Am crezut sincer că e nemuritoare, invincibilă. Am crezut că o vom duce așa, cu boala de rinichi și bătrânețea, încă mult și bine. Însă cu o moarte toți suntem datori, nici Mika nu a făcut excepție. Și a decis să plece din lumea asta ieri, după ce, cu o noapte înainte, a început să scoată niște sunete ca și cum nu mai putea respira. Îmi tremurau mâinile când căutam cel mai apropiat vet non-stop. Am ajuns cu ea destul de repede și-au luat-o direct, era clar că era o urgență la cum făcea. La prima vedere, avea edem pulmonar și trebuia să stea peste noapte. A doua zi, pe la 11:30, am sunat să văd ce face (consemnul era că primesc telefon dacă pătește ceva nasol) și am aflat că edemul se diminuase, dar mai trebuia încă să stea acolo. Am convenit că vin pe la 17:00 să o văd. Mi-am luat cu mine o păturică și mâncare. Am crezut că-și revine.
Când am ajuns acolo, am aflat că era grav de tot, că încercaseră să mă sune de nenumărate ori, însă numărul din fișă a fost incorect. Avea paralizie de laringe și nu mai putea respira singură. Nici intubată nu respira prea bine. Exista posibilitatea unei operații foarte scumpe, dar cu șanse extrem de mici de supraviețuire. Anestezia și insuficiența renală nu se împacă deloc. Ar fi putut muri de la anestezie. Gândul că s-ar chinui, dacă ar supraviețui, cu recuperarea post operație la vârsta ei și la sănătatea ei cam șubredă, m-a făcut să iau decizia de care m-am ferit de un an jumate, de când a primit diagnosticul de insuficiență renală. Am plâns în hohote afară, la telefon, dar apoi am revenit și am anunțat că e mai bine eutanasia. A fost tare greu.
Am mai stat lângă un animal la eutanasie, cățelul Mooky, al mamei, a murit cu mine alături. Am făcut la fel și acum. Am mângâiat-o tot timpul, deși era deja sedată și nu știa că eram acolo. Am stat până am simțit că s-a scurs viața din ea. Și am plecat, lăsând-o acolo, hohotind de plâns pe alee. Cum să mă întorc fără Mika acasă?
Dar până la urmă trebuia să se întâmple și asta. Sooner or later. Am simțit că a plecat o parte din mine cu ea. Că viața mea e complet schimbată. Că parcă nu mai sunt eu. A fost cu mine 18 ani și o lună. E cea mai lungă relație din viața mea și știu sigur că nu o să mai existe nimeni altcineva ca ea. E casa goală acum, Mia, mezina de 3 ani, e cuminte și foarte silențioasă. 18 ani am mâncat păzind mâncarea să nu vină Mika la ea. 18 ani m-a trezit de dimineață, devreme, că vrea mâncare. 18 ani se întindea pe mine seara, înainte de culcare, sau se punea la picioarele mele și torcea. E enorm 18 ani. Ce fac eu cu mine acum?
Ieri am plâns enorm. Azi m-am trezit și am plâns iar. Simțeam în piept senzația aia de pierdere. Mi-am făcut treaba minimal azi. Umblu prin casă fără sens. Dar asta e viața noastră, a tuturor, pe pământul ăsta.
I will love her forever.