Acum stiu

De ceva vreme incoace imi tot amintesc chestii din copilaria mea de la Deva. Azi, de exemplu, un chenar mi-a amintit de interesul ciudat pe care il aveam pentru anunturile mortuare puse pe gardul bisericii de langa piata din Deva. Era o hartie-tip, cu chenar lat negru, pe care scria numele mortului, ce varsta avea si cand o sa fie inmormantarea. Mereu ma uitam daca mai aparea un anunt nou si citeam de cateva ori numele si varsta omului. Si apoi imi imaginam lucruri despre decedat, viata lui, cam cum arata, cum or sa planga ai lui dupa el/ea. Cu filmele astea in cap ma indreptam spre scoala.

Mi-am amintit si ca, atunci cand eram foarte mica, tata s-a gandit sa ma inregistreze pe o caseta audio zicand povesti si poezii. Asa am ajuns sa am caseta mea si frati-mio caseta lui, sunt niste amintiri foarte amuzante, cu o Miruna care zice “Uşleţu’ lăpuş” si apoi o strofa din care nu intelegi nimic decat “Dai din coada, dici ca nu!” de unde deduc ca era o poezie cu Zdreanta :))). Am gasit caseta cu pricina la mama acasa, am ascultat-o aseara dupa extrem de multa vreme.

Apoi toata noaptea l-am visat pe tata. I-am auzit vocea in vis, vocea aia de pe caseta, mergeam sa ma invete ceva, eram veseli. De dimineata mi-am dat seama ca, de fapt, ce m-a atins cel mai tare din toata auditia nu au fost povestile mele de copil, ci vocea aia a tatei pe care nu o tinusem minte. O voce calda, rabdatoare, era amuzat, era atent. Si am avut dintr-o data revelatia ca, dupa 10 ani de la moartea lui, am gasit cumva dovada ca tata m-a iubit.

Stiu, suna prostesc. Dar el era genul de om care nu arata ce simte, nu i se parea barbatesc sa fie prea emotional. Ma alinta cu “Mirunelu'” si ma mangaia uneori, insa de obicei aveam o relatie tata-fiica utilitara. Nu stiam ce e in el. Desi era bolnav, pentru mine tot socanta si brusca a fost moartea lui. Nimic n-a mai fost la fel apoi si abia dupa ce am reusit sa-mi reasez existenta in alti parametri si s-o stabilizez cumva, am inceput sa ma gandesc cu adevarat la el. Nu m-am impacat niciodata cu ideea ca abia incepusem sa-l deslusesc si a disparut.

Dar acum stiu. Si cumva m-am impacat si cu disparitia lui prematura. Pentru ca stiu ca tata m-a iubit.

This entry was posted in hmmm and tagged . Bookmark the permalink.

2 Responses to Acum stiu

  1. Anurim says:

    trist, ca-n viata. ce sa facem :). Altfel n-am mai sti ce e aia bucurie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.