Am ajuns aseara la cinema “Habemus Papam” fara sa premeditez prea mult. Auzisem de el pe undeva, stiam prea putine, insa m-a intrigat ca in descriere erau cuvintele cheie “papa”, “alegere”, “psiholog”, “amuzant”. Asa ca m-am dus asteptandu-ma la un film cu o ironie subtila in care noul Papa si psihologul petrec o vreme impreuna, in discutii filosofice si/sau terapeutice.

Ei bine, filmul asta e despre alegeri, curaj, responsabilitate. Si inca multe altele. Insa in principiu, desi sunt mai multe niveluri ale povestii, e vorba de noul Papa care, in momentul alegerii, are un atac de panica si dezerteaza din Vatican, petrecandu-si 3 zile pe strazile Romei, alaturi de oamenii obisnuiti.

Nu m-am gandit niciodata cu adevarat la importanta acestui rol. La greutatea care apasa pe umerii acelui om care e ales Papa. La faptul ca si el e om, asadar cu problemele, dorintele, frustrarile, aspiratiile naturale fiecaruia dintre noi. Insa Nanni Moretti, regizorul, si-a imaginat toate astea. Acest nou Papa voia sa fie actor cand era tanar. Stia pe de rost piese de Cehov, iubea teatrul si ii era greu sa se gandeasca la el ca om, se raporta mai degraba la el ca preot. Si revelatia a venit in momentul numirii sale in acest rol important si greu de dus.

E vorba despre asteptarile celorlalti de la tine versus dorintele tale.
E vorba despre lupta interioara a omului de a impaca cele doua.
E vorba de curajul de a te asuma, in pofida asteptarilor celorlalti.
E vorba despre a fi extrem de sincer cu tine insuti/insati si de a decide in consecinta, chiar daca asta inseamna sa nu implinesti asteptarile celorlalti.

M-a emotionat tocmai pentru ca am devenit constienta de negocierea asta perpetua de curand si simt ca-ti trebuie curaj sa poti sa iei niste decizii care nu sunt conforme cu asteptarile celorlalti.

Am mai avut parte si de o madlena: e o scena care are ca fundal sonor “Todo Cambia” a lui Mercedes Sosa, o melodie pe care o iubeam prin anul de gratie ’99 si care a adus cu ea o groaza de amintiri si senzatii:). Am gasit-o pe youtube, there you go:

Iar aici aveti trailerul

Si cu adevarat toata blogosfera era acolo, de la rockeri, la hippies, la hipsteri sau afro, care mai de care mai costumati.

#ziuaz e ziua de lansare a Zonga, aveam sa aflam, o platforma de streaming audio de muzica functionala pe majoritatea device-urilor care acum se afla in private beta. Cum am primit deja un cod pentru teste, o sa va tin la curent cu parerile mele de simplu utilizator pentru aceasta aplicatie care va fi publica in aprilie.

Intre timp, va puteti delecta cu niste poze dragute de la petrecere aici.

- nemultumiri despre atitudinea diversilor angajati la firme care presteaza servicii de orice fel. Am comandat ceva de pe un site, insa adresa de livrare nu s-a inregistrat corect, curierul a ajuns in alta parte, eu am sunat la site-ul respectiv, iar persoana de acolo nici macar nu s-a simtit responsabila sa repare greseala cu pricina. Intr-un final, tot eu am ajuns la sediul firmei de curierat sa-mi iau pachetul. SAU: intru in magazin sa cumpar un iaurt. In magazin, vanzatoarele cam tensionate, parea ca seful lor, care statea cu spatele la clienti si-n fata frigiderului cu iaurturi (cred ca le numara), cam tipase la ele. Cer raspicat un iaurt, femeia se duce spre frigider, spune sefului ca vrea sa ia ceva de acolo, ala mormaie ceva si nu se da la o parte. Eu plec furioasa si fara iaurt. Ma gandesc cu amaraciune ca oamenii nu se implica deloc in ce fac. Astia care lucreaza in comert. Pai interesul tau e sa tii clientul fericit, ca aduce altii dupa el, ca il fidelizezi, you stupid moron.

- nemultumirile legate de mersul la doctor si de felul in care trebuie sa tratezi problema daca nu ai cum sa platesti bani grei pentru servicii medicale de calitate. Eu cred ca sunt cel mai putin in masura sa vorbesc despre asta pentru ca 1) sunt sanatoasa, totusi; 2) am ajutoare medicale in familie. Cu toate astea ma apuca toate pandaliile cand trebuie sa ma duc sa haituiesc un medic prin spital. Ca spitalul e groaznic, ca daca mergi la spital, deci gratis, trebuie sa dai o atentie, ca mergi pe la 10.00, dar abia la 11.00 te vede, ca mai intervin si asistentele cu atentii and stuff…. si-n principiu faptul ca trebuie sa ai o atitudine umila, sa nu cracnesti, ca altfel s-ar putea sa te trezesti ca nu mai primesti nimic, nici macar ce ti se cuvine legal. In acelasi timp, fiindca am persoane apropiate de cealalta parte a baricadei, pot sa inteleg si punctul lor de vedere. Simt si greutatea de pe umerii lor. Si ma infurii si mai tare.

- prin cate etape/grade/niveluri de dor poate sa treaca un om. De la lipsa fizica, la cea psihica, la un pic de disperare amestecata cu nerabdare, pana la “ce sa mai tot vorbim atata, sa vina odata acasa”. Si cand crezi ca esti in echilibru, ca punctul critic a trecut, ca de acum e doar obisnuinta, apare cate ceva care iti dovedeste ca nu e asa. Care te face sa explodezi fara sens, aparent, si care te duce pe noi culmi ale disperarii. E si asta o experienta…

- ma gandeam cu ingrijorare zilele trecute cata lume pare a avea probleme psihice. Eu merg in fiecare zi cu autobuzul, iar in spatiul asta se manifesta, cred eu, cel mai bine, starea sociala adevarata. Vezi cum sunt oamenii, cum se poarta cu ceilalti, cum vorbesc, cat de dispusi sunt sa lase de la ei. Acum vreo saptamana am avut parte de o scena oarecum hazlie: o doamna a inceput sa tipe ca din gura de sarpe la un domn care ar fi atins-o cumva, ar fi impins-o in vreun fel, si nu si-a cerut scuze. Faptul ca i-a atras atentia in gura mare era cum era, insa totul a continuat fara ca cineva sa intervina decat dupa o vreme. Femeia a inceput un “monolog” zbierator in care refrenul era “tu stii cine sunt eu?? tu stii cu cine stai de vorba??”. Ca apoi sa spuna ca e politista, ca e inspector si ca o sa-l duca la sectie pe nesimtitul ala care ii si vorbea in doi peri. M-a speriat agresivitatea, mi s-a parut ca a clacat destul de repede si cred ca pur si simplu avea o problema psihica. Lumea radea in jur, insa nu era de ras. Cu atat mai mult cu cat astfel de cazuri vad in fiecare zi. Pare ca o luam cu totii razna.

Cam astea au fost.

Prima oprire planificata anul asta va fi la Nisa. M-am gandit ca poate ajung si la Paris, a patra oara in viata (poate de data asta stau mai mult de o zi, sa urc si pe blestematul ala de turn), insa depindem de ofertele si promotiile de la lowcost.

Asadar, calatoria e planificata pentru Nisa unde voi merge la Campionatul Mondial de Patinaj, la proba libera de dans . Nu va ganditi ca sunt o mare fana a acestui sport, nici pe departe. Insa Cristina, prietena mea, este, si, pentru ca e ziua ei in perioada aceea, am zis sa facem o “nebunie” si sa mergem.

Imi doresc sa mai ajung in Portugalia la vara, poate si la New York mai incolo, depinde cum o sa stau cu finantele. Asta e planul meu pentru 2012, sa ajung in cat mai multe locuri se poate, am vazut prea putine din lumea asta mare si nu e nici un moment mai bun decat prezentul.

Am tone de lucruri de facut acasa. De la micile treburi gospodaresti pana la chestii mai “mari”, sa zicem.. De la spalat cana de cafea de azi dimineata pana la organizarea dulapului, dereticat, facut mancare, citit, desenat, vazut un film misto… Cu toate astea, invariabil, ma trezesc ca dau scroll pe Facebook, click pe linkuri de pe Twitter, deschid google reader, google plus, gmail, youtube, yahoo, blog (ca acum, de fapt) si-mi dau seama ca ooooops, s-a facut tarziu si ar trebui sa dorm. Si tot asa, zi de zi, pare metoda de lobotomie perfecta, stiu. Intre timp, pisica mea sufera de singuratate cu mine in casa, in chiuveta se strang canile de cafea si alte farfurii, mancarea se cam strica in frigider pentru ca n-o mananc, hainele proaspat spalate si uscate stau maldar in fotoliu de ceva timp.

Pe buna dreptate, mama mea m-a certat intr-o zi ca nu ma odihnesc deloc, ca nu-mi dau timp mie insami, ca sunt mereu out si ca asta nu poate sa-mi faca bine. Mi-a fost greu sa-i explic ca prefer sa ies decat sa stau acasa cu laptopul in brate. Simt ca m-as aliena, desi continui sa fac asta de fiecare data.

Am pus-o, acum ceva vreme, pe seama jobului. Cand lucrezi cu stiri online n-ai nici o scuza, trebuie sa fii in orice secunda informat. Insa dupa aceea pare-se ca am ramas agatata de obiceiul asta prost de a-mi pierde viata pe net. Uneori, mai ales in weekend, trec prin perioade de “denial”, cand nu deschid netul deloc. Insa asta nu se intampla decat daca nu sunt acasa. Pentru ca acasa set-up-ul e in asa fel incat pur si simplu nici nu ma descalt, dau mancare pisicii, ma asez pe canapea, deschid laptop, deschid TV si acolo intepenesc cateva ore.

Nu stiu cum sa ies din schema asta singura. Am incercat sa-mi stabilesc “targeturi”, lucruri de facut acasa, sa-mi pun bilete sa nu cumva sa uit.. degeaba. Ma tine prea putin. Mai incerc. Nu ma dau batuta. Fix dupa ce public postul asta .

In ultimele zile ale lui 2011 o sa fiu cam offline. Am plecat putin din lumea agitata in care traiesc si sper sa-mi gasesc linistea si niste zapada buna de ski prin muntii locali. Asa ca ma grabesc sa va urez de acum sa intrati bucurosi in noul an. Si sa-l priviti ca pe o noua provocare, o noua aventura, asa cum incerc si eu.

N-am rezolutii pe 2012. Nu ma tin de ele niciodata, asa ca mai bine nu mi le mai propun. Insa am cateva dorinte pe care sper sa mi le indeplinesc. Si cam atat. As vrea sa pot sa ma bucur de fiecare zi a lui 2012, asa cum n-am facut cu 2011. As vrea sa calatoresc, sa traiesc lucruri noi, sa am curaj, sa fiu sincera cu mine insami, sa-mi asum deciziile, sa nu iau toate lucrurile asa de in serios.

Va pupa Miru

M-am bucurat de ziua mea, desi tot timpul ma plang de ea. Am vorbit cu oameni care mi-s dragi, pe unii i-am si vazut, am primit cadouri misto, am si dat (anul asta le-am nimerit, ma si mir), insa cel mai misto cadou pentru mine a fost faptul ca am putut sa am, pentru cateva momente, o privire de ansamblu asupra vietii mele. Si mi-am dat seama nu numai ca n-am de ce sa ma plang, dar ca puterea pana la urma e in mainile mele. Puterea sa schimb, sa ma bucur, sa ajut, sa creez, sa dezvolt. Si asa a fost mereu, insa mereu am fost nesigura ca pot si singura. Si mereu am asteptat sa vina altcineva sa-mi confirme. Sa dea un OK.

Asa ca 33 e important.

Printre lucrurile care-mi faceau placere cand eram mica erau si indeletnicirile astea destul de raspandite in familia mea: tricotat, crosetat, cusut. Bunica-mea a fost croitoreasa, mama tricota pe banda rulanta, o alta bunica croseta si facea cojoace.. it runs in the family. Si eu deprinsesem aceste “mestesuguri” de mica, insa nu le-am cultivat deloc. Tin minte doar ca-mi faceau placere, orice iesea din mainile mele, destul de stangaci pe vremea aceea, imi parea minunat.

Si cum in ultima vreme “sap” in mine sa gasesc acele lucruri care ma bucura cu adevarat, acele indeletniciri care ma preocupa, am revenit la tricotat si cusut. Am adaugat desenul. Sufrageria mea e plina de materiale, ace, andrele, atze colorate, pensule, acuarele, hartii partial desenate. Nu stiu ce o sa fac cu ele. Abia am inceput. Tricotez un fular, mi-am cusut doua perne de pus in geam. E ceva terapeutic atunci cand ma apuc de mazgalit o foaie de hartie. Nu am deloc talent, nici vreo idee de ce as putea desena, insa procesul in sine imi face bine. It clears my head, ma face sa pun un pic de ordine in ganduri sau sa pot sa ma concentrez pe o problema care ma bazaie si pe care n-am putut-o descalci pana atunci.

Nu-mi pasa cat de cool sau un-cool e chestia asta. Cat de turn-on sau turn-off e pentru altii sau cum se vor uita la mine de aici inainte gandind probabil ca “am innebunit” si ca “e doar o faza”. Ceea ce conteaza e ca MIE imi place sa fac lucrurile astea.

Les enfants qui s’aiment s’embrassent debout
Contre les portes de la nuit
Et les passants qui passent les désignent du doigt
Mais les enfants qui s’aiment
Ne sont là pour personne
Et c’est seulement leur ombre
Qui tremble dans la nuit
Excitant la rage des passants
Leur rage, leur mépris, leurs rires et leur envie
Les enfants qui s’aiment ne sont là pour personne
Ils sont ailleurs bien plus loin que la nuit
Bien plus haut que le jour
Dans l’éblouissante clarté de leur premier amour

Jacques Prévert

Diferenta e ca acolo, la fel ca la inceputul acestui blog, eram eu 100%. In timp, insa, lucrurile au inceput sa capete tot felul de nuante, au intrat in scena tot felul de cenzuri. Pana cand am descoperit ca scriam dintr-o inertie nesanatoasa. Ca eu nu ma mai vedeam decat foarte rar din spatele gratiilor si zidurilor pe care mi le-am tot pus in fata.

Asa ca am vrut sa stau putin cu mine si sa ma lamuresc care e treaba. Si mi-am dat seama ca cel mai dor imi era sa scriu pur si simplu, asa cum imi vine, asa cum simt. Fara sa ma gandesc ca supar pe cineva, ca sunt prea brutala, prea nepoliticoasa, prea asa-nu-se-face. Si atunci mi-am luat inima in dinti si, pentru ca oricum noaptea asta a fost sortita oricui, numai somnului nu, am zis ca merita sa incerc sa renunt macar putin la diplomatie, buna-crestere, grija pentru altii si sa scriu ca si cum nu m-ar citi nimeni niciodata.

Si-apoi om mai vedea noi cum va fi.

Va las cu un scurt metraj foarte simpatic, dar si trist in acelasi timp, despre relatii.