anurim

Tu, eu chiar nu credeam ca o sa patesc prea curand sa cad bolnava, asa cum cum am patit azi. Dupa ce az-noapte continutul stomacului meu s-a razvratit si a vrut out, de dimineata eram ca o gaina beata prin casa, incapabila sa-mi dau seama ce am. Am zis ca e o criza de fiere. Insa starea febrila, durerea din tot corpul si ameteala imi ziceau ca e ceva mai mult de atat.
Intr-un final am decis sa ma duc la munca. Parca imi era mai bine. Noroc ca la munca avem doctor. Care mi-a explicat ce am (enteroviroza), ce tratament sa iau si ce sa mananc. Bine, inainte sa ajung la doctor ma taram prin redactie, aveam frisoane, ma plangeam oricui ma asculta… d-astea.
In the end, ajunsa acasa, ma gandesc ca mi-ar fi prins bine niste rasfat. Aveam nevoie de cineva care sa ma rasfete putin.
Dar ma duc la somn. Cica trebuie sa ma odihnesc.

Am fost la mare weekendul asta (la mare=in Vama, asta pentru toti cei care ma intreaba “da’ unde la mare ai fost?” - eu de vreo 8 ani numai la Vama sau la 2 Mai ma duc) si parca n-as mai fi vrut sa plec. Asta si pentru ca ma asteapta o saptamana grea. Si dupa aceea mai multe saptamani grele. Si numai gandul la toata nebunia asta ma ingrozea, era intr-o asa contradictie cu loisiru’ de la Vama, incat nu-mi venea sa ma misc.

Plus ca, va zic sincer, io am uitat cum se intampla asta cu agatzatu’. In afara de faptul ca in tot Expiratu’ n-am vazut decat un singur baiat cute, atunci cand l-am revazut pe plaja, a doua zi, parca ca aveam 14 ani. Ma agitam, tzopaiam pe langa A cherry care zicea “Da’ mergi, tu, mai spre el, si da-ti palaria aia jos”:)).

It was fun. Of course, nothing happened. Ala era prea timid sa vina sa vorbeasca cu mine, iar mie nici nu-mi trecea prin cap sa fac asta. Plus ca nici nu cred ca ar fi fost nimerit, eu eram cu fetele, el era cu baietii, ce naiba sa-mi zica? Am ramas la stadiul de eye-contact.

Dar eu zic ca practica e mama invataturii, sau cum era proverbul ala, asa ca o sa vedeti voi in cateva luni ce lectii o sa dau, mai ceva ca fata aia… cum naiba o chema…a, Carrie Bradshaw:P.

De fiecare data cand aud melodia de mai jos, invariabil imi trec prin minte imagini din tabara. Am ascultat melodia asta la dus, mai putin la intors (ca atunci am facut karaoke pe Nicu Alifantis ca sa nu adormim). Imi amintesc drumul pana la Deva, apoi pana la Arad la apus, opririle prin Ungaria, somnul chinuit pe bancheta din spate (si daca eu am dormit chinuit, baietii ce sa mai zica…). Si mereu imi suna in cap “stop chasing shadows, just enjoy the ride”. Asa ca am mai adaugat inca o madlena la colectie:).

Don’t speak. Don’t even think about talking to me.
Cam asa ma simt azi. E drept ca-s cam mahmura, in plus sunt la munca, asa ca am toate motivele sa ma burzuluiesc la ziua asta imperfecta (perfectiunea a fost ieri cu 080808).
De fapt, ma burzuluiesc la tot ce-mi iese in cale. Imi doresc sa nu vad pe nimeni o vreme. Sa nu ma intalnesc cu nimeni, sa nu ma sune nimeni, sa nu mai aud vesti despre nici un om despre care ma interesam pana acum. Nu mai vreau sa stiu de problemele altora.

So don’t talk to me for a while. You’ll know when I’m back from Silence Land.

Imi placea sa scriu. Verzi si uscate. Aici pe blog, mai ales in ultimii patru ani, insa si inainte, in diverse jurnale pe care invariabil cineva mi le citea. Stiam ca la scris nu stralucesc, insa eram convinsa ca nu era neaparat lipsa de “penita”, ci doar lipsa de rabdare, de atentie, dorinta aia de a spune prea multe prea repede, astfel incat sirul cuvintelor nu era nicidecum pe masura senzatiei, a gandului cu care incepusem sa scriu.

In timp nu m-a mai preocupat neaparat talentul meu scriitoricesc. Ma multumeam sa cred (and I still do) ca sunt in stare sa descopar un text valoros, o scriitura adevarata, ca pot sa critic constructiv. Pana cand, recitind blogul asta, mi-am dat seama ca sunt incapabila sa mai exprim senzatii, ganduri, in cuvinte. Nici macar alea mediocre din jurnalele de acum 10 ani. I have little pleasure in words right now. Ma auto-cenzurez pentru ca anticipez critica celor din jur. Fie de forma, fie de fond. Asa ca dau foarte putin, top of the top of the iceberg.

I also used to laugh a lot. Pana acum un an eram obisnuita oarecum sa depind emotional de cineva. De starile, cuvintele, gesturile cuiva. Intre timp, m-am obisnuit sa nu mai depind de asta, cred ca m-am salbaticit cumva, domesticirea s-a prescris.

Cu greu, chiar si acum, imi dau seama ca oamenii in general nu ma iau in serios. Bine, sunt momente in care nici eu nu ma iau foarte in serios, insa cred ca firea mea destul de sociabila, vesela, lipsa de replici acide (mereu ma blochez cand mi se spune o “rautate”, nu stiu sa reactionez, nu am spontaneitatea aia de a raspunde pe masura) face ca eu sa exist for some people doar in masura in care avem antren, fun, d-astea… Insa a existat o vreme in care chiar daca stiam toate astea, nu-mi pasa. EU stiam cum sunt inside. De ce acum ma deranjeaza… si cum se intampla “rebranduirea”… it’s complicated. Really. Si e cam foarte tarziu ca sa ma psihanalizez pe blog, urmand sa regret in the morning ca am “dat prea mult din casa”.

But this is how I used to feel.

I am sorry to find myself in such a miserable delay as far as movies are concerned. But I’m doing my best to catch up with the world.

In seara asta Mika a vanat un fluture enorm, l-a prins si l-a mancat. Totul in cateva secunde:). Kinda funny, dar n-am chef eu sa povestesc cat de funny a fost ea.
………………….

Am motive de bucurie. Astia din youtubu de mai sus se numesc Thievery Corporation si exista zvonuri cum ca ar veni prin octombrie si la Bucuresti!:) Asta inseamna ca programul meu ar fi urmatorul:
2 august - Massive Attack
19 septembrie - Air
21 septembrie - Leonard Cohen (aici nu-s sigura ca ajung, dar m-as duce. cica ne canta de ziua lui)
16 octombrie - Thievery Corporation

Si deci pot sa ma declar multumita. I-am vazut pe Pink Martini, Patrice, pe Manu Chao, urmeaza Massive, Air si “regii” Thievery. I can’t ask for more. Imi pare rau ca nu am fost, demult, la Gotan Project sau Lhasa. Pe vremea cand inca ii ascultam every day.

A: Mostly I straddle reality and the imagination. My reality needs imagination like a bulb needs a socket. My imagination needs reality like a blind man needs a cane. Math is hard. Reading a map. Following orders. Carpentry. Electronics. Plumbing. Remembering things correctly. Straight lines. Sheet rock. Finding a safety pin. Patience with others. Ordering in Chinese. Stereo instructions in German.
(Tom Waits True Confessions)

This and muuuch more you can find here
And a song I love.

I’m not ok today. Don’t ask. I don’t really know. M-am culcat la 2 si m-am trezit la 6, no reason. Cand sa plec de acasa, m-a pocnit somnu’, as fi dat orice sa pot dormi in loc sa plec la munca. Now I’m dizzy rau si ascult in loop melodia de mai jos. Sper sa fie de vina doar presiunea atmosferica.

Coldplay - Viva la Vida [live @ MTV movie awards 2008]