Mika (12.04.2005 – 27.07.2023)

Posted on July 28, 2023 by Anurim

Am crezut sincer că e nemuritoare, invincibilă. Am crezut că o vom duce așa, cu boala de rinichi și bătrânețea, încă mult și bine. Însă cu o moarte toți suntem datori, nici Mika nu a făcut excepție. Și a decis să plece din lumea asta ieri, după ce, cu o noapte înainte, a început să scoată niște sunete ca și cum nu mai putea respira. Îmi tremurau mâinile când căutam cel mai apropiat vet non-stop. Am ajuns cu ea destul de repede și-au luat-o direct, era clar că era o urgență la cum făcea. La prima vedere, avea edem pulmonar și trebuia să stea peste noapte. A doua zi, pe la 11:30, am sunat să văd ce face (consemnul era că primesc telefon dacă pătește ceva nasol) și am aflat că edemul se diminuase, dar mai trebuia încă să stea acolo. Am convenit că vin pe la 17:00 să o văd. Mi-am luat cu mine o păturică și mâncare. Am crezut că-și revine.

Când am ajuns acolo, am aflat că era grav de tot, că încercaseră să mă sune de nenumărate ori, însă numărul din fișă a fost incorect. Avea paralizie de laringe și nu mai putea respira singură. Nici intubată nu respira prea bine. Exista posibilitatea unei operații foarte scumpe, dar cu șanse extrem de mici de supraviețuire. Anestezia și insuficiența renală nu se împacă deloc. Ar fi putut muri de la anestezie. Gândul că s-ar chinui, dacă ar supraviețui, cu recuperarea post operație la vârsta ei și la sănătatea ei cam șubredă, m-a făcut să iau decizia de care m-am ferit de un an jumate, de când a primit diagnosticul de insuficiență renală. Am plâns în hohote afară, la telefon, dar apoi am revenit și am anunțat că e mai bine eutanasia. A fost tare greu.

Am mai stat lângă un animal la eutanasie, cățelul Mooky, al mamei, a murit cu mine alături. Am făcut la fel și acum. Am mângâiat-o tot timpul, deși era deja sedată și nu știa că eram acolo. Am stat până am simțit că s-a scurs viața din ea. Și am plecat, lăsând-o acolo, hohotind de plâns pe alee. Cum să mă întorc fără Mika acasă?

Dar până la urmă trebuia să se întâmple și asta. Sooner or later. Am simțit că a plecat o parte din mine cu ea. Că viața mea e complet schimbată. Că parcă nu mai sunt eu. A fost cu mine 18 ani și o lună. E cea mai lungă relație din viața mea și știu sigur că nu o să mai existe nimeni altcineva ca ea. E casa goală acum, Mia, mezina de 3 ani, e cuminte și foarte silențioasă. 18 ani am mâncat păzind mâncarea să nu vină Mika la ea. 18 ani m-a trezit de dimineață, devreme, că vrea mâncare. 18 ani se întindea pe mine seara, înainte de culcare, sau se punea la picioarele mele și torcea. E enorm 18 ani. Ce fac eu cu mine acum?

Ieri am plâns enorm. Azi m-am trezit și am plâns iar. Simțeam în piept senzația aia de pierdere. Mi-am făcut treaba minimal azi. Umblu prin casă fără sens. Dar asta e viața noastră, a tuturor, pe pământul ăsta.

I will love her forever.

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

2022

Posted on February 21, 2023 by Anurim

2022 e anul în care a început un război în Ucraina, când suntem încă în pandemie, dar asta a început să conteze mai puțin, când în sfârșit atunci când cineva caută pe google numele meu complet nu vede decât profilul de LinkedIn, nu și blogul. Și poate încă câteva linkuri de pe site-ul Montessori Institute of Bucharest sau Mediawise sau de pe alte bloguri care m-au menționat.
2022 e anul în care am trăit anxietatea groaznică a ideii de a pleca de acasă undeva unde e safe, de a fi mereu pregătită de ceva teribil.
2022 e anul în care am luat o jumătate de Xanax într-o seară pentru că simțeam că altfel nu o să-mi fie bine, am crezut că fac infarct sau AVC sau ceva. De la muncă prea intensă, de la aproape burn-out.
2022 e anul în care am văzut insula Elba și încă câteva locuri din Italia, dar și “the Transylvanian Highlands”, cum se laudă cei de prin zona Viscri-Criț.
2022 e anul în care Mika a fost diagnosticată cu insuficiență renală și a început tratament zilnic cu niște pastile și aproape săptămânal cu hidratare subcutanată. Nu aș fi zis vreodată că Mika va ajunge să meargă la doctor atât de des și că îi voi da pastile în fiecare zi. Atunci, în februarie, am crezut că o voi pierde rapid. Însă ea e o luptătoare, n-a vrut să se lase, așa că e în continuare printre noi. Doar că eu a trebuit să mă asigur că am o rețea de oameni care mă pot ajuta când plec și că sunt atentă la ea când are nevoie de mine.
2022 e anul în care nu am scris nimic pe blog și aia e, life happens, man.

Posted in hmmm | Tagged , | Leave a comment

The CELTA challenge

Posted on August 25, 2020 by Anurim

Din când în când, ca să nu mi se netezească creierul, mă bag într-o chestie care mă depășește, dar din care ies, de cele mai multe ori, cu o grămadă de chestii noi învățate, cu un nou skill, cu o nouă experiență. Și, pentru că de la „excursia” în Maroc n-am mai avut parte de o asemenea provocare, anul ăsta m-am gândit să fac cursul CELTA. CELTA înseamnă Certificate in English Language Teaching to Adults și este acordat de Cambridge. Este THE certificate dacă vrei să predai engleză oriunde în lume.

De ce aveam eu nevoie de așa ceva? Well, aș fi putut preda oricum, am terminat o facultate corespunzătoare, însă problema era că nu știam să predau. Sigur, am făcut și încă fac meditații, dar nu e același lucru când stai în fața unui grup. În afară de asta, chiar și pentru meditații tot simțeam că nu fac ce trebuie, că sunt la 25% din ce se poate face și că n-ar fi rău să știu ce naiba fac cu oamenii ăia. În plus, cred că mă atrage ideea unei schimbări de carieră sau de focus în carieră. Predatul îmi poate aduce mai degrabă un venit stabil, care să nu fluctueze prea mult, la traduceri mereu există fluctuație, cel puțin în cazul meu.

Așadar, prin primăvară, chiar înainte de lockdown, m-am înscris (și am fost admisă) la cursul care urma să înceapă la final de iulie. Am fost avertizată că e un curs foarte intens, că nu o să am timp de nimic altceva, așa că mi-am organizat lucrurile în așa fel încât să fiu cât de cât pregătită. Chiar am și reușit să citesc cartea de bază ÎNAINTE de curs! Dar nimic nu ar fi putut să mă pregătească pentru ce a urmat: nopți cu puține ore dormite, emoții, panică, termene limită peste termene limită, multă informație de digerat, niciun moment să-mi trag sufletul. Cred că nu am fost așa de obosită niciodată. Însă am simțit cum mi-a crescut creierul. Literally.

Am reușit să trec de panica „OMG, sunt în fața unui grup de oameni, ce fac eu aici, cum am ajuns aici, ce le zic, OMGOMGOMG!!” cam după primele două lecții, cu toate că și în ultima lecție mai aveam câte un scurtcircuit :)). N-am reușit, însă, să-mi scot capul din planul de lecție și să fiu cu mintea în clasă, la elevi și la ce nevoi au ei. Sau am reușit foarte puțin, pe ici pe colo. Eram foarte preocupată de etapele lecției, să nu ratez vreun pas, să nu uit să zic cutare sau cutare lucru. Lecția mea nu curgea lin, era mecanică și pe alocuri plictisitoare, mai ales în diminețile în care eram obosită. Însă am învățat ce am de făcut, ce pot face și cum, doar că am nevoie de practică. Muuuuuuultă practică. În plus, văzând lecțiile demo ale trainerilor mei, mi-am stabilit un standard în minte, știu unde trebuie să ajung. Probabil că-mi va lua ceva să fac niște lecții atât de complexe și de interesante cu atâta naturalețe de parcă e cel mai simplu lucru din lume, însă măcar știu că se poate :)).

So here I am, la mulți ani de la terminarea facultății, când mi-am jurat în barbă că eu n-o să fiu profesoară veci pururi, cu un certificat de profă de engleză și cu dorința de a fi profă :))). Doamne, de mi-ar fi spus cineva așa ceva când am terminat școala, i-aș fi râs în nas și m-aș fi încăpățânat și mai tare în sinea mea să nu ajung „la catedră”. Dar aici e treaba: metoda de predare pe care am învățat-o nu e deloc asemănătoare cu ce am văzut eu la școală. Nu există catedră. Iar proful trebuie să vorbească cât mai puțin. Și nici măcar nu e nevoie să știi să scrii frumos la tablă, acum totul se face în powerpoint, iar asta e doar baza, dacă ai interactive board e și mai acătării.

My younger self poa să stea liniștită. Nu o să ajung o prăfuită cicălitoare care dă note mici copiilor. I’m going to be a cool English teacher.

Posted in hmmm | Tagged , | 1 Comment

Lecția lui 2019

Posted on December 31, 2019 by Anurim

Poate că a fost mai evidentă decât în alți ani, cred că și în alți ani am mai avut parte de lecții asemănătoare, dar anul ăsta a fost mult mai mult despre asta decât despre orice altceva: a fost despre mine. Despre asumarea mea, despre locuirea spațiului meu interior, despre luarea în posesie a tot ceea ce sunt.

Asta nu e ceva simplu. Am fost un copil fără drept la păreri. Sunt un adult de multe ori șovăielnic, fără inițiativă, sunt stăpânită de frici și de proiecții ale unor posibile eșecuri. Nu fac mai nimic pentru mine, dar mă dau peste cap pentru alții. Pentru ca apoi să nu mai am disponibilitate pentru nimeni, nici chiar pentru mine.

Așadar, faptul că anul ăsta a trebuit să-mi asum deciziile, unele grele de tot, faptul că a trebuit să mă cercetez bine de tot ca să fiu convinsă că am făcut bine (nu sunt, nici acum nu știu dacă am luat decizia corectă, mi-e teamă că poate nu) m-a obligat să mă înțeleg și să încep, poate, să am o altă atitudine față de mine. Și, poate, să nu mai trăiesc în funcție de altcineva.

E foarte posibil să fie vorba și de cei 40 de ani împliniți în 2018, de un fel de frică de bătrânețe și moarte, însă mi se pare că în sfârșit ajung la un fel de maturitate pe care am admirat-o îndelung la alții fără să mă prind cum fac să fiu și eu așa. În sfârșit mă simt autonomă. În sfârșit încep să mă gândesc la mine în funcție de mine, nu de evenimentele care-mi sunt exterioare. Nu în totalitate, desigur, încă mai am de lucru. Dar e un început care mă bucură.

Desigur, toată treaba asta a venit cu multe vânătăi, încă mai simt efectele și acum (de la dereglări hormonale echivalente cu menopauza la panici dramatice legate de muncă și, practic, supraviețuire), dar simt că parcă am început să am puterea de a-mi lua soarta în mâini.

Așadar, bring it on, 2020!

Posted in hmmm | Tagged , , | Leave a comment

Ahem…

Posted on July 9, 2019 by Anurim

Păi, da, a fost nevoie ca eu să nu mai pot intra în adminul blogului, să rog super-adminul să-mi recupereze parola, să văd niște spam și header dispărut ca să mă activez să scriu… Varză!

Dar e ok și așa, mă gândesc, până la urmă blogul tot aici e, chit că trec pe la el din an în Paști. Ăștia de mai intrați, puteți reciti arhiva, pun pariu că e amuzantă, asta numai în cazul în care vă pocnește o fază nostalgică și vreți să faceți excursii într-un trecut al altcuiva.

Also, evident că acum am foarte mult de lucru, am deadline mâine, dar eu mă ocup cu blogul și scrisul pe blog, ca nah, am spălat deja vasele și am făcut curat în toate cele trei inbox-uri :))). Deci iată cel mai bun motiv de a scrie pe blog: procrastinarea. Și nici măcar nu e așa de rău față de scroll pe Facebook fără sens.

Alrighty then, that was fun, ne vedem peste câteva luni, acum chiar trebuie să mă duc să termin blestematul ăla de document. Cius!

Posted in aberatii | Tagged | Leave a comment

Hello, October

Posted on October 1, 2018 by Anurim

August și septembrie au trecut ca și cum n-ar fi fost. Mă întrebam ieri ce naiba am făcut de când m-am întors din Maroc și mi-am dat seama că doar am muncit. Am fost de două ori la mine la țară, am fost de joi până sâmbătă la mare și ATÂT!!

I’m in shock. Cum adică am reușit să fac pe dos vrerii mele de la începutul freelancingului, când am decretat că vara nu se lucrează? Ei bine, asta am făcut, doamnelor și domnilor, stimați invitați, am reușit nu numai să nu-mi realizez obiectivul, ci să fac chiar pe dos cu vârf și îndesat.

În afară de asta n-am reușit nimic. Am o grămadă de planuri pe care tot reușesc să le amân pentru perioada când n-o să mai iau alte proiecte de traduceri decât ce e necesar, și deci o să am timp, și deci atunci să vezi ce-o să bubui. Însă îmi dau seama că planurile sunt realizabile și fără amânarea asta la nesfârșit, fără procrastinarea asta frustrantă. Ar fi realizabile doar dacă n-aș mai sta atât pe FB, să dau scroll la infinit, dacă n-aș mai binge-watching seriale de spălat pe creier (care sunt funny, da, dar totuși, să stau până la 1-2 noaptea ca să mă uit la niște prostioare…) și dacă m-aș organiza puțin mai bine.

Și aici e chichița. Rămân mereu la condițional. Niciodată nu trec la indicativ. Mereu zic „dacă aș”, niciodată „fac”, „voi face”. Rămân prinsă mereu în cercul ăsta vicios al „ar fi bine să/aș vrea să” care nu se îndeplinește niciodată pentru că mereu apare altceva care împinge și mai departe planul cu pricina. Ce-mi lipsește? Ce nu e bine? Ce nu vreau? Oare e depresie? Oare e lipsă de motivație? Să fie de la tiroidă?

Hopefully, sper ca octombrie să fie luna care să-mi aducă măcar câteva răspunsuri în acest sens. Însă am decis, în așteptarea unei revelații, să fac și eu una alta, iar expunerea publică a problemei, a planurilor, a unor posibile decizii poate ajută la înfăptuirea lor. Poate, dacă nu mai rămân doar în capul meu să se învârtă acolo de dimineața până seara, dacă le dau în vileag și le arăt la lume, atunci ceva, undeva o să cedeze, o să se întâmple.

Așadar, ce-mi doresc să fac și nu-mi iese:
– să mă întorc la yoga/pilates/dans (și să mă țin de ele)
– să îmi termin toate proiectele handmade începute și părăsite undeva prin niște cutii prin casă/demisol
– să învăț să lucrez cu un CAT tool (MemoQ ar fi preferatul meu)
– să stau mai puțin pe FB
– dacă stau pe FB, măcar să caut să aflu/învăț/citesc ceva interesant
– să citesc mai mult
– să ies mai mult la chestii care ar putea fi interesante

Ideea este să-mi fac un plan în care să încep să fac lucrurile astea, pas cu pas. Am aflat despre mine că-mi pun niște obiective foarte pretențioase și greu de atins repede, așa că mă dezumflu la fel de repede și nu mai fac nimic. Asta e de schimbat. Deci pas cu pas.

Posted in aberatii | Tagged , | 2 Comments

BACK HOME

Posted on July 31, 2018 by Anurim

Cred că foarte rar mi s-a întâmplat să fiu așa de bucuroasă să mă întorc acasă. Chiar și azi, la 2 zile după, sunt fericită. Toate lucrurile parcă au altă lumină, orașul ăsta care mă scotea din minți mi se pare acum o minunăție față de Casablanca, prietenii și mâncarea și terasele și chiar și ploile de vară mă încântă nespus.

Ultima perioadă din Maroc a fost mult mai bună. Poate și pentru că m-am mutat, poate și pentru că deja mă obișnuisem, dar cumva a trecut mai repede și cu mai puține resentimente.

Într-o duminică am fost la Rabat. Mi-a plăcut foarte mult, pare un fel de Cluj al lor, atât cât am putut să văd din el pe jos e mai degrabă așezat și liniștit, însă cu un souk destul de bogat și pe alocuri aglomerat. Mi-a plăcut mult cafeneaua din Jardin des Oudayas cu vedere spre un mic golf. Era extrem de liniștită, în ciuda turiștilor care se perindau pe acolo.

În ultimul weekend în Maroc mi-am luat inima-n dinți și-am plecat la Marrakech. Am fost avertizată că e un oraș extrem de turistic și că turiștii sunt portofele ambulante pentru tot felul de oportuniști care mai de care mai creativi. Însă, pe de altă parte, pentru mine singură era mai ok să mă duc acolo decât la Fes sau Tangier, nu pentru că musai aș fi pățit ceva, ci pentru că m-aș fi simțit poate mai puțin în largul meu. Marrakech, mi s-a spus, e un oraș foarte viu și mai liber. Prin asta se înțelege că fetele se îmbracă mai mult după moda europeană și că, datorită turismului de masă, locuitorii sunt atât obișnuiți să vadă străini de toate felurile că e deja ceva engrained în țesătura orașului.

Și așa a și fost, cu excepția unei situații în care un băiat m-a plimbat pe niște străduțe, la un magazin cu produse din piele și la tăbăcărie (unde eu nu voiam să ajung), totul a fost excelent la Marrakech. Orașul e mișto, ai ce să vezi si într-o zi și în mai multe, găsești și unde să mănânci ok și, dacă nu vrei musai să cumperi ceva din souk, poți merge la Ensemble Artisanal unde sunt magazine de meșteșugari cu prețuri fixe, deci nu e nevoie să negociezi. Eu am fost tare fericită să văd așa ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut, însă, complexul Jardin Majorelle – Muzeul Culturii Berbere – Muzeul Yves Saint Laurent. Mai ales cel din urmă m-a impresionat în mod neașteptat. Nu le am deloc cu moda și nu m-aș fi dus la muzeul ăsta dacă nu era un combi-ticket ce le includea pe toate trei. Dar m-am bucurat că m-am dus pentru că experiența în sine e foarte mișto, felul în care sunt arătate lucrurile, printr-o combinație de medii (proiecții pe pereți, poze, o plasmă lungă cu schițe de haine și eșantioane de materiale), face ca muzeul ăsta să fie mai mult despre experiență decât despre haine. Alături, Jardin Majorelle e absolut demențială, la fel și Muzeul Culturii Berbere unde abia mă puteam dezlipi de vitrinele cu bijuterii.

M-am bucurat că m-am dus singură, m-am bucurat că riadul ales pe Booking a fost simpatic și m-am bucurat de ce-am văzut. Dar mai ales m-am bucurat să ajung acasă. Și mi-am amintit că prietena mea Andreia, după ce a terminat Camino, a postat citatul ăsta a lui Terry Pratchett care mi se pare că mi se potrivește și mie foarte bine:

“Why do you go away? So that you can come back. So that you can see the place you came from with new eyes and extra colors. And the people there see you differently, too. Coming back to where you started is not the same as never leaving.”

Posted in travel | Tagged , , , | 2 Comments

Update din Maroc

Posted on July 14, 2018 by Anurim

Mai am două săptămâni și o zi și vin acasă de tot. Aproape număr zilele.

Nu-mi place aici, deloc. Nu-mi place orașul, deși am încercat să-i caut frumusețea și uneori părea că am găsit o urmă de ceva. Însă nu e doar orașul. E presiunea asta nespusă legată de felul în care mă îmbrac, de exemplu. Abia când am ajuns acasă în scurta vizită de la final de iunie mi-am dat seama că sunt destul de preocupată să nu mă îmbrac prea transparent, cu fuste prea scurte, cu umerii prea goi. Noroc că nu e prea cald aici, toți casablanchezii sunt fericiți că nu au parte de tradiționala zăpușeală de iulie. E ceva nespus, însă simt că îmi scrie în frunte „europeancă = ușuratică” sau ceva de genul ăsta. Nu cred că aș păți ceva cu adevărat, însă nu vreau să mă simt ciudat mergând pe stradă. Am ajuns săptămâna trecută într-un Irish Pub. E aproape de casă (m-am mutat mai central, cu două pisici, fără coleg uman de apartament, și cu o plasmă enormă cu abonament la Netflix. La ce credeți că mă uit? La Friends, băi nene!), însă aveam impresia că am ajuns într-un loc unde e așa, semi-permis să mergi. Era simpatic înăuntru, dar n-am văzut nicio marocancă la mese. Mai sunt, cică, cluburi și locuri unde merg localnicii mai răsăriți, n-am ajuns să le văd cu ochii mei. Iar prin „răsăriți” vreau să spun mai emancipați și mai înstăriți.

Apoi cursul. Nu-mi place profa, e așa de dezorganizată și de stresată de propria performanță că pur și simplu nu e loc de inspirație, motivație, plăcere. E doar muncă multă, haotică, ceea ce face totul și mai dificil. Din cauza asta sunt destul de obosită, n-am chef să fac nimic după-masa și practic aștept să treacă timpul și să mă întorc acasă. Probabil că e greșit, dar uneori nu am energie de nimic altceva.

În afară de asta, n-am ajuns niciunde în Maroc în afară de Casablanca și excursia de la început. A fost Ramadan, ceea ce făcea dificilă o călătorie de una singură (and I really hate travelling alone). La o săptămână după Eid (finalul Ramadanului) am plecat acasă. Am revenit și m-am mutat în alt apartament, așa că weekendul trecut l-am petrecut muncind și adaptându-mă la noua stare de fapt. Weekendul ăsta muncesc și poate merg la Rabat, care e doar la o oră distanță de Casa cu trenul. Iar weekendul viitor poate Marrakech. Mă gândeam că nici nu știu de ce am mai venit dacă nu am apucat să văd nimic, de fapt, în afara orașului ăsta care e murdar, gălăgios și complet insipid.

Cu toate astea, ceva bun tot iese și din experiența asta, desigur. Profesional, stau bine. Am reușit să fac ceva ce până acum n-am mai făcut, să fiu interpret EN-FR în fiecare zi, timp de două luni și ceva. Încă mai am momente în care nu-mi găsesc cuvintele. Însă e o performanță pentru mine și probabil că asta mă va ajuta cândva.

În plus, cred că așa am reușit să apreciez și să văd altfel ceea ce am acasă. Nu sunt aceeași de acum 2 luni, călătoria și experiența asta m-au schimbat. Am avut o luptă de dus cu mine, cu propriul ego, cu meteahna asta de care nu scap de a crede că acțiunile cuiva sunt făcute doar ca să-mi facă mie rău, de a lua totul prea personal. Am înțeles ce-nseamnă să-mi fie cu adevărat dor de pită cu slănină și ceapă, de telemea, de casa mea de la țară, de toți ai mei. Am reușit să produc, la un moment dat, niște mămăligă cu brănză (feta, din păcate) și smântână de care am fost tare mândră. Aproape că-mi venea să plâng mâncând.

Ce m-a ajutat mult au fost oamenii. Fetele de la curs, australiencele și chinezoaicele mai ales, de care m-am lipit cumva și care m-au făcut să mă simt că nu sunt complet singură p-aici. Colega de apartament din Pakistan care m-a răsfățat cu niște mâncăruri de-men-ția-le (biriani, să nu uit)! Pisicile din apartamentul actual care sunt mortale, fac numai prostii și mă fac să râd. All the little things.

Când am revenit la Casablanca, după câteva zile acasă, zici că eram de-a locului. Aveam doar un rucsac în spinare și mi-a fost simplu să mă mișc prin toată dezorganizarea lor, să iau trenul de la aeroport, să iau taxi de la gară spre casă și să mă asigur că taximetristul pune ceasul, iar a doua zi să fac bagajul, să chem un Careem (Uber local) și să mă mut. Poate că d-asta ultimele săptămâni aici sunt mult mai ușoare și probabil că ar fi fost bine să plec mai devreme acasă, să nu las să se acumuleze toată frustrarea, supărarea, oboseala, frica.

În tot timpul ăsta am plâns pe skype cu sotzu (doar o dată!), am plâns în aeroport când am plecat de la București, am plâns în primele săptămâni aici când primeam o poză cu pisica pe chat (literally, într-o zi, la prânz, prietena Mădălina mi-a trimis niște poze cu Mika și a trebuit să mă duc la baie să plâng) and all that drama. Dar ce curs cu 19 femei de pe aproape toate continentele e ăsta dacă nu e și niște văicăreală inclusă?

Mult a fost, puțin a rămas.

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

Eu, europeanca

Posted on May 27, 2018 by Anurim

Mi-am dat seama astazi ca, vorbind cu fetele astea de la curs, ma refer la mine ca fiind europeanca. M-am amuzat teribil auzindu-ma vorbind de Germania si Franta de zici ca sunt colea, peste gard, de Romania. Insa perspectiva e diferita, mi-am explicat in timp ce parcurgeam lungul drum catre casa pe jos (ca si cu tramvaiul e tot un drac).

La cursul asta sunt fete din China, Australia, Canada/Martinica, America, Egipt, Maroc si Congo. Doar eu sunt din Europa. Profa e buthaneza tibetana si locuieste la NY, asistenta ei de curs e din California. Colega mea de apartament e din Pakistan. Asadar, cumva, in microclimatul prezent si poate si din punctul de vedere al celorlalti, oricat de familiari ar fi cu Europa si tarile ei, eu sunt europeanca.

Si de unde noi in Romania ne uitam cu jind spre vest dorind o tara “ca afara”, cu sosele bune, spitale normale, administratie eficienta, politicieni care sa dea macar 2 bani, daca nu chiar mai mult, pe ceea ce au de facut, iata ca e de ajuns genul asta de schimbare de perspectiva ca sa ne simtim mai… acolo.

Pentru ca doar ajunsa în situatia asta mi-am dat seama ca, desi marocanii fac nuntile la fel de vesele si lungi ca noi (poate chiar mai rau) si si-au pus masinile pe un fel de soclu, iar daca esti pieton, s-a dus dracu’ viata (Bucurestiu’ de ce nu se infrateste cu Casablanca nu stiu), eu ma identific mai degraba cu europenii, fie ei vestici sau estici, decat cu marocanii. Le inteleg mentalitatea flexibila de genul “hai ca merge si asa” sau “hai c-om vedea noi cum o fi” (punctualitate? organizare? e Ramadan, bre!) pentru ca am vazut-o acasa de multe ori. Insa e ceva mai profund de atat, cred, un fel de stare de fapt care vine din lucrurile mici de zi cu zi. STIU ca nu sunt in Europa and that’s a fact.

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

Primele zile in Africa

Posted on May 19, 2018 by Anurim

Băi, deci ce să vezi, acum cred că urmează postul ăla plângăcios în care zic că mi-e dor de acasă!

Primele zile în Maroc au fost roller-coaster. Am ajuns noaptea, am plecat dimineața către sud. Nu mi-era prea clar ce se întâmplă, nu puteam moțăi în mașină, eram complet amețită. Pe la 3 am ajuns la Al Maqam, un loc pe lângă Marrakech ținut de un pictor. Cică e un fel de pensiune care oferă rezidențe pentru artiști, are chiar și o galerie de artă unde erau expuse deja picturile unui artist marocan cunoscut.

Un loc cu o grădină simpatică, cu piscină și niște camere din care aveam scări ce duceau pe acoperiș unde era masă și scaune pentru lălăit la infinit. Minunat. Totuși, comitetul organizator a decis să ne pună și puțin la muncă, adică pe mine și colega traducătoare de chineză, însă n-a durut, doar că m-am speriat de groaznica limbă franceză pe care o scoteam pe gură.

A doua zi am plecat mai înspre sud, la Taroudant, un orășel destul de conservator cu niște pereți de cetate roșii, ca-n poveștile cu Sinbad. Ne-au cazat într-un fel de palat sau ceva de genul ăsta, se numește La Tour des Faucons. Proprietarul, un neamț slăbănog, mi-a arătat o pictură a lui Alexandre Istrati (executorul testamentar al lui Brâncuși) de care era foarte mândru, piesa de rezistență a colecției lui de altfel destul de bogate mai ales în artefacte africane. Și aici o grădină ce ar putea trece cu ușurință drept grădină botanică în unele locuri. Ne trezeau păsările dimineața, domnul care se ocupa de micul dejun se purta cu noi toate (19 femei) de zici că eram regine, ne ținea scaunul și ne servea ceremonios.

În tot paradisul ăsta, într-o seară am avut un fel de atac de panică. Abia atunci am realizat că eu voi sta cu fetele astea 2 luni. Că vor trece 7 săptămâni până să-mi văd familia din nou. Că e prima dată când sunt în Africa, atât de departe de orice îmi e familiar, fără nimeni lângă mine. Totul era o necunoscută. M-am panicat serios, recunosc, am și plâns puțin.

Ajunsă la Casablanca, am intrat în pâine. Am început să-mi amintesc franceza, însă în continuare îmi e greu să fac acel switch mental atunci când trebuie să schimb direcția de traducere. Dacă traduc de obicei din EN în FR, mi-e greu să o fac foarte rapid din FR în EN. Iar asta e cam enervant, la fel și faptul că apartamentul în care stau, pe care-l împart cu o pakistaneză de la grădinița Montessori care a organizat cursul, e cu vedere la o șosea foarte gălăgioasă.

I tell you, mă plâng aproape zilnic de București, stau în centru și sub fereastra mea se înjură în fiecare zi câte cineva. Nu mai vorbesc de claxoane. Dar aici nu mă aud gândind, măi frate! Din cauza oboselii, nu-mi vine nici să mă plimb, dar până la urmă mâine cred că mă încumet să ajung de la mine în centrul lor turistic, că ce naiba să fac cu atâta timp la îndemână.

Da, deocamdată adaptarea e grea și neplăcută. Nu-mi place că sunt singură, că sunt așa de departe, că nu pot pleca acasă mai des și mai repede. Mă gândesc la Bucureștiul plin de tei înfloriți, la casa și la ai mei, la tihna de acolo, deși când eram acolo nu e ca și cum mă simțeam tihnită. Îmi amintesc că așa au fost și primele mele zile în București. Deși stăteam la mătuși-mea, tot ruptă de casă mă simțeam și tot am plâns nițel în primele zile. Doar că atunci aveam 19 ani și altă energie. Mai vedem, deci.

Posted in hmmm | Tagged , | Leave a comment