In plus, e o carte care se termina intrucatva cu happy-end american: el si ea se impaca, pericolul a trecut (o tanara studenta intriganta si instabila), viata isi reia cursul. Dar te lasa cu un gust amar. La sfarsitul cartii personajul merge in vizita la Auschwitz si se intoarce marcat de acolo. Apoi ii moare tatal. Si viata merge inainte. Nu e o carte funny. E despre batranete, pensie, izolare. Dar te atinge pentru ca Lodge totusi nu si-a pierdut indemanarea. Cand o incepi nici prin cap nu-ti trece cum s-ar putea termina:).

Asta in caz ca voiati sa o cititi sau ceva….

Deci ce sa citesc? Sugestii?

Dupa folclor, am ajuns la Bookfest. Am zis sa fiu acolo cand amicul Istodor isi lanseaza cartea, prilej cu care am aruncat un ochi pe la standuri. Funny thing, pe drum catre pavilionul cu pricina, ma intalnesc cu Leah . Thing is, noi nu ne cunosteam, ea m-a recunoscut din poze si m-a oprit, a fost the cutest thing and it made my day. Leah era incarcata cu plase cu carti de la targ, si-a gasit cate ceva spre deosebire de mine, care n-am fost in stare sa ma concentrez si sa imi dau seama ce-mi doresc de acolo. Si, de vreme ce nu mi-a facut nimic deosebit cu ochiu’, am decis sa nu cumpar.

La targ era nebunie. Erau lansari de carti din minut in minut, cred, m-am ciocnit si de Irina Nistor, si de Hurezeanu, dar si de Tudor Chirila cu bratul plin. Prietena mea Vero de la Nemira mi-a zis ca lansarile devenisera deja sunet de fond. Am plecat exact cand, la standul Humanitas (cred), vorbea Cartarescu.

Dupa carti, a urmat film. Un 3D, UP se numeste. And I loved it. Mi-a lasat o senzatie extrem de pozitiva, e un film vesel si colorat.

Si dup-aia bere. Si dup-aia un pic de South Park inainte de culcare, sa dormim mai bine.

It was damn good.

Una din ele a pus la cale un concurs in care trebuie sa povestim ce facem impotriva recesiunii intelectuale si cum ne mentinem mintea in forma. Weeellll… as povesti mai degraba ce as vrea sa fac decat ce fac. Pentru ca de citit, nu mai citesc de multa vreme asa cum trebuie. Adica asa cum obisnuiam. Pana acum cativa ani, eram in stare sa termin o carte. Si sa mi-o amintesc. Si sa pot sa o critic, daca e cazul. Vara trecuta am inceput 5 carti. Nici una nu a fost terminata. So… probabil ca ce as face, ar fi sa ma reapuc de citit. Cititul de performanta, like I used to.

O alta prietena mi-a dat o leapsa despre carti . Despre citit, de fapt. M-a atins unde ma doare. Ma intreba ea cui datorez pofta de citit. Oh well, tu Mada, mama mea a fost profa de romana. Apoi a lucrat intr-o biblioteca, la sectia pentru copii. Eu am crescut la biblioteca. Plecam de la scoala direct la mama la munca si stateam acolo pana la 4 cand plecam impreuna acasa. Imi faceam temele in sala de lectura, ascultam discurile cu povesti, stiam toate cartile noi, stiam in ce raft trebuie sa stea, cum sunt impartite. Cand aveam vreo 14 ani, mama s-a mutat de la sectia de copii la biroul unde se primeau cartile noi. Si tot liceul am avut parte de tot ce aparea nou la biblioteca de la Deva. Nu era acelasi lucru cu bibliotecile din Bucuresti, of course. Cand am intrat prima data in biblioteca de la Litere, era sa plang. Era exact cum imi imaginasem ca trebuie sa fie o biblioteca. Pacat, insa, ca nu mi-am petrecut prea mult timp acolo. Vorba lui Vanghi: “vezi, aici te-ai stricat”.