Astea sunt micile mele comori. Si inca multe altele la care ar trebui sa ma gandesc mai des

Si in general pentru toti oamenii din jurul meu care isi exprima in vreun fel nemultumirea, problemele si cer, verbal sau nu, rezolvare

PLEASE TAKE A NUMBER

Ca sunt una si n-am cum, maica, sa pot sa va ajut pe toti.

Sa nu ma intrebati in ce context ajung eu mereu mama ranitilor, poate pentru ca Venus e in Casa I in horoscopul meu si din cauza asta imi doresc sa fiu tot timpul in ajutorul oamenilor. Dar uneori ma simt coplesita. Si-n acelasi timp, desi nu fac asta pentru vreo rasplata, mi se pare foarte funny cum problemele mele, atunci cand exista, sunt complet inexistente pentru altii pentru ca, nu-i asa, eu n-am niciodata probleme, doar solutii.

Am tone de lucruri de facut acasa. De la micile treburi gospodaresti pana la chestii mai “mari”, sa zicem.. De la spalat cana de cafea de azi dimineata pana la organizarea dulapului, dereticat, facut mancare, citit, desenat, vazut un film misto… Cu toate astea, invariabil, ma trezesc ca dau scroll pe Facebook, click pe linkuri de pe Twitter, deschid google reader, google plus, gmail, youtube, yahoo, blog (ca acum, de fapt) si-mi dau seama ca ooooops, s-a facut tarziu si ar trebui sa dorm. Si tot asa, zi de zi, pare metoda de lobotomie perfecta, stiu. Intre timp, pisica mea sufera de singuratate cu mine in casa, in chiuveta se strang canile de cafea si alte farfurii, mancarea se cam strica in frigider pentru ca n-o mananc, hainele proaspat spalate si uscate stau maldar in fotoliu de ceva timp.

Pe buna dreptate, mama mea m-a certat intr-o zi ca nu ma odihnesc deloc, ca nu-mi dau timp mie insami, ca sunt mereu out si ca asta nu poate sa-mi faca bine. Mi-a fost greu sa-i explic ca prefer sa ies decat sa stau acasa cu laptopul in brate. Simt ca m-as aliena, desi continui sa fac asta de fiecare data.

Am pus-o, acum ceva vreme, pe seama jobului. Cand lucrezi cu stiri online n-ai nici o scuza, trebuie sa fii in orice secunda informat. Insa dupa aceea pare-se ca am ramas agatata de obiceiul asta prost de a-mi pierde viata pe net. Uneori, mai ales in weekend, trec prin perioade de “denial”, cand nu deschid netul deloc. Insa asta nu se intampla decat daca nu sunt acasa. Pentru ca acasa set-up-ul e in asa fel incat pur si simplu nici nu ma descalt, dau mancare pisicii, ma asez pe canapea, deschid laptop, deschid TV si acolo intepenesc cateva ore.

Nu stiu cum sa ies din schema asta singura. Am incercat sa-mi stabilesc “targeturi”, lucruri de facut acasa, sa-mi pun bilete sa nu cumva sa uit.. degeaba. Ma tine prea putin. Mai incerc. Nu ma dau batuta. Fix dupa ce public postul asta .

M-am bucurat de ziua mea, desi tot timpul ma plang de ea. Am vorbit cu oameni care mi-s dragi, pe unii i-am si vazut, am primit cadouri misto, am si dat (anul asta le-am nimerit, ma si mir), insa cel mai misto cadou pentru mine a fost faptul ca am putut sa am, pentru cateva momente, o privire de ansamblu asupra vietii mele. Si mi-am dat seama nu numai ca n-am de ce sa ma plang, dar ca puterea pana la urma e in mainile mele. Puterea sa schimb, sa ma bucur, sa ajut, sa creez, sa dezvolt. Si asa a fost mereu, insa mereu am fost nesigura ca pot si singura. Si mereu am asteptat sa vina altcineva sa-mi confirme. Sa dea un OK.

Asa ca 33 e important.

Dar eu sunt Canuta-om-sucit, sunt Gica Contra, si n-am cum sa ma impotrivesc mie insami. Asa ca am plonjat pur si simplu intr-o nostalgie tomnatica de toata frumusetea. M-am uitat la niste poze vechi cu ai mei, zici ca le vedeam prima data. Tata cand era tanar, cu un zambet nastrusnic in coltul gurii si o palarie smecheroasa. Mama, frumoasa, delicata, subtila, in diverse ipostaze din studentie. Poze cu ei doi de cand erau tineri, cand noi eram mici, d-astea alb-negru cu margini zimtate, un pic ingalbenite de vreme. Mama cu un guler de blana si tata cu pulover si camasa, zambind discret, alaturi de mine, mica si blonda. Tata in diverse calatorii, avea pantaloni evazati, era mereu cu tigara in mana.

Intr-un alt album, poze de familie, mai vechi si mai noi, alb-negru sau color, cum s-a nimerit. Eu prin liceu, cu o fusta prea scurta, asortata nefericit cu niste ciorapi pana peste genunchi. Sau in curte la bunica-mea, aveam niste blugi misto (ma tot gandesc ce naiba s-a ales de ei, unde au disparut) si un zambet relaxat, doar eram in vacanta. Ma uitam la poze si mi-era dor de mine de atunci, de starea aia de inceput de drum cand lumea toata parca e a ta si nu trebuie decat sa intinzi mana si sa alegi ce vrei.

Poate ca e bine sa mai trec si prin trecut uneori.

atunci cand te loveste o veste d-asta de sanatate care nu prea-ti pica bine

atunci cand esti intr-o relatie care-ti place dar care-ti da nesiguranta, iar asta te macina

atunci cand pur si simplu vrei sa nu mai faci nimic, sa pui o frana mare de tot si sa te opresti doar ca sa te auzi, insa ti-e frica

atunci cand simti ca cel mai bun loc in care ai putea fi ar fi intr-o gaura de sarpe

Si atunci cand toate astea se intampla fix in acelasi timp, oricat ai fi de rational, oricat de mult ti-ai repeta ca sunt oameni care au probleme mai grave decat tine, ca orice rau trece, ca astea sunt niste probleme minore care nu conteaza daca privesti macro, tot nu poti sa nu te simti ca ultimul om din lume.

Iar leapsa de la Costin m-a dus intr-una din zilele astea in trecut. N-a fost doar provocarea de la el, a fost si o madlena care m-a dus inapoi.

M-am vazut de parca eram acolo. In casa bunica-mii, pe la orele pranzului, vara. Soarele ardea, nu se auzea tipenie de om. Era o liniste cu care eram obisnuita atunci, toate verile le petreceam acolo si-n fiecare zi era la fel. Oamenii erau fie la camp, fie in casa, se adaposteau de arsita.

Bunica-mea dormea, eu stateam in “casa dinainte”. Nu puteam sa dorm, insa profitam de somnul ei sa-mi fac o cafea dulce cu mult lapte, sa fumez pe ascuns, sa ascult Dire Straits si sa scriu in jurnal. Stateam pe podea, cu spatele lipit de pat, ma uitam afara prin fereastra deschisa, muzica se auzea in surdina. Cafeaua si tigara si scrisul in jurnal, toate imi dadeau senzatia ca sunt pe cale sa fac ceva important cu mine, ca pot sa decid, ca pot sa schimb ceva din mine. Sau, mai degraba, sa-mi clarific lucrurile in cap, sa le vad dinafara si sa le pot privi de sus, ca apoi sa le pun in ordine. Nu aveam pe vremea aia, la 17 ani, mare branza de ordonat. Insa atunci, in dupa-amiaza aia, am trecut de la o nebuloasa la clarificarea de care aveam nevoie. Si-mi amintesc perfect senzatia, momentul, lumina, mirosul casei amestecat cu aroma cafelei si fumul de tigara, muzica si de mine cum eram atunci, nepoluata la cap, autentica.

Primavara asta imi place in mod special. O simt altfel decat altele, poate si pentru ca deschid ochii si ma uit in jur si-mi dau seama ca am uitat sa privesc unde trebuie. Poate suna un pic pretentios si literar, insa in mintea mea lucrurile incep sa se reaseze pe alte calapoduri. In alta ordine si cu alta valoare. Am dat, pana acum, prea multa importanta maruntisurilor, m-am impiedicat de ele si m-am enervat, am disecat cuvinte si gesturi si mai ales lipsa cuvintelor si a gesturilor. Am obosit. Si pana la urma tot Micul Print avea dreptate: on ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible aux yeux.

Asa ca ma bucur sa vad magnoliile inflorite, zambesc dimineata cand e soare afara, imi amintesc sa rad mai des. Si-mi reconstruiesc incetul cu incetul interiorul.

Pe mine sincer m-ar ingrozi ideea asta, ca mama e pe net. In primul rand, mama e un mic detectiv. Si primul lucru ar fi sa caute pe Google dupa mine. Si apoi, evident, sa se uite la toate pozele puse pe Facebook (mi-a zis saptamana trecuta ceva de genul “aoleu, cine stie ce poze ai pus acolo pe facebook ala al vostru” – !!!!), sa cerceteze toti prietenii si sa ma intrebe de fiecare in detaliu.

Ar ajunge negresit si pe blog. Si daca atunci cand eram mica imi cauta jurnalele si in gaura de sarpe, acolo unde le ascundeam, acum cred ca ar sta zile si nopti sa citeasca ce am scris din scoarta-n scoarta si sa interpreteze, sa rumege, sa faca scenarii si sa ma izbeasca cu o concluzie pe care n-as sti de unde sa o iau. Pentru ca apoi sa trebuiasca sa refac firul logic si sa inteleg cum a ajuns la ea.

Dar cred ca dupa tot “socul” asta initial, mama mea ar fi cool pe net. Pentru ca e open minded, e curioasa si se adapteaza repede la nou si, cel mai important, nu a uitat sa rada, sa se distreze. Asa ca netul ar fi un loc minunat pentru ea. Sunt convinsa ca ar incerca toate prostiile de aplicatii si quizzuri de pe Facebook si m-ar spama cu ele, cred ca as primi frecvent telefoane cu intrebari tehnice la care mi-ar fi greu sa raspund pentru ca as fi prea ocupata sa rad in hohote, insa cred ca in sfarsit ar intelege lumea in care traiesc eu.

Hm. Poate ca e momentul ca ea sa faca cunostinta cu WWW-ul.

Am obosit crunt. Am simtit ca nu mai am energie nici sa ma ridic de pe scaun, nici sa-mi ridic ochii atunci cand cineva se apropia de biroul meu sa-mi spuna ceva. Ma concentram cu greu si literele se buluceau in fata mea, ingramadite, parca lipsite de sens. Si m-am chinuit sa le citesc sensul, sa le pot da drumul in lume.

Acum imi simt capul greu si picioarele de plumb. Asa vrea sa dorm vreo cateva zile sa si pot apoi sa o iau de la capat, fresh, asa cum se intampla mereu cu mine cand imi dau restart. Prima data ma plang peste tot ca nu mai pot, desi pot, apoi trag de mine sa fac tot ce am de facut, apoi intervine un moment de criza in care simt ca toate greutatile lumii apasa pe umerii mei. Apoi cad. Si apoi imi revin.

Now I feel like I’m falling. Inside of me, everything is falling apart. Asta ma dispera de fapt la senzatia asta de oboseala, ca vad totul in negru, imi pare ca nimic nu e bine si, cel mai rau, ca nu e nimeni langa mine sa ma scoata la lumina sau sa-mi dea siguranta ca totul va fi ok.

Oh, dar maine e o noua zi. Si pana atunci voi fi dormit.