The Deaf Sentence

David Lodge a imbatranit si se simte asta. Am luat “Deaf Sentence” cu gandul ca iar o sa ma distrez la situatiile absurde in care autorul isi pune personajele. But no. Sunt cateva – logic, atunci cand ai de-a face cu un personaj surd – dar si alea sunt too much. Asa mi s-a parut. De exemplu perosnajul principal uita sa-si cumpere baterii pentru aparatul auditiv in seara de Craciun. Nevasta-sa are o gramada de invitati iar el nu aude neam. Asa ca tine polologhii cui apuca, mai ales ca e lingvist si incepe sa disece cuvintele si sensurile lor pana la disperarea invitatilor. Dar toate fazele astea sunt scrise in avalansa, in bloc, nu poti urmari reactia invitatului pentru ca esti ocupat sa citesti monologul lui Desmond care nu se mai sfarseste.

In plus, e o carte care se termina intrucatva cu happy-end american: el si ea se impaca, pericolul a trecut (o tanara studenta intriganta si instabila), viata isi reia cursul. Dar te lasa cu un gust amar. La sfarsitul cartii personajul merge in vizita la Auschwitz si se intoarce marcat de acolo. Apoi ii moare tatal. Si viata merge inainte. Nu e o carte funny. E despre batranete, pensie, izolare. Dar te atinge pentru ca Lodge totusi nu si-a pierdut indemanarea. Cand o incepi nici prin cap nu-ti trece cum s-ar putea termina:).

Asta in caz ca voiati sa o cititi sau ceva….

This entry was posted in hmmm and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.