Update din Maroc

Mai am două săptămâni și o zi și vin acasă de tot. Aproape număr zilele.

Nu-mi place aici, deloc. Nu-mi place orașul, deși am încercat să-i caut frumusețea și uneori părea că am găsit o urmă de ceva. Însă nu e doar orașul. E presiunea asta nespusă legată de felul în care mă îmbrac, de exemplu. Abia când am ajuns acasă în scurta vizită de la final de iunie mi-am dat seama că sunt destul de preocupată să nu mă îmbrac prea transparent, cu fuste prea scurte, cu umerii prea goi. Noroc că nu e prea cald aici, toți casablanchezii sunt fericiți că nu au parte de tradiționala zăpușeală de iulie. E ceva nespus, însă simt că îmi scrie în frunte „europeancă = ușuratică” sau ceva de genul ăsta. Nu cred că aș păți ceva cu adevărat, însă nu vreau să mă simt ciudat mergând pe stradă. Am ajuns săptămâna trecută într-un Irish Pub. E aproape de casă (m-am mutat mai central, cu două pisici, fără coleg uman de apartament, și cu o plasmă enormă cu abonament la Netflix. La ce credeți că mă uit? La Friends, băi nene!), însă aveam impresia că am ajuns într-un loc unde e așa, semi-permis să mergi. Era simpatic înăuntru, dar n-am văzut nicio marocancă la mese. Mai sunt, cică, cluburi și locuri unde merg localnicii mai răsăriți, n-am ajuns să le văd cu ochii mei. Iar prin „răsăriți” vreau să spun mai emancipați și mai înstăriți.

Apoi cursul. Nu-mi place profa, e așa de dezorganizată și de stresată de propria performanță că pur și simplu nu e loc de inspirație, motivație, plăcere. E doar muncă multă, haotică, ceea ce face totul și mai dificil. Din cauza asta sunt destul de obosită, n-am chef să fac nimic după-masa și practic aștept să treacă timpul și să mă întorc acasă. Probabil că e greșit, dar uneori nu am energie de nimic altceva.

În afară de asta, n-am ajuns niciunde în Maroc în afară de Casablanca și excursia de la început. A fost Ramadan, ceea ce făcea dificilă o călătorie de una singură (and I really hate travelling alone). La o săptămână după Eid (finalul Ramadanului) am plecat acasă. Am revenit și m-am mutat în alt apartament, așa că weekendul trecut l-am petrecut muncind și adaptându-mă la noua stare de fapt. Weekendul ăsta muncesc și poate merg la Rabat, care e doar la o oră distanță de Casa cu trenul. Iar weekendul viitor poate Marrakech. Mă gândeam că nici nu știu de ce am mai venit dacă nu am apucat să văd nimic, de fapt, în afara orașului ăsta care e murdar, gălăgios și complet insipid.

Cu toate astea, ceva bun tot iese și din experiența asta, desigur. Profesional, stau bine. Am reușit să fac ceva ce până acum n-am mai făcut, să fiu interpret EN-FR în fiecare zi, timp de două luni și ceva. Încă mai am momente în care nu-mi găsesc cuvintele. Însă e o performanță pentru mine și probabil că asta mă va ajuta cândva.

În plus, cred că așa am reușit să apreciez și să văd altfel ceea ce am acasă. Nu sunt aceeași de acum 2 luni, călătoria și experiența asta m-au schimbat. Am avut o luptă de dus cu mine, cu propriul ego, cu meteahna asta de care nu scap de a crede că acțiunile cuiva sunt făcute doar ca să-mi facă mie rău, de a lua totul prea personal. Am înțeles ce-nseamnă să-mi fie cu adevărat dor de pită cu slănină și ceapă, de telemea, de casa mea de la țară, de toți ai mei. Am reușit să produc, la un moment dat, niște mămăligă cu brănză (feta, din păcate) și smântână de care am fost tare mândră. Aproape că-mi venea să plâng mâncând.

Ce m-a ajutat mult au fost oamenii. Fetele de la curs, australiencele și chinezoaicele mai ales, de care m-am lipit cumva și care m-au făcut să mă simt că nu sunt complet singură p-aici. Colega de apartament din Pakistan care m-a răsfățat cu niște mâncăruri de-men-ția-le (biriani, să nu uit)! Pisicile din apartamentul actual care sunt mortale, fac numai prostii și mă fac să râd. All the little things.

Când am revenit la Casablanca, după câteva zile acasă, zici că eram de-a locului. Aveam doar un rucsac în spinare și mi-a fost simplu să mă mișc prin toată dezorganizarea lor, să iau trenul de la aeroport, să iau taxi de la gară spre casă și să mă asigur că taximetristul pune ceasul, iar a doua zi să fac bagajul, să chem un Careem (Uber local) și să mă mut. Poate că d-asta ultimele săptămâni aici sunt mult mai ușoare și probabil că ar fi fost bine să plec mai devreme acasă, să nu las să se acumuleze toată frustrarea, supărarea, oboseala, frica.

În tot timpul ăsta am plâns pe skype cu sotzu (doar o dată!), am plâns în aeroport când am plecat de la București, am plâns în primele săptămâni aici când primeam o poză cu pisica pe chat (literally, într-o zi, la prânz, prietena Mădălina mi-a trimis niște poze cu Mika și a trebuit să mă duc la baie să plâng) and all that drama. Dar ce curs cu 19 femei de pe aproape toate continentele e ăsta dacă nu e și niște văicăreală inclusă?

Mult a fost, puțin a rămas.

This entry was posted in hmmm and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.