20, 39, 3, 24…

Cam de prin adolescență percep ziua asta de 31 decembrie într-un fel oarecum dramatic, însă doar în mine, fără să manifest în niciun fel senzația amestecată de sfârșit și de început, de restart, dar doar pe jumătate.

Când eram într-a 9-a și aveam primul meu prieten, pe 31 decembrie citeam „Maitreyi” și trebuia să mă pregătesc de petrecere, prima petrecere la care aveam voie să merg singură, dar ce să vezi, n-am putut s-o fac până nu am terminat cartea, iar finalul ei, combinat cu înserarea și presiunea că trebuia să mă îmbrac, plus așteptările adolescentine față de o așa petrecere importantă, mi-au dat o senzație unică de sfârșit de lume și început de viață. Cumva, așa și era. De atunci, 31 decembrie înseamnă pentru mine exact senzația aia nedefinită și amestecată. Au trecut 24 de ani de atunci și, evident, sentimentul se estompează în timp, se modifică, capătă și alte arome.

Sunt de 20 de ani în orașul acesta, capitala României, București, este ora prânzului, afară e soare, am pus două pâini la copt, mă uit pe geamul din fața biroului meu în dezordinea care mă caracterizează și mă bucur de liniște.
Sunt 20 de ani de când a murit bunica mea pe care am iubit-o nespus. Am o poză cu ea pe birou în care purta perle și cercei și zâmbea. Mi-e dor de ea. N-am cunoscut-o cu perle la gât, ci mai degrabă aplecată peste mașina de cusut în holul lung al casei noastre de la țară. A fost omul care m-a învestit cu încredere atunci când aveam nevoie de asta și care a considerat că e necesar ca eu să am casa mea, chiar dacă mică și la țară, ca să nu fiu la mâna nimănui.

Anul ăsta am împlinit 39 de ani. Dacă mi-ai fi spus, acum 24 de ani, că la 39 de ani o să fiu așa, cred m-aș fi bucurat. În schimb, eu azi, cu tot soarele de afară, sunt melancolică și simt cum umblu prin casă cu o bulă în care scrie „what if” atașată de creier.

Sunt căsătorită de 3 ani și cred că ăștia au fost cam cei mai buni trei ani din viața mea matură. Au venit la pachet cu tot felul de chestii noi, dar în același timp abia acum, în sfârșit, mă întorc spre mine, mă preocup de mine așa cum probabil ar fi trebuit s-o fac de multă vreme.
****************************************************************
Pe blog am făcut de multe ori liste cu ce-mi doresc pentru noul an. Niciodată nu m-am ținut de ele. Poate pentru că nu mi-am luat niciodată în considerare cu adevărat dorințele, le vedeam ca pe niște mofturi. De aceea am renunțat să le mai scriu, acum doar mi le spun. Nici anul ăsta n-o să scriu new year resolutions, dar anul ăsta, poate pentru prima dată după multă vreme, simt că sunt mai hotărâtă și că până la urmă doar eu am puterea să fac ceva în ceea ce mă privește. Nu știu de unde vine senzația asta de empowerment, în jurul meu totul e descurajant (așa, la nivel macro), poate e o chestie legată de vârstă, dar nu mai contează.

Deci hai, 2018, gimme your best shot!

This entry was posted in aberatii and tagged . Bookmark the permalink.

3 Responses to 20, 39, 3, 24…

  1. alex says:

    Happy people are boring, nush cine a zis asta.
    La multi ani, Miru!
    Un gand bun!
    Enjoy the ride

  2. Dani says:

    Awww, Miru, scrie mai des! <3

    • Anurim says:

      stai că așa m-am obișnuit să nu citească nimeni ce scriu că am și uitat să aprob comentarii. Bine, o să încerc :). Nu promit nimic :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *