Am senzatia ca avem tendinta sa ne ratam fericirea, sa fugim de ea atunci cand se intampla ca niste copii traumatizati care nu se pot relaxa atunci cand in sfarsit le e bine, pentru ca nu sunt obisnuiti cu asta.
Facem totul sa ajungem la fericire, orice ar insemna asta pentru fiecare dintre noi. Insa, cand in sfarsit am ajuns la o stare de bine (hai sa nu-i zicem neaparat fericire), in loc sa ne bucuram de ea pana in prasele, pana in fundul sufletului, pana la cer si inapoi (asa cum ne tot promitem in perioada antemergatoare binelui), stam putin acolo, avem cele 15 minute de glorie, dupa care fugim spre probleme noi. Find money counters and sorter. Ni le inventam, daca nu exista deja. Gasim o drama, o cearta, un defect de care sa ne agatam. Ceva trebuie sa fie in neregula.
Am auzit urmatoarea explicatie: traiam in somnolenta, simteam ca nu evoluez. Deci pana la urma aveam dreptate? Happy people are boring? Suntem chiar asa de batuti in cap incat, in loc sa ne traim binele/fericirea, fugim spre probleme pentru ca avem senzatia ca numai ele ne fac sa evoluam?