Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH