Cubul binomului

În 2013, după ce mi-am dat demisia, am decis că îmi pot permite să nu fac nimic job-wise vreo 2-3 luni ca să-mi dau seama ce vreau, încotro s-o apuc. Știam că mă voi întoarce la traduceri, până una-alta, asta știu să fac și pentru asta m-am antrenat în școală, pe lângă faptul că puteam să fiu și profesoară de engleză și franceză. Doar că atunci când am terminat facultatea am refuzat total gândul că m-aș putea duce la catedră.

Însă, 12 ani mai târziu, mi-am dat seama că tot ce ține de educație mă atrage și începusem să vorbesc cu diverși amici despre asta. Nu mă gândeam să mă duc la școală, nici măcar la grădiniță (așa cum auzisem că spusese, cu oareșcare dispreț, unul din șefii mei la auzul demisiei), însă voiam să fiu oarecum implicată în ceva ce avea legătură cu educația.

N-a trebuit să aștept prea mult, din om în om am ajuns până la urmă ca, la două luni de la demisie, să fiu unul dintre cei doi traducători ai primului curs pentru viitorii educatori Montessori, curs organizat de nou înființatul Institut Montessori București. Nu știam absolut nimic despre Montessori atunci, nu mai eram chiar antrenată să fiu interpret, însă Mariana și Madlena și Maria-Lena și Corina au fost atât de răbdătoare cu mine (cu noi), încât și în zi de azi le sunt recunoscătoare.

Pentru mine a fost un curs plin de mici revelații legate de mine însămi. Uneori îmi venea greu să nu mă emoționez până la lacrimi, alteori trebuia să-mi stăpânesc propria mirare și descoperire ca să pot traduce ce spusese Madlena (trainerul cursului), am avut mai multe discuții ad-hoc despre traducerea unor termeni, am avut emoții pentru că trebuia să traduc/vorbesc în fața unei clase de adulți.

Însă nu o să uit niciodată revelația pe care am avut-o atunci când Madlena a prezentat un material Montessori numit cubul binomului. Înaite de toate trebuie să spun că toată viața mea de școlar am urât matematica. Știu exact momentul în care mi-am dat seama că nu merge cu materia asta și pur și simplu am încercat să trag de mine în fel și chip să pot trece onorabil prin școală. În continuare am un blocaj când vine vorba de cifre, procente, calcule. Și mai ales când am de tradus din engleză chestii destul de simple cum e și cubul binomului.

Materialul despre care vorbesc e acesta:

Așadar, Madlena arată ce se face cu acest material, cum îl arăți (prezinți) unui copil. All fine and dandy, n-am ratat niciun cuvânt complicat. După care începe să povestească care e scopul acestui obiect. Pentru un preșcolar, scopul este să pună toate elementele înapoi cum erau astfel încât cutia să se închidă perfect. Dar, de fapt este o formă de a aduce în concret ceva abstract, cu care copiii vor avea de-a face abia la școală, când se vor întâlni din nou cu această cutie: materializarea formulei (a + b)³. Aici un pic m-am blocat. Apoi a început să scrie pe tablă formula desfășurată și cum fiecare cub reprezenta ceva din formula respectivă. O explicație lungă găsiți aici.

După care a explicat faptul că expunerea unui copil la un asemenea material nu face decât să-i ajute mai târziu înțelegerea mai profundă a unor lucruri abstracte, cum e algebra. Pentru că, a continuat ea, mintea copilului ajunge la un nivel de abstractizare în ritmul propriu, fiecare copil la un alt moment. De aceea e bine să le oferi șanse să poată internaliza, să zicem, în mod vizual, senzorial, unele abstracții, mai târziu le va fi mai ușor pentru că le pot lega de o experiență deja „stocată” în minte. Însă cumva școala normală se așteaptă ca copiii să priceapă destul de repede și toți în acelați timp chestii destul de abstracte fără ca pregătirea anterioară să fie (de multe ori) prea solidă. Atunci când sunt puși față în față cu această situație prea abstractă pentru ei, mulți copii renunță.

M-a lovit în moalele capului acel „they just give up”. Mi-am amintit momentul exact când eu am renunțat, în ce bancă stăteam și ce făceam, ce mi-a spus învățătoarea (care era o doamnă mișto, de altfel) și apoi, în pauză, privind cutia, am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut eu dacă aș fi avut ocazia să pun mâna pe acest obiect. Sau dacă ar fi existat Montessori pe vremea mea. Poate că aș fi fost bună la matematică. Cu siguranță n-aș fi avut această teamă de cifre. Poate nu mă mai îndrepta mama către uman, văzând că cu matematica nu mă înțeleg deloc. Poate, poate, poate.. But there I was, un adult, un om în toată firea, care se bloca la auzul unei formule de care nu-și mai amintea nici în ruptul capului pe care probabil o întâlnise în clasa a cincea or so (parcă, nu?).

Traduc de 4 ani la Institut. Am trecut deja de două ori prin acest curs, tocmai a început a treia tură. Acum revelațiile sunt mai puține, dar îmi amintesc des de acel moment wow legat, culmea!, de o formulă. În continuare am o mică ezitare atunci când traduc despre cutia cu triunghiuri (triunghi obtuzunghic isoscel este, de exemplu, ceva la care ezit – obtuse-angled isosceles triangle e in engleză) sau despre împărțiri și înmulțiri. Însă mă farmecă în continuare modul în care un copil este ajutat de mic să se dezvolte în acord cu ritmul său și cu etapele de dezvoltare prin care trece, cu tot ce implică ele. Considerația asta pentru o ființă în dezvoltare, deseori nerespectată de adulți, mă face să mă gândesc că poate nu e deloc o prostie și nici un regres în carieră să lucrezi la grădiniță.

This entry was posted in hmmm and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *