Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

This entry was posted in hmmm and tagged . Bookmark the permalink.

2 Responses to Mutarea

  1. Crina says:

    convietuirea chiar e un lucru greu dupa atata timp de stat singura. eu ma gandesc cu groaza la momentul cand voi fi nevoita sa fac pasul asta pentru ca de multe ori vine cu multe tebieturi, care nici nu stiai ca sunt tabieturi, la care trebuie sa renunti

  2. Bitu Mihai says:

    Probabil pentru femeie mai greu cand isi schimba locul, ele pun mai mult suflet. Pentru noi, barbatii, lucrurile sunt mult mai simple, celputin din punctul meu de vedere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *