My enemies

Rareori ma gandesc la termenul asta, “dusmani”, a inceput sa sune cam manelist asa. Ma gandesc rar pentru ca nu-i am. Sau oi avea, dar nu sunt declarati, nu sunt in razboi cu nimeni, asa ridic din umeri cand aud prin horoscoape ca dusmanii sunt mai activi saptamana asta decat cealalta. Well, sa fie la ei acolo.

Cu toate astea ieri mi-am zis de cateva ori in sinea mea ca dusmanul meu de moarte e telefonul. Si nu neaparat pentru ca suna atunci cand mi-e lumea mai draga si sunt mai relaxata si aud cuvinte de genul “a picat”, “nu merge”, “s-a blocat”:). Nu. Ci pentru ca sunt nevoita sa sun la oameni pe care nu-i cunosc si sa le cer chestii. Asta e cel mai rau lucru pentru mine. Sa ma pui sa sun la cineva necunoscut, sa trebuiasca sa ma prezint (mereu imi spun numele pocit, asta de familie, ma grabesc, am impresia ca plictisesc omul la telefon), sa zic ce vreau. Asta mai ales in chestiuni de munca, nu e vorba de cazurile cand vreau programare, rezervare etc. Nu. Atunci cand sun, mai ales pe interior, si mai dau de cate unii cu voce iritata, suparata, scarbita, de-mi vine sa fug, sa ma fac micamica si sa plec acasa fara sa afle cineva. Dar hei, sunt om matur, scrie ca-s manager, jizas christ woman, chiar asa nu poti sa dai un telefon?

La fel de rau mi se pare sa intru singura prima data intr-un loc necunoscut gen bar, pub, restaurant etc. Fiindca nu stiu locul si nici oamenii care vin acolo de obicei, am impresia ca toata lumea se uita la mine ca la urs. Asta pateam cel mai des prin facultate, d-aia la inceput uram Laptaria, stilul ala “vagon” ma dezavantaja complet. Pana sa aflu daca am loc sau nu, daca am prieteni acolo sau nu, strabateam tot barul si simteam toate privirile atintite spre mine, critice, arogante. Din nou dorinta sa ma fac micamica si sa fug acasa.

Probabil ca asta e cel mai mare dusman al meu, frica de ridicol. Eu nu ma pot uita la televizor cand e ceva jenant, mi-e jena de jena lor. Probabil ca daca nu mi-ar fi asa de frica sa nu ma fac de ras as scapa de multe inhibitii. Insa ma indoiesc ca reusesc in viata asta.

This entry was posted in aberatii and tagged , . Bookmark the permalink.

9 Responses to My enemies

  1. somnulescu says:

    ti-e frica de necunoscut si teama usoara de socializare intr-un mediu nou? 😀
    did I get it ?

  2. Anurim says:

    cam da:)

  3. somnulescu says:

    stiam eu ca trebuie sa dau la psihologie si nu la stiinte politice
    my gf says that all the time 😛

  4. Ciupercutza says:

    Ha! Tu te plangi de numele de familie??? Eu ce sa mai zic .. ca trebuie sa-l spell-uiesc de fiecare data. Da, ma cheama cu “tz” 😀

  5. Anurim says:

    @somnulescu: pai nu e niciodata prea tarziu.
    @Ciupercutza: ma plang ca nu-l zic eu cum trebuie. La tine e problema indeed cu tz ala:)

  6. Leah says:

    Inteleg ATAT DE BINE oroarea de a vorbi cu oameni necunoscuti la telefon. La fostul job trebuia sa sun jurnalisti sa-i intreb de una de alta si asa ce ma temeam de sarcina asta, imi venea sa-mi iau campii. Si nu stiu cum se facea, ca mereu eram EU cea care facea follow-up cu presa. Urmatorul job va fi fara hartuieli, promit 🙂

  7. Anurim says:

    @ Leah – :)) tu, eu cred ca trebuie sa trecem mentiune in CV: fara joburi in care trebuie sa sun la necunoscuti!

  8. dragos says:

    🙂 .

    “nu ma pot uita la televizor cand e ceva jenant, mi-e jena de jena lor.”

    sounds very familiar. sunt acele momente in care iti pui mainile la ochi si cauti repede telecomanda :))

    iuf ce bine imi pare ca mai au si altii asemenea probleme de o profunda natura existentiala :))

  9. Anurim says:

    @dragos – :)) existentiala sau nu, problema tot ramane. Uneori ma enerveaza ca nu pot sa ma uit, ca imi povestesc prietenii “vaaaai ce-am ras, n-ai vazut cum sa- facut de cacat ala?”… care io schimbasem canalul ca mi-era prea jena sa ma uit:))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.