Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Posted in LoveLife | Tagged , , | 1 Comment

Ca tot e decembrie..

Citesc fara mirare ca “Singur acasa” a facut record de audienta la Pro zilele trecute. Ma mir doar ca l-au programat asa departe de Craciun, insa banuiesc ca grila din perioada aceea va contine filme mai noi, cel putin.

Discutand pe tema asta, am aflat ca rusii au un film la care se uita cu sfintenie de fiecare Revelion. E un film rusesc de acum vreo 30-40 de ani si nu exista Revelion fara el. Ba chiar, povestea spune ca o rusoaica la Paris, maritata cu un francez, cu musafiri romani in casa de Anul Nou, i-a pus pe toti “on hold” pentru ca trebuia sa-si vada filmul musai, altfel nu se putea.

Si nici la asta nu ma mir, dar e amuzant cum, desi avem nevoie de ritualuri ca sa marcam momentele importante, nu ni le recunoastem ca atare decat uneori. “Singur acasa” a devenit un astfel de rit. Nu e decembrie, nu e Craciun fara filmul asta. Te baga-n stare, iti aduce aminte ca incepe o perioada speciala din an.

E cum ne povestea doamna Zane la etnologie cu colindatorii. Ei veneau sa anunte sarbatoarea. Pai si ce, oamenii nu stiau ca e sarbatoare? Stiau, si erau chiar pregatiti, dar nu era intru totul sarbatoare pana nu veneau colindatorii sa anunte oficial, sa verbalizeze.

Asa si noi acum cu filmul asta. De unde audienta 🙂 (#mywildguess, #parereamea)

Posted in aberatii | Tagged , , , | Leave a comment

La piata

Prin 2008 scriam postul asta cu acelasi titlu cu cel de acum. Doar ca atunci era vorba de altceva, insa ce a ramas la fel e fascinatia mea pentru piata, in continuare imi vine sa cumpar cate ceva de la fiecare taraba (cu diferenta ca acum chiar fac asta, pentru ca acum am timp sa gatesc si am si pentru cine :P).

Insa atunci cred ca am omis sa spun ceea ce simt si acum: fascinatia pentru piata nu e doar despre ce poti gasi acolo. E mai mult de atat. In fiecare oras strain in care am calcat, am vrut sa ajung la piata. Acolo simt orasul asa cum e, neturistic, daca am noroc, sau cat de putin turistic posibil. Evident, si pietele pentru turisti au farmecul lor, vezi Mercat de Boqueria sau piata din centrul Istanbulului (forgot the name), si chiar si ele spun ceva despre oras si despre cultura comunitatii de acolo. Prin felul in care-si organizeaza marfa si mai ales ce marfa au, felul in care negociaza cu tine sau in care te cheama sa cumperi ceva, viata cotidiana din piata, clientii fideli care cunosc vanzatorii si produsele lor… toate astea ma fascineaza de fapt.

As sta ore-n sir in piata sa ma uit la oameni. La Obor e un deliciu pentru mine, sunt atatea chestii de vazut (si cumparat, de acord, acolo gasesti tot) ca nu cred ca m-as putea plictisi. In plus, in multe tari straine la piata mananci cel mai bine. Si de multe ori cel mai ieftin si autentic. Si cred ca la piata la noi e o lume pe care putini o cunoastem pentru ca nu prea mai dam p-acolo. Insa stiu sigur ca sunt oameni care se cunosc intre ei, care au legat relatii acolo, in piata, ca functioneaza ca o comunitate, de fapt, si transcede cumva functia utilitara pe care i-o dam.

Cred ca daca vrem sa stim pe ce lume traim, in ce comunitate, langa ce oameni, ca sa-i/ne intelegem mai bine, ar trebui sa mergem mai des la piata.

Posted in hmmm | Tagged , | Leave a comment

Despre adolescenta, dupa 20 de ani

Am fost aseara la un bal a bobocilor, organizat nici mai mult nici mai putin decat in Bamboo. M-am dus in interes de studii, pentru ca am ales sa fac un fel de cercetare la acest eveniment. A fost cu atat mai interesant cu cat aveam si pe cine sustine la concursul de Miss, caci venisem invitata si pusa pe lista la categoria “parinti” (cred ca ar fi fost mai nimerit sa o numeasca pur si simplu “Adulti”).

Am ales subiectul asta de cercetare si dintr-un motiv personal: si eu am participat cand eram intr-a 9-a la Miss Boboc (am povestit foarte putin aici), deci cumva tema imi era familiara. Si-mi venea simplu sa ma pun in papucii lor, chit ca schema nu mai e aceeasi.

Dar ce sa vezi, nu numai ca nu mai e aceeasi, dar acum nici eu nu mai sunt chiar aceeasi! Sa ma explic. Pe parcursul balului am fost un pic surprinsa de prea senzualele/sexualele numere de dans dintre probe. Nu dansau rau fetele, dar m-a izbit frecventa gesturilor erotice, in combinatie cu imbracamintea. M-am mirat eu de mine si de propria-mi supriza: cum, tocmai eu, care as recomanda ca lumea sa mearga mai degraba la dans, in orice forma, de orice fel, decat la psiholog, ca “te rezolva” mult mai repede si mai bine, deci tocmai eu sunt asa ingusta la minte.. Apoi azi mi-am amintit altceva (ce m-a si determinat sa scriu) – cand eram intr-a 10a, am organizat la scoala un fel de bal de Craciun. Trei colege aveau o coregrafie pe “O, Carolina”, coregrafie invatata dintr-o revista de adolescenti de la vremea respectiva, iti arata acolo pas cu pas ce e de facut. Coregrafia era mai sexy, la fel ca melodia, si din acest motiv directorul scolii n-a lasat fetele sa danseze pe scena, insa au dansat dupa bal, in public, directorul uitandu-se la ele amuzat si deloc deranjat.. Tin minte ce tare m-a suparat atunci interdictia respectiva, mi se parea abominabil. Dar iata-ma, 20 de ani mai tarziu, judecand sau stramband din nas cand niste adolescente se unduiesc un pic mai nu-stiu-cum la Balul Bobocilor.

Alta chestiune: multe fete la bal, foarte dragute. Doar ca… prea fardate, prea impopotonate, exagerate intr-un fel sau altul, maturizate somehow (nu arata de 15 ani multe din ele, cel putin cum e in capul meu un om la 15 ani). Stateam si ma uitam la ele si parca aveam un fel de Photoshop in creier, imediat corectam in cap imaginea sau depistam exagerarile. But then again, cine zice ca eu am fost mai breaza? Doar ca eu am avut mai putine optiuni, sa zicem, si vremurile erau altele, dar si eu tot asa am fost.

Cred ca pur si simplu, la 20 de ani distanta, imi dau seama ca e destul timp pentru toate astea, pentru rochii, tocuri, exagerari de orice fel, si-mi vine sa le spun ca nu e nevoie sa se grabeasca chiar asa. Insa copiii astia traiesc pe bune like there’s no tomorrow si de fapt asta face adolescenta asa misto. Starea asta de urgenta, senzatia unicitatii evenimentelor, febrilitatea, energia, agitatia, haosul – astea fac amintirile puternice. Si-atunci cum naiba s-o iei incet, cand tu te iei in piept cu lumea, sa dovedesti ca existi si ca esti si tu om.

Deci bine. Lasati adolescentii in pace cu tot cu muzica lor mereu tare si mereu ingrozitoare pentru generatiile mai mari (am plecat din Bamboo cu capul praf, nu pricep cum poti sta expus atatea ore la galagia aia ingrozitoare. Iar eu nu sunt un om neiesit in lume), cu fustele prea scurte, cu machiajul exagerat sau dansul prea indraznet. Si noi am fost la fel. Si uite, n-am patit nimic :).

Posted in hmmm | Tagged , , | Leave a comment

Inca un restart

De cand scriu pe blog din an in Pasti, cred ca de vreo doua ori mi-am zis ca gata, de acum incolo o sa fac si-o sa dreg, o sa scriu in fiecare zi, chiar daca despre nimic, chiar daca sunt trei randuri, cat un post pe Facebook. Si apoi tacere.

Acum fac la fel, dar sper ca a treia oara o fi cu noroc :). Cred ca impulsul a fost ca mi-a venit o idee de post si-mi parea ceva foarte dragut, interesant, putin filosofic chiar, insa am uitat cu desavarsire ce era. De vreo doua zile ma chinui sa-mi amintesc si nimic. Asa ca mi-am zis ca mai bine ma apuc eu sa scriu, ce-o fi acolo, si poate revine si ideea-minune ca-n proverbul acela cu “pofta vine mancand”. Pana acum nu s-a ivit, dar cine stie, poate chiar asta e momeala pe care a trebuit sa mi-o plasez mie insami pentru postul asta. Hopefully, si pentru altele.

Posted in hmmm | Tagged , , | 1 Comment

Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH

Posted in hmmm | Tagged , , | 2 Comments

Zile birmaneze: Bagan si Mandalay

Dupa ce ne-am saturat de mare si de soare, ne-am gandit ca ar cam fi cazul sa ne mai plimbam putin prin Myanmar. Am decis sa mergem spre Bagan despre care citisem in Lonely Planet ca e valea cu 1000 de temple (de fapt cica sunt peste 20000), toate vechi, peste 1000 de ani. Asadar ne-am interesat cum putem ajunge acolo. Ar fi fost dragut sa luam o barca de-a lungul coastei pana mai in nord, dar asta era imposibil. A trebuit sa ne intoarcem la Yangon si de acolo sa plecam spre Bagan.

Am calatorit tot noaptea, asa ca m-am incotosmanat mai dihai ca data trecuta. Insa de data asta am nimerit un autobuz cu stewardessa care ne dadea si paturici, iar aerul conditionat era decent. In autobuz, pe un ecran mare, rulau videoclipuri si episoade dintr-un serial cu tineri, inteleg ca era o comedie, insa doar sa-i privesti era indeajuns de hilar.

Am ajuns in Nyaung-U (localitatea din regiunea Bagan unde se opresc toate autocarele) pe la 5 dimineata. Era bezna, insa in autogara era un birt invadat de toti turistii care, la fel ca noi, ajunsesera la ora aceea si nu aveau rezervare. Toti cu rucsacul in spinare si Lonely Planet in mana. Am baut un ceai acolo, apoi am luat-o la picior. Hotelul gasit era unul linistit, mai scump, dar am decis ca eram prea obositi sa mai cautam altceva: 35$/noapte cu mic dejun. Aveam si apa calda, ceea ce pentru mine a fost un “lux” care a meritat toti banii.

In Bagan toti turistii circulau cu bicicleta. Cu harta la indemana si cu descrierea templelor alaturi, incepi sa pedalezi pe niste potecute mai nisipoase si sa te opresti din loc in loc, sa intri si sa vezi ce-au putut construi niste oameni de acum 1000 de ani. Va spun sincer ca l-am vazut pe Buddha in toate dimensiunile, culorile, posturile si pozitiile posibile in Birmania si chiar am facut overdose. Bagan e un loc foarte turistic, aici am vazut autocare cu mosi imbracati in uniforma de turisti adusi la poarta templului, ne-am inghesuit cu altii mai dibaci pe ultimul “etaj” al unei stupe inalte sa pozam apusul in valea cu temple, insa ne-am dus si la unele mai departate si nu asa de populare – in curtea unuia chiar am tras si un pui de somn pe niste banci din piatra. Era interesant ca priveliste, dar cam prea turistic totusi.

Tot p-aci este mentinuta in viata si traditia cu obiectele lacuite. Cred ca vine din China, iar obiectele, unele dintre ele, sunt extrem de frumoase. Sunt facute din lemn de tec acoperite cu mai multe straturi de lac home made, apoi incrustate marunt si pictate. Noi am aterizat in magazinul unui domn (aici vizitat de alti turisti care au si filmat) care ne-a aratat un numar al revistei National Geographic din 1971 in care era un articol despre bunicul lui, numit “artist” si “designer” pentru modelele cu care decora obiectele din lac. Ce e drept, acelea au fost aproape singurele de calitate pe care le-am intalnit in scurtul nostru periplu, insa erau si destul de scumpe. In celelalte magazine era marfa pentru turisti grabiti, nu atat de frumos finisata si desenata.

Daca ar fi sa ma gandesc la ce temple din zecile vazute mi-au ramas in cap, ar fi cam vreo 2: unul dintre primele, cu 4 statui ale lui Buddha in picioare, acoperite in aur din cap pana in picioare. Erau impresionante, intr-adevar. Toate templele au cam aceeasi structura: un patrat cu 4 intrari, la fiecare din ele cate un Buddha, pereti decorati cu scene din viata lui (in unele erau mai bine pastrate decat in altele). Mergeai in cerc, descult (asta e treaba la buddihsti, te descalti la intrarea in templu, n-ai voie cu sosete, fusta scurta, pantaloni scurti sau maiou. Poti avea rochie mai lunga, tricou sau esarfa deasupra), in sensul acelor de ceasornic. Al doilea ar fi templul bantuit, unul cu o constructie mai deosebita si plin de lilieci pe care nu-i vedeam pentru ca era asa de inalt incat acolo sus era intuneric. Arata ca un templu aztec de la departare, dar asta numai pentru ca varful ii cazuse si nimeni nu se invrednicea sa-l repare, tocmai pentru ca era “bad omen”.

Pe la orele pranzului ne opream sa mancam sau sa bem una sau doua beri Myanmar (in sticla mare, de 75), buna rau, mai ales pe caldurile alea. Si ne uitam la oameni, la turistii care treceau in carute cu doua roti, trase de boi decorati cu clopotei si ciucuri, turistii purtand masti pe fata sa nu inhaleze colbul drumului. Sau altii, mai chinuiti, intr-o sareta cu cai, pareau cam scuturati pe potecile alea. Si-n final aia care si-au luat biciclete electrice si impingeau la ele ca se terminase bateria sau mai stiu eu ce. Toti astia amestecati cu localnicii care atipeau la umbra, pe cate un sezlog de bambus sau altii care venisera ca noi, la o bere si sa se uite la un film american cu bataie.

Am stat in Bagan 3 nopti. Dupa ce am facut indeajuns de mult timp infuzie de turisti si de temple, am decis sa plecam spre Mandalay, un oras din centru-nord destul de cunoscut. Am luat un autobuz de zi in care de dimineata a fost frig (aceeasi problema cu aerul conditionat), insa apoi, spre amiaz, am murit de cald. Ajunsi in autogara, la usa autocarului se impingeau taximetristii sa ne “agate” ceva de speriat. Am gasit un shared taxi, alaturi de un cuplu de elvetieni – ei urmau sa stea o noapte in Mandalay si am mers la acelasi hotel, ca nici ei n-aveau rezervare.

La Nylon Hotel (25$/noapte, mic dejun inclus) aveam un pat enorm, apa calda, aer conditionat si ventilator si era cam multa galagie. Am luat-o la picior prin oras. Era cam 4 dupa-masa, cand ieseau copiii de la scoala si era o inghesuiala de abia puteai sa treci. Orasul e organizat precum New York-ul, strazile au numere dar si nume si sunt toate drepte. Ni s-a parut simpatic in acea dupa-amiaza, mai ales ca am gasit si un restaurant indian unde am mancat excelent.

A doua zi planuisem sa mergem la Mingun unde se afla ceea ce ar fi fost cea mai mare stupa din lume, daca ar fi fost terminata. Ca sa ajungem acolo, am mers in port sa luam o barca. De turisti, desigur. Mingun e un sat de fapt, insa, ca orice loc turistic, apuci sa vezi pana la pranz, cand ai barca de intoarcere, doar “obiectivele” – stupa, clopotul de 90 de tone sub care puteai intra, atat era de mare, magazinele cu suveniruri, birtul de pe plaja unde am baut bere din spirulina (buna!) si cam atat. Stupa era enorma si toata crapata de cutremurul care o cam zgaltaise pe la sfarsitul secolului 19 si apoi din cauza delasarii. Clopotul era prilej de selfie-uri si poze de grup, iar vanzatorii aveau tot felul de marfuri, de la palarii de bambus, haine, thanaka, mici obiecte din lemn sau mancare. Am gustat dintr-un fel de … chiftea prajita facuta din muste de rau. Not bad, dar prea mult ulei, zau asa!

Dupa-masa am umblat o groaza prin Mandalay doar ca sa descoperim ca nu e un oras prea fermecator. E poluat, plin de motorete, n-ai pe unde merge decat pe strada, ca pe trotuar sunt aranjate tot felul de marfuri, de la piese pentru tot felul de masinarii, la haine si mancare. Insa pare ca e mai instarit decat Yangon, comertul e in floare, casele mai aranjate, mai solide cel putin.

Seara am decis sa mergem la teatrul de marionete traditionale. Exclusiv pentru turisti cred ca e facut locul asta destul de mic (40 de locuri or so) in care am vazut niste basme birmaneze transpuse in teatru de papusi. Marionetele erau cu sfori, foarte cochete si complicate, insa oamenii, cu exceptia a doi mosi, nu mai stapaneau prea bine acest mestesug. Aveam si muzica traditionala care mie mi-a parut un fel de adunatura de instrumente ce produceau niste zgomote fara noima, fara ritm, pe care ei totusi dansau. Dansul era destul de static (ne-au prezentat o scena in care un om dansa cu o marioneta, un fel de intrecere, sa zicem) si se miscau putin pentru ca apoi sa se opreasca intr-o poza. Inteleg de unde vin toate mutritele personajelor manga sau anime..

In drum spre hotel ne gandeam ca ar trebui sa o stergem de aici. Imi faceam procese de constiinta, imi reprosam ca poate nu am descoperit noi ce e mai frumos in Mandalay, dar sincer haosul, aerul irespirabil, taximetristii care ne hartuiau la fiecare intersectie deja ne obosisera destul. Asa ca dimineata am decis sa mergem un centru de meditatie pe care-l gasisem pe net inainte sa plecam, aproape de Mandalay, tot pe malul fluviului Irrawaddy.

Urmeaza: Cele mai intense 5 zile traite in Burma.

Posted in travel | Tagged , , , , | Leave a comment

Zile birmaneze – Chaung Tha si Ngwe Saung

Din Yangon am decis sa plecam la mare. Am cumparat doua bilete de autobuz, urma sa calatorim noaptea, ne indreptam spre Chaung Tha, o statiune de la mare destul de apropiata de Yangon.

Seara, am ajuns la locul de unde luam autobuzul spre mare, nu chiar o autogara. In autobuz, o gramada de tineret, care cu plase, care cu rucsaci. Nu intelegeam de ce se infofolesc asa, zici ca era iarna romaneasca, insa aveam sa aflu repede. Aerul conditionat mergea pe “inghet”, cred, fara putinta de oprire. Toata lumea avea caciuli, geci de iarna, paturi, soseste. Eu aveam toate hainele pe mine si dardaiam ceva de speriat. Asa cum s-a intamplat pe tot parcursul calatoriei cand am avut de mers cu autocarul, ne-au luat numerele de pasaport si ne-au intrebat de rezervare. N-aveam. Asa ca ne-am trezit, pe la 3 dimineata, intr-un sat, in dreptul unui hotel, intr-o semi-bezna. Am intrat si am intrebat de camere. N-aveau. Oricum, costau 40$/noapte, cam scump pentru noi. Ne-au lasat sa stam la receptie, pe fotoliile de lemn, pana se lumineaza, sa putem sa ne cautam cazare. Ba chiar, la un moment dat, o fata simpatica mi-a adus o patura. Probabil ca dardaiam inca destul de vizibil.

La 7 dimineata am pornit in cautarea unei camere. Am mers vreo 5-10 minute pana am dat de un guesthouse cu 20$/noapte, mic dejun inclus, si ne-am oprit acolo pentru o noapte.

Chaung Tha e un fel de Vama Veche. Are si hoteluri mai “smechere”, dar e plin de pensiuni. Plaja e enorma, cu flux si reflux. Oamenii aici nu stau la plaja. Fac baie imbracati (mai ales fetele) dimineata si seara, inainte de apus. Si atat. Doar turistii stau la bronzat in costume de baie. In timpul zilei, pe plaja nu se vad decat albi sau localnice cu cate un lighean in cap, vanzand diverse chestii de mancare (creveti pe bat, peste uscat pe bat). Terasele de pe plaja tin de obicei de cate un hotel si nu se aude muzica deloc pentru ca nu e curent. Asta, aveam sa descoperim in urmatoarea noapte, poate fi o problema. Curentul provine de la generatoare, iar daca ai nenorocul sa dormi undeva aproape de un generator, cum am patit noi in prima noapte in Chaung Tha, s-a zis cu somnul! Distractia, seara, consta in karaoke si artificii. Nu sunt cluburi si nu am vazut pe nimeni dansand, iar melodiile de la karaoke sunt coveruri in birmaneza dupa hituri internationale, deloc vechi. Oamenii astia canta mereu, oricum, pe oriunde ii apuca. Aveam senzatia ca toti vor sa devina staruri cantacioase la TV si canta ca doar-doar ii descopera cineva in birtul in care lucreaza.

M-am delectat cu apa din nuca de cocos (nu d-aia paroasa, cum stim noi, ci una verde si mai mare), la inceput nu mi s-a parut nu stiu ce, insa apoi a inceput sa-mi placa. Mancam, de obicei, “fried rice” sau “fried noodles” cu caracatita / creveti / fructe de mare. Costa cam 2$, iar berea 1,5$. Orezul era fiert, legumele la fel, trecute prin ulei intr-un fel de wok, la care se adaugau apoi crevetii, caracatita etc. Ne aduceau si un sos de soia cu ardei iute si usturoi, al naibii de iute pentru mine, dar foarte bun! Asta ne-a fost mancarea de baza cat am stat p-acolo. Si-n general, cred ca am mancat la orez cat pentru o viata!

Dupa noaptea bantuita de zgomotul generatorului, am gasit un guesthouse care ne dadea camera cu 13$/noapte. Avea doar un pat tare cu plasa de tantari, baia era pe hol si destul de basic, fara mic dejun. Insa am decis ca si asa nu stam in camera decat atunci cand dormim, iar generatorul era departe de noi, asa ca ne-am mutat acolo imediat. Corpul de cladire in care era camera noastra avea cateva camere, vreo 3, neocupate. Eram singurii turisti de acolo, cred. In prima noapte, o pisica s-a aciuat pe hol si a mieunat intruna, am adormit cu greu si aveam impresia ca e o fantoma miorlaitoare care ma bantuie. In noaptea urmatoare, pe la 4, ne-am trezit cu o muzica usoara ce se auzea foarte puternic din niste megafoane din apropiere. A fost urmata de un fel de mormait calugaresc ce nu s-a oprit toata ziua si nici in noaptea urmatoare. De la “Can I help you visitor” (aka informatii pentru turisti) am aflat ca e o sarbatoare si ca la templul din apropiere calugarii rostesc numele celor care au lasat bilete acolo pentru noroc si bogatie. Uneori, ziceau ei, vorbesc 10 zile fara oprire!

Plaja era enorma, ziceai ca nu se va sfarsi niciodata. Era liniste si abia daca vedeai vreun turist ratacit pe la orele pranzului. Ne inchiriam biciclete si mergeam mai departe, exploram locuri noi si aveam senzatia perpetua ca traiesc intr-o realitate paralela.

In Chaung Tha a intrat in vorba, sa zicem, cu noi un baiat surdo-mut. Comunicam prin semne si se facea lesne inteles, ceea ce ma amuza teribil. Ne-a povestit ca face tururi prin jur, avea un aparat foto unde am vazut fotografii cu alti turisti si locurile pe unde s-au plimbat cu el. Avea si un fel de agenda cu testimoniale unde oamenii au scris despre experientele traite. Parea ok, asa ca am acceptat sa ne plimbe o zi prin delta din apropiere, iar el ne-a “cuplat” cu doi francezi, un el si o ea, pe la 50 de ani. Ne-a dus cu barca pe cateva canale mai mici si mai mari, uneori ne opream la cate o casuta de pescari sau in cate un sat. Cumparasem de-ale gurii de dimineata, asa ca la pranz am mancat la el acasa, unde nevasta-sa gatise merindele.

Casutele pescarilor erau din lemn cu acoperis impletit din frunze de palmier. Erau simple, aveau doar strictul necesar, poate si pentru ca acolo e mereu cald si nu au nevoie de mare lucru. Cultivau si orez, aveau gaini, porci, vite (niste vaci cu cocoasa, erau enorme), erau saraci, dar veseli. In satul de pe rau, la ora pranzului, cativa baieti jucau un fel de petanque cu bile mici, vreo trei copii se jucau in gunoiul dintre casele cocotate pe stalpi, o fata impletea un acoperis din frunze de palmier pe veranda, la umbra. Porcii mici si negri dormeau si ei in namol sau la umbra, in cotete la nivel cu camerele casei, de aveam impresia ca sunt din familie.

Casa ghidului era in alt sat, intr-o padure de palmieri, si-mi parea paradisul pe pamant. Palmierii inalti isi tineau frunzele sus de tot, facand o umbra deasa, iar jos era un spatiu mare unde se aflau casele. Ghidul avea 3 copii, unul foarte mic, abia nascut, si alti doi care se aflau la scoala la momentul vizitei noastre. Inauntru era racoare si peste tot domnea linistea. Dupa-masa am mai vizitat niste pescari si in final am ajuns inapoi pe plaja.

Intr-o alta zi, in timpul unei calatorii cu bicicleta pe plaja (da, era fantastic, mai ales la apus cand nisipul era mai ud si puteam pedala mai bine), am dat peste un grup de geologi care se adunasera langa niste copii ce necajeau un sarpe iesit din mare. Era cam de un metru, alb-negru, subtirel si parea foarte hartuit si suparat. Mie mi-e frica ca dracu’ de serpi. Inainte sa plec, ii visam si ma tot gandeam ce masuri sa iau. De la geologi am aflat ca “it’s ok, 2 minutes and then you die” (!!!!) in sensul ca nu te chinui prea mult cu otrava. M-a speriat groaznic asta, insa tot de la ei am aflat ca asemenea serpi sunt rari si ca stau pe langa stanci. In apa nu ataca decat daca se simt atacati de om, dar nici asa, ca au unde fugi. Cu toate astea, n-am mai intrat in apa pe langa stanci cel putin in ziua aia.

Calugarii si bolboroseala lor continua ne-au facut sa plecam mai devreme cu o zi din Chaung Tha. Am tocmit doua motociclete care ne-au dus la Ngwe Saung, o alta statiune de la mare. Am calatorit cand cu motoreta pe plaja, cand in barca (baietii urcau motocicletele in barca, aveau locurile lor bine stabilite, ca intr-un fel de parcare lacustra).

In Ngwe Saung am ajuns la cel mai indepartat si ieftin complex de bungalow-uri: 20$/noapte de luni pana joi, 28$ de vineri pana duminica. Insa era asa de simpatic ca nu mi-a parut rau. Casutele erau dragute, din bambus impletit, inauntru era un pat enorm cu o plasa de tantari care-l acoperea in totalitate, podeaua era de lemn lucios si tare si veranda avea un sezlong din bambus. Cand am ajuns, am intrebat daca e galagie. Ni s-a spus ca nu. Noaptea am observat ca generatorul nu era sub geam, insa nu era extrem de departe, il auzeam. Si, colac peste pupaza (rusine, rusine!), vecinii de vis-a-vis au incins un karaoke rock de zile mari. Cred ca birmanezii nu prea inteleg ce inseamna “liniste”.

Zilele din Ngwe au fost mult mai linistite decat cele din Chaung Tha. Eram departe de sat, deci stateam mult pe plaja si citeam. Aveam un restaurant favorit, tot pe plaja, unde veneau doar turisti. Preturile erau ok si nu ne-am dezlipit de el, desi dadeam tarcoale si altor birturi. Doar ca pur si simplu aveam senzatia ca daca mergi in cea mai jegoasa carciuma din Myanmar, acolo o sa fie cea mai proasta si cea mai scumpa mancare. Si ca la restaurantele de turisti cel putin lucrurile sunt fair.

In Ngwe am pozat coloniile de crabi de pe plaja, cand apele se retrageau, niste dungi pe nisip facute de niste fiinte care traiau in scoici, apusul in mare, insula pietroasa la care ajungeam doar dupa masa, mergand pe nisipul scos la iveala de sub apa, vasele de pescari care se intorceau seara. Mergeam pe plaja cate o ora pana in sat, insa nu foarte des, doar ca sa sun acasa (de la Internet cafe sunam acasa, costa 80centi/min), altfel ne scufundam sa vedem pesti exotici si citeam. Cred ca, in afara de ultimele 5 zile in Burma, zilele din Golful Bengal au fost cele mai misto din anul asta so far.

Urmeaza: Bagan sau valea celor 1000 de temple

Posted in travel | Tagged , , , | Leave a comment

Zile birmaneze – Yangon

Preambul

De dragul continuitatii, sa reiau de unde ramasesem, asadar cu viza si Lufthansa si MAE. Am platit 240 eur (amandoi) pentru schimbarea datei biletelor, deci am plecat pe 21 ianuarie. Pana atunci, am gasit acest site myanmarvisa.com care, contra sumei de 99 de dolari/persoana ne trimitea niste documente de pre-aprobare a vizei. Adica exact ce cereau cei de la Lufthansa. Am stat ca pe ghimpi in saptamana aceea, ne-au trimis documentele foarte aproape de ziua plecarii.

La Otopeni a durat ceva pana cei de la check-in au verificat tot. Ne-au lasat sa plecam. Am calatorit, la dus, pe ruta Bucuresti – Frankfurt – Bangkok – Yangon. In Frankfurt am avut o escala de 6 ore. Am ajuns in Bangkok la 14.00 si am stat p-acolo vreo 3 ore jumate, eram destul de nedormiti. Pana la Yangon a mai fost un zbor de 45 de minute.

Yangon

Ajunsi in aeroportul din Yangon, conform instructiunilor celor care ne-au trimis hartiile, trebuia sa ne uitam dupa un reprezentant al agentiei. Am vazut un nenica cu o hartie pe care era numele meu. Prin semne, apoi prin scris, mi-a zis sa ma duc la biroul pentru visa on arrival. Am dat de o coada cu oameni care-si completau formularele de viza. Am vazut cum au dat formularele si au platit 40$. Nu stiu daca aveau si alte hartii, gen invitatie, dar cred ca asa am fi putut si noi sa facem. Hartiile noastre erau deja completate, asadar am dat pasapoartele si pe ele ni s-a lipit o viza. Apoi la alt birou unde ne-au facut poze. Nenica de la agentie ne-a dus cu masina pana la hotel: 10$. Pe drum ne-a aratat cateva chestii de vazut prin oras, ne-a explicat cum e cursul valutar, ne-a dat harti ale orasului. Cat am putut sa vad din mers, nu era nimic impresionant. Cateva blocuri, cladiri nu foarte inalte, un amalgam de stiluri noi sau carpeli facute la repezeala. Aglomeratie pe sosea, desi atunci nu era una din orele de varf din Yangon.

Birmanezii au masini ca englezii, cu volan pe dreapta, dar conduc ca noi, ceea ce pentru mine era cumva derutant, insa am decis sa nu-mi bat capul cum conduc oamenii in Yangon, avand in vedere ca eu nici macar carnet nu am. Insa parea ca taxi-ul era un mijloc de transport destul de comun pentru turisti, mai erau si “motorbikes” insa destul de putine, la fel si bicicletele cu atas.

Ne-am cazat la Daddy’s Home. Facusem rezervare pe Booking, era cel mai ieftin din lista: 35$/noapte, cu mic dejun. Sunt convinsa ca existau locuri mai ieftine de stat, insa am decis sa nu facem prea multi purici in Yangon, asa ca am platit doua nopti si asta a fost. Ne-am schimbat si am iesit afara. Era cald si deja intuneric. Iluminatul public aproape inexistent. In bulevardul principal, vanzatori ambulanti de mancare cu zecile. Toate prajite in foarte mult ulei, nici nu stiam ce sunt unele. Deosebeam puiul si carnatii (au si ei “porcarii”, doar ca arata un pic altfel). In prima instanta, mi-a fost cam scarba sa mananc de la ei. Era prea mult jeg, prea improvizat, prea negre toate, un miros inecacios de la carbunii cu care faceau focul.

Mancatoriile sunt de fapt niste tarabe mai mici in jurul carora sunt asezate niste scaunele de plastic. Sau niste masute si scaunele de plastic, toate ca pentru copii, puse pe trotuar. Oamenii pur si simplu se servesc din ce e de mancare, asa ca ar fi trebuit sa stim ce sa cerem, right? Am baut o bere undeva unde aveau scaune de oameni mari. Niste copii ne serveau, oamenii ne priveau ca pe niste animale ciudate de la zoo. Era forfota peste tot, pe trotuar abia puteai sa umbli, vanzatorii de fructe se intinsesera si pe strada, toti soferii claxonau ca apucatii. Imi parea ca toata lumea traieste in strada, chiar si cand e in casa.

Camera de la hotel nu avea geam, putea a naftalina ca dracu’, iar baia era pe hol. Asta nu era asa de grav, aveau apa calda si era curat, desi basic. Ne-am trezit devreme si am luat-o, conform Lonely Planet, spre una din Tea House-uri. In capul meu ceainarie insemna altceva. Am ajuns intr-un loc mai soios (cam cum sunt toate, de fapt, dar a durat ceva sa ma obisnuiesc) cu scaunele si masute. Am cerut cate o supa. Pentru mine a fost prea mult, avea niste condimente in ea pe care nu le-am putut inghiti la ora aia a diminetii. Asa ca ne-am intors la micul dejun de la hotel: paine cu margarina, gem, banane, oua (ochi sau omleta), cafea instant 3 in 1 si suc din prafuri. Cam asa a fost micul dejun pe la toate hotelurile pe unde am stat.

In Yangon am vazut doua temple – 2500 si 2600 de ani – (Sule Paya, Shwedagon Pagoda – cea mai importanta de la ei si cica cea mai veche din lume), gradina zoologica, o gara mica si intunecoasa si o piata de unde mi-am luat niste slapi impletiti din fibra de lotus.

In a doua zi, am mers la portul de pe rau si am luat un feribot spre Dala, o insula unde cica s-ar afla un sat vechi, cu casute din bambus si un turn istoric. Mi-a fost, insa, greu sa ma mai gandesc la vizitat ceva acolo dupa ce-am vazut o “haita” de motorbikers ce ne asteptau la sosire, ne hartuiau aproape, sau oricum asa ma simteam eu. Aveam un fel de harta, insa ne-au spus ca nu e foarte buna si ca ne vom rataci, ca ne duc ei cu bicicleta cu atas de colo pana colo.
Eu nu prea sunt incantata sa fiu transportata pe distante mici, imi place sa merg pe jos si chiar as fi facut-o daca nu ne-ar fi convins unul dintre ei, cel care stia mai bine engleza, dupa vreo jumatate de ora de conversatie la un ceai despre politica, turism si sanatate.

In Dala am vazut un templu mic si am aflat cum decurge o parte din ritual. Exista mai multe colturi cu altare mici si statuete intruchipand pe Buddha cu cate un animal in fata, cate unul pentru fiecare zi a saptamanii buddhiste (sunt 8 zile). In functie de ziua din saptamana in care te-ai nascut, mergi la coltul tau si aduci ofrande lui Buddha: apa, flori, aur, lumanari, umbrela (?? asta n-am vazut la nimeni..). De exemplu, daca numarul zilei in care te-ai nascut e 6, atunci torni 6 pahare cu apa pe statueta lui Buddha. Sau aduci 6 flori, 6 lumanari etc.

Satul de pescari era destul de intins, saracie lucie, case din lemn sau bambus cu acoperis din frunze de palmier impletite. Gunoi. Copii care m-au prins de mana si-mi ziceau “hello”. Cei cu bicicletele ne-au dat un pret pe juma de ora, insa am stat cam o ora si ceva, a fost cam 8,5 dolari. Cel care stia mai multa engleza, zicea ca a invatat si un pic franceza singur. Are 27 de ani, 3 copii si, zicea el, o nevasta extrem de frumoasa. “You should be stupid not to get married soon here”, zicea el despre baieti. Ce-i drept, majoritatea fetelor sunt extrem de frumoase, dar nu neaparat cele din oras, ci astea de la tara, imbracate cu longyi inflorat si camasi cu maneci lungi in carouri, pictate toate cu thanaka pe obraji.

La inceput nu stiam ce e cu “machiajul” asta pe care il vedeam la toate fetele, femeile si la copii. Apoi am aflat ca e un fel de pasta facuta din tulpina unui copac – thanaka tree – care se razuieste pe un fel de piatra, astfel incat devine publere. Amestecata cu apa, se aplica direct pe fata pentru protectie impotriva soarelui. Dar, pentru ca e deja o traditie si o moda, fetele aveau pe obraji diverse desene: frunze, cercuri sau simplu, o urma facuta cu latul degetului aratator pe ambii obraji.

In dupa-amiaza celei de-a doua zile am stat vreo cateva ore intr-un fel de gradina/parc unde parea ca e locul favorit al cuplurilor tinere. Ii studiam discret, erau amuzanti, pareau ca mai mult vorbesc decat sa se sarute, de exemplu. Toti aveau umbrele de soare si sufertase de inox din care, uneori, mancau. Ca la noi, pustanii ascultau muzica de pe telefon.

Surprinzator, in Yangon lumea era destul de in pas cu tehnologia. Aveau smartphones si tablete cam toti (Huawei, Samsung), iar singura retea de telefonie mobila, care noua nu ne era accesibila, cred ca oferea si net cu abonamentele, ca toti pareau sa stea pe Facebook.

Cat am stat in Myanmar, n-am avut telefon. Am vrut sa cumparam o cartela pentru straini (asa e treaba, guvernul emite lunar un anumit numar de cartele pentru straini), insa nu mai aveau decat din cele scumpe de 120$, asa ca am renuntat cu totul la ideea asta. Ne-am folosit destul de mult de wi-fi de la hotel, indeajuns cat sa comunicam alor nostri ca suntem ok. Asa ca, timp de o luna, am facut detox de Facebook :).

Episodul urmator: la mare

Posted in travel | Tagged , , , | 2 Comments