Inca un restart

De cand scriu pe blog din an in Pasti, cred ca de vreo doua ori mi-am zis ca gata, de acum incolo o sa fac si-o sa dreg, o sa scriu in fiecare zi, chiar daca despre nimic, chiar daca sunt trei randuri, cat un post pe Facebook. Si apoi tacere.

Acum fac la fel, dar sper ca a treia oara o fi cu noroc :). Cred ca impulsul a fost ca mi-a venit o idee de post si-mi parea ceva foarte dragut, interesant, putin filosofic chiar, insa am uitat cu desavarsire ce era. De vreo doua zile ma chinui sa-mi amintesc si nimic. Asa ca mi-am zis ca mai bine ma apuc eu sa scriu, ce-o fi acolo, si poate revine si ideea-minune ca-n proverbul acela cu “pofta vine mancand”. Pana acum nu s-a ivit, dar cine stie, poate chiar asta e momeala pe care a trebuit sa mi-o plasez mie insami pentru postul asta. Hopefully, si pentru altele.

Posted in hmmm | Tagged , , | 1 Comment

Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH

Posted in hmmm | Tagged , , | 2 Comments

Zile birmaneze: Bagan si Mandalay

Dupa ce ne-am saturat de mare si de soare, ne-am gandit ca ar cam fi cazul sa ne mai plimbam putin prin Myanmar. Am decis sa mergem spre Bagan despre care citisem in Lonely Planet ca e valea cu 1000 de temple (de fapt cica sunt peste 20000), toate vechi, peste 1000 de ani. Asadar ne-am interesat cum putem ajunge acolo. Ar fi fost dragut sa luam o barca de-a lungul coastei pana mai in nord, dar asta era imposibil. A trebuit sa ne intoarcem la Yangon si de acolo sa plecam spre Bagan.

Am calatorit tot noaptea, asa ca m-am incotosmanat mai dihai ca data trecuta. Insa de data asta am nimerit un autobuz cu stewardessa care ne dadea si paturici, iar aerul conditionat era decent. In autobuz, pe un ecran mare, rulau videoclipuri si episoade dintr-un serial cu tineri, inteleg ca era o comedie, insa doar sa-i privesti era indeajuns de hilar.

Am ajuns in Nyaung-U (localitatea din regiunea Bagan unde se opresc toate autocarele) pe la 5 dimineata. Era bezna, insa in autogara era un birt invadat de toti turistii care, la fel ca noi, ajunsesera la ora aceea si nu aveau rezervare. Toti cu rucsacul in spinare si Lonely Planet in mana. Am baut un ceai acolo, apoi am luat-o la picior. Hotelul gasit era unul linistit, mai scump, dar am decis ca eram prea obositi sa mai cautam altceva: 35$/noapte cu mic dejun. Aveam si apa calda, ceea ce pentru mine a fost un “lux” care a meritat toti banii.

In Bagan toti turistii circulau cu bicicleta. Cu harta la indemana si cu descrierea templelor alaturi, incepi sa pedalezi pe niste potecute mai nisipoase si sa te opresti din loc in loc, sa intri si sa vezi ce-au putut construi niste oameni de acum 1000 de ani. Va spun sincer ca l-am vazut pe Buddha in toate dimensiunile, culorile, posturile si pozitiile posibile in Birmania si chiar am facut overdose. Bagan e un loc foarte turistic, aici am vazut autocare cu mosi imbracati in uniforma de turisti adusi la poarta templului, ne-am inghesuit cu altii mai dibaci pe ultimul “etaj” al unei stupe inalte sa pozam apusul in valea cu temple, insa ne-am dus si la unele mai departate si nu asa de populare – in curtea unuia chiar am tras si un pui de somn pe niste banci din piatra. Era interesant ca priveliste, dar cam prea turistic totusi.

Tot p-aci este mentinuta in viata si traditia cu obiectele lacuite. Cred ca vine din China, iar obiectele, unele dintre ele, sunt extrem de frumoase. Sunt facute din lemn de tec acoperite cu mai multe straturi de lac home made, apoi incrustate marunt si pictate. Noi am aterizat in magazinul unui domn (aici vizitat de alti turisti care au si filmat) care ne-a aratat un numar al revistei National Geographic din 1971 in care era un articol despre bunicul lui, numit “artist” si “designer” pentru modelele cu care decora obiectele din lac. Ce e drept, acelea au fost aproape singurele de calitate pe care le-am intalnit in scurtul nostru periplu, insa erau si destul de scumpe. In celelalte magazine era marfa pentru turisti grabiti, nu atat de frumos finisata si desenata.

Daca ar fi sa ma gandesc la ce temple din zecile vazute mi-au ramas in cap, ar fi cam vreo 2: unul dintre primele, cu 4 statui ale lui Buddha in picioare, acoperite in aur din cap pana in picioare. Erau impresionante, intr-adevar. Toate templele au cam aceeasi structura: un patrat cu 4 intrari, la fiecare din ele cate un Buddha, pereti decorati cu scene din viata lui (in unele erau mai bine pastrate decat in altele). Mergeai in cerc, descult (asta e treaba la buddihsti, te descalti la intrarea in templu, n-ai voie cu sosete, fusta scurta, pantaloni scurti sau maiou. Poti avea rochie mai lunga, tricou sau esarfa deasupra), in sensul acelor de ceasornic. Al doilea ar fi templul bantuit, unul cu o constructie mai deosebita si plin de lilieci pe care nu-i vedeam pentru ca era asa de inalt incat acolo sus era intuneric. Arata ca un templu aztec de la departare, dar asta numai pentru ca varful ii cazuse si nimeni nu se invrednicea sa-l repare, tocmai pentru ca era “bad omen”.

Pe la orele pranzului ne opream sa mancam sau sa bem una sau doua beri Myanmar (in sticla mare, de 75), buna rau, mai ales pe caldurile alea. Si ne uitam la oameni, la turistii care treceau in carute cu doua roti, trase de boi decorati cu clopotei si ciucuri, turistii purtand masti pe fata sa nu inhaleze colbul drumului. Sau altii, mai chinuiti, intr-o sareta cu cai, pareau cam scuturati pe potecile alea. Si-n final aia care si-au luat biciclete electrice si impingeau la ele ca se terminase bateria sau mai stiu eu ce. Toti astia amestecati cu localnicii care atipeau la umbra, pe cate un sezlog de bambus sau altii care venisera ca noi, la o bere si sa se uite la un film american cu bataie.

Am stat in Bagan 3 nopti. Dupa ce am facut indeajuns de mult timp infuzie de turisti si de temple, am decis sa plecam spre Mandalay, un oras din centru-nord destul de cunoscut. Am luat un autobuz de zi in care de dimineata a fost frig (aceeasi problema cu aerul conditionat), insa apoi, spre amiaz, am murit de cald. Ajunsi in autogara, la usa autocarului se impingeau taximetristii sa ne “agate” ceva de speriat. Am gasit un shared taxi, alaturi de un cuplu de elvetieni – ei urmau sa stea o noapte in Mandalay si am mers la acelasi hotel, ca nici ei n-aveau rezervare.

La Nylon Hotel (25$/noapte, mic dejun inclus) aveam un pat enorm, apa calda, aer conditionat si ventilator si era cam multa galagie. Am luat-o la picior prin oras. Era cam 4 dupa-masa, cand ieseau copiii de la scoala si era o inghesuiala de abia puteai sa treci. Orasul e organizat precum New York-ul, strazile au numere dar si nume si sunt toate drepte. Ni s-a parut simpatic in acea dupa-amiaza, mai ales ca am gasit si un restaurant indian unde am mancat excelent.

A doua zi planuisem sa mergem la Mingun unde se afla ceea ce ar fi fost cea mai mare stupa din lume, daca ar fi fost terminata. Ca sa ajungem acolo, am mers in port sa luam o barca. De turisti, desigur. Mingun e un sat de fapt, insa, ca orice loc turistic, apuci sa vezi pana la pranz, cand ai barca de intoarcere, doar “obiectivele” – stupa, clopotul de 90 de tone sub care puteai intra, atat era de mare, magazinele cu suveniruri, birtul de pe plaja unde am baut bere din spirulina (buna!) si cam atat. Stupa era enorma si toata crapata de cutremurul care o cam zgaltaise pe la sfarsitul secolului 19 si apoi din cauza delasarii. Clopotul era prilej de selfie-uri si poze de grup, iar vanzatorii aveau tot felul de marfuri, de la palarii de bambus, haine, thanaka, mici obiecte din lemn sau mancare. Am gustat dintr-un fel de … chiftea prajita facuta din muste de rau. Not bad, dar prea mult ulei, zau asa!

Dupa-masa am umblat o groaza prin Mandalay doar ca sa descoperim ca nu e un oras prea fermecator. E poluat, plin de motorete, n-ai pe unde merge decat pe strada, ca pe trotuar sunt aranjate tot felul de marfuri, de la piese pentru tot felul de masinarii, la haine si mancare. Insa pare ca e mai instarit decat Yangon, comertul e in floare, casele mai aranjate, mai solide cel putin.

Seara am decis sa mergem la teatrul de marionete traditionale. Exclusiv pentru turisti cred ca e facut locul asta destul de mic (40 de locuri or so) in care am vazut niste basme birmaneze transpuse in teatru de papusi. Marionetele erau cu sfori, foarte cochete si complicate, insa oamenii, cu exceptia a doi mosi, nu mai stapaneau prea bine acest mestesug. Aveam si muzica traditionala care mie mi-a parut un fel de adunatura de instrumente ce produceau niste zgomote fara noima, fara ritm, pe care ei totusi dansau. Dansul era destul de static (ne-au prezentat o scena in care un om dansa cu o marioneta, un fel de intrecere, sa zicem) si se miscau putin pentru ca apoi sa se opreasca intr-o poza. Inteleg de unde vin toate mutritele personajelor manga sau anime..

In drum spre hotel ne gandeam ca ar trebui sa o stergem de aici. Imi faceam procese de constiinta, imi reprosam ca poate nu am descoperit noi ce e mai frumos in Mandalay, dar sincer haosul, aerul irespirabil, taximetristii care ne hartuiau la fiecare intersectie deja ne obosisera destul. Asa ca dimineata am decis sa mergem un centru de meditatie pe care-l gasisem pe net inainte sa plecam, aproape de Mandalay, tot pe malul fluviului Irrawaddy.

Urmeaza: Cele mai intense 5 zile traite in Burma.

Posted in travel | Tagged , , , , | Leave a comment

Zile birmaneze – Chaung Tha si Ngwe Saung

Din Yangon am decis sa plecam la mare. Am cumparat doua bilete de autobuz, urma sa calatorim noaptea, ne indreptam spre Chaung Tha, o statiune de la mare destul de apropiata de Yangon.

Seara, am ajuns la locul de unde luam autobuzul spre mare, nu chiar o autogara. In autobuz, o gramada de tineret, care cu plase, care cu rucsaci. Nu intelegeam de ce se infofolesc asa, zici ca era iarna romaneasca, insa aveam sa aflu repede. Aerul conditionat mergea pe “inghet”, cred, fara putinta de oprire. Toata lumea avea caciuli, geci de iarna, paturi, soseste. Eu aveam toate hainele pe mine si dardaiam ceva de speriat. Asa cum s-a intamplat pe tot parcursul calatoriei cand am avut de mers cu autocarul, ne-au luat numerele de pasaport si ne-au intrebat de rezervare. N-aveam. Asa ca ne-am trezit, pe la 3 dimineata, intr-un sat, in dreptul unui hotel, intr-o semi-bezna. Am intrat si am intrebat de camere. N-aveau. Oricum, costau 40$/noapte, cam scump pentru noi. Ne-au lasat sa stam la receptie, pe fotoliile de lemn, pana se lumineaza, sa putem sa ne cautam cazare. Ba chiar, la un moment dat, o fata simpatica mi-a adus o patura. Probabil ca dardaiam inca destul de vizibil.

La 7 dimineata am pornit in cautarea unei camere. Am mers vreo 5-10 minute pana am dat de un guesthouse cu 20$/noapte, mic dejun inclus, si ne-am oprit acolo pentru o noapte.

Chaung Tha e un fel de Vama Veche. Are si hoteluri mai “smechere”, dar e plin de pensiuni. Plaja e enorma, cu flux si reflux. Oamenii aici nu stau la plaja. Fac baie imbracati (mai ales fetele) dimineata si seara, inainte de apus. Si atat. Doar turistii stau la bronzat in costume de baie. In timpul zilei, pe plaja nu se vad decat albi sau localnice cu cate un lighean in cap, vanzand diverse chestii de mancare (creveti pe bat, peste uscat pe bat). Terasele de pe plaja tin de obicei de cate un hotel si nu se aude muzica deloc pentru ca nu e curent. Asta, aveam sa descoperim in urmatoarea noapte, poate fi o problema. Curentul provine de la generatoare, iar daca ai nenorocul sa dormi undeva aproape de un generator, cum am patit noi in prima noapte in Chaung Tha, s-a zis cu somnul! Distractia, seara, consta in karaoke si artificii. Nu sunt cluburi si nu am vazut pe nimeni dansand, iar melodiile de la karaoke sunt coveruri in birmaneza dupa hituri internationale, deloc vechi. Oamenii astia canta mereu, oricum, pe oriunde ii apuca. Aveam senzatia ca toti vor sa devina staruri cantacioase la TV si canta ca doar-doar ii descopera cineva in birtul in care lucreaza.

M-am delectat cu apa din nuca de cocos (nu d-aia paroasa, cum stim noi, ci una verde si mai mare), la inceput nu mi s-a parut nu stiu ce, insa apoi a inceput sa-mi placa. Mancam, de obicei, “fried rice” sau “fried noodles” cu caracatita / creveti / fructe de mare. Costa cam 2$, iar berea 1,5$. Orezul era fiert, legumele la fel, trecute prin ulei intr-un fel de wok, la care se adaugau apoi crevetii, caracatita etc. Ne aduceau si un sos de soia cu ardei iute si usturoi, al naibii de iute pentru mine, dar foarte bun! Asta ne-a fost mancarea de baza cat am stat p-acolo. Si-n general, cred ca am mancat la orez cat pentru o viata!

Dupa noaptea bantuita de zgomotul generatorului, am gasit un guesthouse care ne dadea camera cu 13$/noapte. Avea doar un pat tare cu plasa de tantari, baia era pe hol si destul de basic, fara mic dejun. Insa am decis ca si asa nu stam in camera decat atunci cand dormim, iar generatorul era departe de noi, asa ca ne-am mutat acolo imediat. Corpul de cladire in care era camera noastra avea cateva camere, vreo 3, neocupate. Eram singurii turisti de acolo, cred. In prima noapte, o pisica s-a aciuat pe hol si a mieunat intruna, am adormit cu greu si aveam impresia ca e o fantoma miorlaitoare care ma bantuie. In noaptea urmatoare, pe la 4, ne-am trezit cu o muzica usoara ce se auzea foarte puternic din niste megafoane din apropiere. A fost urmata de un fel de mormait calugaresc ce nu s-a oprit toata ziua si nici in noaptea urmatoare. De la “Can I help you visitor” (aka informatii pentru turisti) am aflat ca e o sarbatoare si ca la templul din apropiere calugarii rostesc numele celor care au lasat bilete acolo pentru noroc si bogatie. Uneori, ziceau ei, vorbesc 10 zile fara oprire!

Plaja era enorma, ziceai ca nu se va sfarsi niciodata. Era liniste si abia daca vedeai vreun turist ratacit pe la orele pranzului. Ne inchiriam biciclete si mergeam mai departe, exploram locuri noi si aveam senzatia perpetua ca traiesc intr-o realitate paralela.

In Chaung Tha a intrat in vorba, sa zicem, cu noi un baiat surdo-mut. Comunicam prin semne si se facea lesne inteles, ceea ce ma amuza teribil. Ne-a povestit ca face tururi prin jur, avea un aparat foto unde am vazut fotografii cu alti turisti si locurile pe unde s-au plimbat cu el. Avea si un fel de agenda cu testimoniale unde oamenii au scris despre experientele traite. Parea ok, asa ca am acceptat sa ne plimbe o zi prin delta din apropiere, iar el ne-a “cuplat” cu doi francezi, un el si o ea, pe la 50 de ani. Ne-a dus cu barca pe cateva canale mai mici si mai mari, uneori ne opream la cate o casuta de pescari sau in cate un sat. Cumparasem de-ale gurii de dimineata, asa ca la pranz am mancat la el acasa, unde nevasta-sa gatise merindele.

Casutele pescarilor erau din lemn cu acoperis impletit din frunze de palmier. Erau simple, aveau doar strictul necesar, poate si pentru ca acolo e mereu cald si nu au nevoie de mare lucru. Cultivau si orez, aveau gaini, porci, vite (niste vaci cu cocoasa, erau enorme), erau saraci, dar veseli. In satul de pe rau, la ora pranzului, cativa baieti jucau un fel de petanque cu bile mici, vreo trei copii se jucau in gunoiul dintre casele cocotate pe stalpi, o fata impletea un acoperis din frunze de palmier pe veranda, la umbra. Porcii mici si negri dormeau si ei in namol sau la umbra, in cotete la nivel cu camerele casei, de aveam impresia ca sunt din familie.

Casa ghidului era in alt sat, intr-o padure de palmieri, si-mi parea paradisul pe pamant. Palmierii inalti isi tineau frunzele sus de tot, facand o umbra deasa, iar jos era un spatiu mare unde se aflau casele. Ghidul avea 3 copii, unul foarte mic, abia nascut, si alti doi care se aflau la scoala la momentul vizitei noastre. Inauntru era racoare si peste tot domnea linistea. Dupa-masa am mai vizitat niste pescari si in final am ajuns inapoi pe plaja.

Intr-o alta zi, in timpul unei calatorii cu bicicleta pe plaja (da, era fantastic, mai ales la apus cand nisipul era mai ud si puteam pedala mai bine), am dat peste un grup de geologi care se adunasera langa niste copii ce necajeau un sarpe iesit din mare. Era cam de un metru, alb-negru, subtirel si parea foarte hartuit si suparat. Mie mi-e frica ca dracu’ de serpi. Inainte sa plec, ii visam si ma tot gandeam ce masuri sa iau. De la geologi am aflat ca “it’s ok, 2 minutes and then you die” (!!!!) in sensul ca nu te chinui prea mult cu otrava. M-a speriat groaznic asta, insa tot de la ei am aflat ca asemenea serpi sunt rari si ca stau pe langa stanci. In apa nu ataca decat daca se simt atacati de om, dar nici asa, ca au unde fugi. Cu toate astea, n-am mai intrat in apa pe langa stanci cel putin in ziua aia.

Calugarii si bolboroseala lor continua ne-au facut sa plecam mai devreme cu o zi din Chaung Tha. Am tocmit doua motociclete care ne-au dus la Ngwe Saung, o alta statiune de la mare. Am calatorit cand cu motoreta pe plaja, cand in barca (baietii urcau motocicletele in barca, aveau locurile lor bine stabilite, ca intr-un fel de parcare lacustra).

In Ngwe Saung am ajuns la cel mai indepartat si ieftin complex de bungalow-uri: 20$/noapte de luni pana joi, 28$ de vineri pana duminica. Insa era asa de simpatic ca nu mi-a parut rau. Casutele erau dragute, din bambus impletit, inauntru era un pat enorm cu o plasa de tantari care-l acoperea in totalitate, podeaua era de lemn lucios si tare si veranda avea un sezlong din bambus. Cand am ajuns, am intrebat daca e galagie. Ni s-a spus ca nu. Noaptea am observat ca generatorul nu era sub geam, insa nu era extrem de departe, il auzeam. Si, colac peste pupaza (rusine, rusine!), vecinii de vis-a-vis au incins un karaoke rock de zile mari. Cred ca birmanezii nu prea inteleg ce inseamna “liniste”.

Zilele din Ngwe au fost mult mai linistite decat cele din Chaung Tha. Eram departe de sat, deci stateam mult pe plaja si citeam. Aveam un restaurant favorit, tot pe plaja, unde veneau doar turisti. Preturile erau ok si nu ne-am dezlipit de el, desi dadeam tarcoale si altor birturi. Doar ca pur si simplu aveam senzatia ca daca mergi in cea mai jegoasa carciuma din Myanmar, acolo o sa fie cea mai proasta si cea mai scumpa mancare. Si ca la restaurantele de turisti cel putin lucrurile sunt fair.

In Ngwe am pozat coloniile de crabi de pe plaja, cand apele se retrageau, niste dungi pe nisip facute de niste fiinte care traiau in scoici, apusul in mare, insula pietroasa la care ajungeam doar dupa masa, mergand pe nisipul scos la iveala de sub apa, vasele de pescari care se intorceau seara. Mergeam pe plaja cate o ora pana in sat, insa nu foarte des, doar ca sa sun acasa (de la Internet cafe sunam acasa, costa 80centi/min), altfel ne scufundam sa vedem pesti exotici si citeam. Cred ca, in afara de ultimele 5 zile in Burma, zilele din Golful Bengal au fost cele mai misto din anul asta so far.

Urmeaza: Bagan sau valea celor 1000 de temple

Posted in travel | Tagged , , , | Leave a comment

Zile birmaneze – Yangon

Preambul

De dragul continuitatii, sa reiau de unde ramasesem, asadar cu viza si Lufthansa si MAE. Am platit 240 eur (amandoi) pentru schimbarea datei biletelor, deci am plecat pe 21 ianuarie. Pana atunci, am gasit acest site myanmarvisa.com care, contra sumei de 99 de dolari/persoana ne trimitea niste documente de pre-aprobare a vizei. Adica exact ce cereau cei de la Lufthansa. Am stat ca pe ghimpi in saptamana aceea, ne-au trimis documentele foarte aproape de ziua plecarii.

La Otopeni a durat ceva pana cei de la check-in au verificat tot. Ne-au lasat sa plecam. Am calatorit, la dus, pe ruta Bucuresti – Frankfurt – Bangkok – Yangon. In Frankfurt am avut o escala de 6 ore. Am ajuns in Bangkok la 14.00 si am stat p-acolo vreo 3 ore jumate, eram destul de nedormiti. Pana la Yangon a mai fost un zbor de 45 de minute.

Yangon

Ajunsi in aeroportul din Yangon, conform instructiunilor celor care ne-au trimis hartiile, trebuia sa ne uitam dupa un reprezentant al agentiei. Am vazut un nenica cu o hartie pe care era numele meu. Prin semne, apoi prin scris, mi-a zis sa ma duc la biroul pentru visa on arrival. Am dat de o coada cu oameni care-si completau formularele de viza. Am vazut cum au dat formularele si au platit 40$. Nu stiu daca aveau si alte hartii, gen invitatie, dar cred ca asa am fi putut si noi sa facem. Hartiile noastre erau deja completate, asadar am dat pasapoartele si pe ele ni s-a lipit o viza. Apoi la alt birou unde ne-au facut poze. Nenica de la agentie ne-a dus cu masina pana la hotel: 10$. Pe drum ne-a aratat cateva chestii de vazut prin oras, ne-a explicat cum e cursul valutar, ne-a dat harti ale orasului. Cat am putut sa vad din mers, nu era nimic impresionant. Cateva blocuri, cladiri nu foarte inalte, un amalgam de stiluri noi sau carpeli facute la repezeala. Aglomeratie pe sosea, desi atunci nu era una din orele de varf din Yangon.

Birmanezii au masini ca englezii, cu volan pe dreapta, dar conduc ca noi, ceea ce pentru mine era cumva derutant, insa am decis sa nu-mi bat capul cum conduc oamenii in Yangon, avand in vedere ca eu nici macar carnet nu am. Insa parea ca taxi-ul era un mijloc de transport destul de comun pentru turisti, mai erau si “motorbikes” insa destul de putine, la fel si bicicletele cu atas.

Ne-am cazat la Daddy’s Home. Facusem rezervare pe Booking, era cel mai ieftin din lista: 35$/noapte, cu mic dejun. Sunt convinsa ca existau locuri mai ieftine de stat, insa am decis sa nu facem prea multi purici in Yangon, asa ca am platit doua nopti si asta a fost. Ne-am schimbat si am iesit afara. Era cald si deja intuneric. Iluminatul public aproape inexistent. In bulevardul principal, vanzatori ambulanti de mancare cu zecile. Toate prajite in foarte mult ulei, nici nu stiam ce sunt unele. Deosebeam puiul si carnatii (au si ei “porcarii”, doar ca arata un pic altfel). In prima instanta, mi-a fost cam scarba sa mananc de la ei. Era prea mult jeg, prea improvizat, prea negre toate, un miros inecacios de la carbunii cu care faceau focul.

Mancatoriile sunt de fapt niste tarabe mai mici in jurul carora sunt asezate niste scaunele de plastic. Sau niste masute si scaunele de plastic, toate ca pentru copii, puse pe trotuar. Oamenii pur si simplu se servesc din ce e de mancare, asa ca ar fi trebuit sa stim ce sa cerem, right? Am baut o bere undeva unde aveau scaune de oameni mari. Niste copii ne serveau, oamenii ne priveau ca pe niste animale ciudate de la zoo. Era forfota peste tot, pe trotuar abia puteai sa umbli, vanzatorii de fructe se intinsesera si pe strada, toti soferii claxonau ca apucatii. Imi parea ca toata lumea traieste in strada, chiar si cand e in casa.

Camera de la hotel nu avea geam, putea a naftalina ca dracu’, iar baia era pe hol. Asta nu era asa de grav, aveau apa calda si era curat, desi basic. Ne-am trezit devreme si am luat-o, conform Lonely Planet, spre una din Tea House-uri. In capul meu ceainarie insemna altceva. Am ajuns intr-un loc mai soios (cam cum sunt toate, de fapt, dar a durat ceva sa ma obisnuiesc) cu scaunele si masute. Am cerut cate o supa. Pentru mine a fost prea mult, avea niste condimente in ea pe care nu le-am putut inghiti la ora aia a diminetii. Asa ca ne-am intors la micul dejun de la hotel: paine cu margarina, gem, banane, oua (ochi sau omleta), cafea instant 3 in 1 si suc din prafuri. Cam asa a fost micul dejun pe la toate hotelurile pe unde am stat.

In Yangon am vazut doua temple – 2500 si 2600 de ani – (Sule Paya, Shwedagon Pagoda – cea mai importanta de la ei si cica cea mai veche din lume), gradina zoologica, o gara mica si intunecoasa si o piata de unde mi-am luat niste slapi impletiti din fibra de lotus.

In a doua zi, am mers la portul de pe rau si am luat un feribot spre Dala, o insula unde cica s-ar afla un sat vechi, cu casute din bambus si un turn istoric. Mi-a fost, insa, greu sa ma mai gandesc la vizitat ceva acolo dupa ce-am vazut o “haita” de motorbikers ce ne asteptau la sosire, ne hartuiau aproape, sau oricum asa ma simteam eu. Aveam un fel de harta, insa ne-au spus ca nu e foarte buna si ca ne vom rataci, ca ne duc ei cu bicicleta cu atas de colo pana colo.
Eu nu prea sunt incantata sa fiu transportata pe distante mici, imi place sa merg pe jos si chiar as fi facut-o daca nu ne-ar fi convins unul dintre ei, cel care stia mai bine engleza, dupa vreo jumatate de ora de conversatie la un ceai despre politica, turism si sanatate.

In Dala am vazut un templu mic si am aflat cum decurge o parte din ritual. Exista mai multe colturi cu altare mici si statuete intruchipand pe Buddha cu cate un animal in fata, cate unul pentru fiecare zi a saptamanii buddhiste (sunt 8 zile). In functie de ziua din saptamana in care te-ai nascut, mergi la coltul tau si aduci ofrande lui Buddha: apa, flori, aur, lumanari, umbrela (?? asta n-am vazut la nimeni..). De exemplu, daca numarul zilei in care te-ai nascut e 6, atunci torni 6 pahare cu apa pe statueta lui Buddha. Sau aduci 6 flori, 6 lumanari etc.

Satul de pescari era destul de intins, saracie lucie, case din lemn sau bambus cu acoperis din frunze de palmier impletite. Gunoi. Copii care m-au prins de mana si-mi ziceau “hello”. Cei cu bicicletele ne-au dat un pret pe juma de ora, insa am stat cam o ora si ceva, a fost cam 8,5 dolari. Cel care stia mai multa engleza, zicea ca a invatat si un pic franceza singur. Are 27 de ani, 3 copii si, zicea el, o nevasta extrem de frumoasa. “You should be stupid not to get married soon here”, zicea el despre baieti. Ce-i drept, majoritatea fetelor sunt extrem de frumoase, dar nu neaparat cele din oras, ci astea de la tara, imbracate cu longyi inflorat si camasi cu maneci lungi in carouri, pictate toate cu thanaka pe obraji.

La inceput nu stiam ce e cu “machiajul” asta pe care il vedeam la toate fetele, femeile si la copii. Apoi am aflat ca e un fel de pasta facuta din tulpina unui copac – thanaka tree – care se razuieste pe un fel de piatra, astfel incat devine publere. Amestecata cu apa, se aplica direct pe fata pentru protectie impotriva soarelui. Dar, pentru ca e deja o traditie si o moda, fetele aveau pe obraji diverse desene: frunze, cercuri sau simplu, o urma facuta cu latul degetului aratator pe ambii obraji.

In dupa-amiaza celei de-a doua zile am stat vreo cateva ore intr-un fel de gradina/parc unde parea ca e locul favorit al cuplurilor tinere. Ii studiam discret, erau amuzanti, pareau ca mai mult vorbesc decat sa se sarute, de exemplu. Toti aveau umbrele de soare si sufertase de inox din care, uneori, mancau. Ca la noi, pustanii ascultau muzica de pe telefon.

Surprinzator, in Yangon lumea era destul de in pas cu tehnologia. Aveau smartphones si tablete cam toti (Huawei, Samsung), iar singura retea de telefonie mobila, care noua nu ne era accesibila, cred ca oferea si net cu abonamentele, ca toti pareau sa stea pe Facebook.

Cat am stat in Myanmar, n-am avut telefon. Am vrut sa cumparam o cartela pentru straini (asa e treaba, guvernul emite lunar un anumit numar de cartele pentru straini), insa nu mai aveau decat din cele scumpe de 120$, asa ca am renuntat cu totul la ideea asta. Ne-am folosit destul de mult de wi-fi de la hotel, indeajuns cat sa comunicam alor nostri ca suntem ok. Asa ca, timp de o luna, am facut detox de Facebook :).

Episodul urmator: la mare

Posted in travel | Tagged , , , | 2 Comments

Cum n-am plecat (deocamdata) in Birmania

Mai siti cand va spuneam cu incantare ca urmeaza sa plec in Birmania/Myanmar in ianuarie? Si ca ce tare e chestia asta, mai ales ca imi doresc de ceva vreme sa ma duc undeva la soare cand aici e frig? Well… not so fast, you anxious and naive European tourist!

In ziua plecarii, ne prezentam la Otopeni sa facem check-in si sa pornim in calatorie. Ruta era Frankfurt – Bangkok – Yangon. Dam pasapoartele unei dudui care ne spune ca ne trebuie viza pentru Myanmar. In cunostinta de cauza, ii spun ca nu avem acum nevoie, ca viza ni se acorda pe aeroport contra unei sume, dupa ce am completat un formular si le-am dat si cate doua poze color. Se duce la sefa ei. Se intoarce sa ne intrebe daca nu avem nici un alt document care sa ateste ceva legat de viza. Sau macar o invitatie. N-avem nimic, am raspuns. Apare si sefa ei. Ne trimite la biroul de ticketing Austrian/Lufthansa. Noi urma sa zburam cu Lufthansa, iar la birou o domnisoara afla care este problema noastra, o suna si pe sefa dumneaei, raspunsul era “NU, clar”. Nu ne lasau sa plecam. Eram cumva siderata pentru ca:

1. informatiile despre viza de Myanmar mi le-am luat de pe site-ul mae.ro (acolo unde te interesezi, ca tot romanul, ce ai nevoie cand vrei sa pleci intr-o tara straina mai putin batuta de europeni). Acolo aflu “Începând cu data de 1 februarie 2013, cetăţenii români pot primi viză de intrare la sosirea pe Aeroportul Internaţional Yangon. Informaţii suplimentare cu privire la acordarea vizelor pot fi obinute accessând pagina de internet http://www.mofa.gov.mm” (de aici). Am cercetat, desigur, si site-ul birmanez indicat. Informatia cu pricina se gaseste aici, unde mie mi s-a parut cat se poate de clar, avand in vedere si prezenta Romaniei in lista, ca acelea sunt actele de care am nevoie.

2. cu toate acestea, Lufthansa are alte informatii despre regimul vizelor in Myanmar pentru cetatenii romani! In sistemul lor scria ca am nevoie de o scrisoare de pre-aprobare a vizei (!!!) sau o invitatie care sa dovedeasca faptul ca-mi va fi acordata viza.

Pana sa apara sefa de tura nr 2 si pana sa aflam exact care e treaba, era prea tarziu. Ne-am vazut avionul decoland fara noi si, in continuare siderati, am asteptat sa fim transportati inapoi acasa. Am intrat din nou pe net si am verificat informatiile. Astea erau, fara nici o urma de indoiala. M-am intrebat unde as fi putut sa ma interesez despre asta, altundeva decat la Ministerul de Externe – Myanmarul nu are ambasada sau consulat aici. Doamnele de la Lufthansa mi-au zis ca la ei poti intreba de regimul vizelor, dar cine face asta?

Sursa informatiilor lor interne, se pare, este acest Travel Information Manual, publicat de IATA in fiecare luna, dupa care se ghideaza orice companie aeriana din lume. Nu poate fi consultat decat de cei care il cumpara/se aboneaza la el. In acest manual apare ca romanii au nevoie de o scrisoare de pre-aprobare a vizei pentru Myanmar. Statul roman, Ministerul Afacerilor Externe, zice ca nu, avem dreptul sa primim viza acolo, pe aeroport.

Asadar, cine are dreptate? Cine stabileste regulile? Statul sau Lufthansa/IATA?

Luni sun la MAE. La Directia Consulara am dat peste niste doamne foarte dragute pe care le-am cam hartuit la telefon cu problema mea. Si care m-au asigurat ca informatia este corecta. Ca nu exista o alta informare cum ca am avea nevoie de alte lucruri pentru aceasta viza. Au facut chiar si un demers in numele meu, insa deocamdata nu au primit nici un raspuns.

De partea cealalta, aveam de decis ce facem: plecam in alta data, tot in Birmania, sau ne luam o parte din bani inapoi si aia e? Dar pana la urma, de ce asa? Noi nu am fost de vina cu nimic. Daca Lufthansa avea cerinte speciale legate de viza, de ce nu ni le-a zis? Am sunat la call center, asa cum ne-au indemnat doamnele din aeroport. Doamna de la call-center ne-a trimis inapoi in aeroport. Acolo, am dat peste aceleasi doamne. Care si-au sustinut punctul de vedere, desi ne-am certat cu ele si le-am adus tot felul de documente doveditoare ca avem dreptate (ce zice MAE romanesc, ce zic birmanezii). Ne-au zis ca ele sunt de fapt de la Austrian, ca Lufthansa nu are reprezentanta in ROmania decat acel call-center si doar acolo se rezolva problema (!!!!! – adica ne-au plimbat de la unii la altii, poate ne plictisim).

In aeroport am sunat la call-center. Dupa mai multe insistente si vorbit in contradictoriu, reusim sa vorbim cu o alta doamna cu o functie un pic mai mare. Ii repetam povestea si ea o tinea p-a ei: daca asa apare in sistemul nostru, nu va putem da drumul. Eram din ce in ce mai exasperati pentru ca nu pricepeam cum e posibil ca statul roman sa ma lase sa plec, iar Lufthansa nu! Pana la urma a cedat, oarecum, si am ajuns la urmatoarea intelegere: ne schimbam data biletului – 240 eur pentru amandoi, bani recuperabili daca venim cu o hartie de la MAE care zice ca nu avem nevoie de viza.

Dar banii pierduti pe rezervarea de la hotel? Dar nervii? dar oboseala? P-astea cine le plateste? Basca, trebuie sa facem rost de hartia de pre-aprobare a vizei ca altfel oricum nu ne lasa sa plecam. La un search pe google gasim mai multe site-uri care fac asta. OK, si cum, trimit banii asa cuiva pe net, care zice ca-mi da o hartie oficiala prin care mi se aproba viza? Pana la urma am ajuns la Ministerul Turismului din Myanmar (al treilea minister vizitat online pentru info despre viza dupa cel de Externe si cel al Imigratiei si Populatiei) unde am gasit un site care pare mai oficial decat celelalte. Unde am platit 95 $ + taxa (vreo 100$ in total, de fapt) pentru “express tourist visa” de primit in 3 zile. Si inteleg ca in aceasta suma sunt inclusi si cei 40$ cat costa viza pe aeroport.

Nici acum nu stiu daca aceasta hartie e obligatorie sau nu. In mod oficial, nu. Nici pe mae.ro, nici pe site-urile birmaneze nu apare nici urma de asa ceva – scrisoare de pre-aprobare a vizei. Doar un link, undeva, de unde te prinzi ca acolo afli cum e cu viza. Insa trebuie sa STII ca ai nevoie de asa ceva. Asadar eu, un cetatean simplu, cu oaresce indemanare la internet si ceva inteligenta, cum ar fi trebuit sa procedez sa aflu informatiile cu pricina? Pentru ca nu am vazut niciunde scris ca la compania aeriana te interesezi ce-ti trebuie pentru viza. Eu stiu ca acolo ajungi DUPA ce ai aflat cum e cu viza. DUPA ce incepi demersurile sau chiar ai viza. Atunci te duci sa-ti iei biletul de avion.

Well. Noua data a plecarii este 21 ianuarie. Pana atunci, ar trebui sa am si hartia cu pricina. Sunt curioasa cum vor decurge lucrurile de data asta.

Posted in aberatii | Tagged , , , , | 13 Comments

Bilantul

Ce performanta, luna asta am scris de doua ori! (asta mi-a fost gandul cand am inceput sa scriu :P).

Cam de cand eram in liceu, ultimele zile ale anului ma fac nostalgica, serioasa, grava, gata sa meditez asupra lucrurilor trecute si gata sa programez viitorul cum pot mai bine. Imi fac un fel de bilant, iar anul asta mi s-a intamplat mai devreme pentru ca am fost provocata sa-l fac la o mini-petrecere acum cateva zile.

Mi-am dat seama ca, in afara de vacanta de ski din ianuarie, un weeekend cu cortul la munte si un altul in Vama, pana in iulie nu-mi amintesc mare lucru. M-am tot caznit sa-mi amintesc luna martie, de exemplu, si nu prea reusesc. Stiu doar ca atunci am reinceput sa biciclesc, dar cam atat. In schimb lucrurile sunt foarte clare dupa demisie. Stiu aproape zilnic ce-am facut, unde am mers, diminetile de la Cisnadioara, vanataile si febra musculara de la dans, dar si senzatiile din corp atunci cand descopeream o miscare noua cu care ma simteam bine, culorile acestei toamne, cum mi-au inflorit muscatele in pragul frigului, cum craciunita cu care convietuiesc de 7 ani abia acum a facut si ea niste flori frumoase, ciclam, revelatiile zilnice din timpului cursului pentru educatorii Montessori, pisicile din fata biroului CNDB.

All in all, anul asta este pentru mine anul recunostintei. Pentru ca mi-am dat seama ca pot sa ma bazez pe oamenii din jurul meu. Ca sunt acolo atunci cand am nevoie de ei si ca nu le sunt indiferenta. De fapt, am invatat sa le cer ajutorul. Amazingly, ei chiar m-au ajutat ;)). Iar asta pentru mine este cel mai important lucru dintre toate. Si le sunt recunoscatoare pentru asta.

2014 se anunta deocamdata perfect :). E anul Calului (eu sunt in zodia chinezeasca a Calului), incepe cu o calatorie in Birmania, in martie o sa organizez un nou Garage Sale si cred ca sunt pe cale sa-mi indeplinesc visul: VARA NU SE MUNCESTE, VARA E PENTRU DISTRACTIE.

Vedem. Vorbim.
Va pupa Miru!

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

Nu stim sa ne traim fericirea

Am senzatia ca avem tendinta sa ne ratam fericirea, sa fugim de ea atunci cand se intampla ca niste copii traumatizati care nu se pot relaxa atunci cand in sfarsit le e bine, pentru ca nu sunt obisnuiti cu asta.

Facem totul sa ajungem la fericire, orice ar insemna asta pentru fiecare dintre noi. Insa, cand in sfarsit am ajuns la o stare de bine (hai sa nu-i zicem neaparat fericire), in loc sa ne bucuram de ea pana in prasele, pana in fundul sufletului, pana la cer si inapoi (asa cum ne tot promitem in perioada antemergatoare binelui), stam putin acolo, avem cele 15 minute de glorie, dupa care fugim spre probleme noi. Ni le inventam, daca nu exista deja. Gasim o drama, o cearta, un defect de care sa ne agatam. Ceva trebuie sa fie in neregula.

Am auzit urmatoarea explicatie: traiam in somnolenta, simteam ca nu evoluez. Deci pana la urma aveam dreptate? Happy people are boring? Suntem chiar asa de batuti in cap incat, in loc sa ne traim binele/fericirea, fugim spre probleme pentru ca avem senzatia ca numai ele ne fac sa evoluam?

Posted in aberatii | Tagged | Leave a comment

Miscellaneous

A trecut mai bine de o luna de la ultimul meu post. E bine ca totusi scriu o data pe luna. Mi se intampla, insa, sa mi se lege fraze in cap si sa-mi doresc sa le scriu, dar auto-cenzura e mai puternica. E un proces aproape imperceptibil in capul meu, de la inlantuirea cuvintelor pana la “mnea, e o tampenie”… Cred ca d-aia nici nu apuc sa reactionez.

Asadar o sa fac un fel de rezumat al ultimelor saptamani:
– dorinta mea de a fi implicata in orice are legatura cu educatia s-a indeplinit – am fost traducator la primul modul din cele 4 ale cursului pentru viitorii educatori Montessori la grupa 3-6 ani. Si a fost o experienta atat de frumoasa si cu atatea revelatii, incat o sa-i dedic un post separat, ca e pacat sa o ciuntesc.

– dorinta cealalta, de a fi implicata in orice legat de dans contemporan, s-a indeplinit si ea – de putina vreme ajut Centrul National al Dansului Bucuresti sa-si promoveze mai bine spectacolele :). Si sa aiba informatia mai actualizata pe site (care trebuie schimbat, indeed, lucrez si la asta). E si amuzant, ca tot timpul am bombanit ca my next job ar trebui sa aiba birou in centru ca sa fie eligibil, iar asta chiar asa e. Unde mai pui si ca in fiecare zi ma viziteaza un Golden Retriever pe nume Ratza pe care-l iubesc nemarginit si care ma face sa zambesc no matter what.

– PLEC IN BIRMANIA O LUNA! – da, cu asta trebuia sa incep, stiu :)). Abia astept sa-mi petrec iarna la soare, n-am mai facut asta niciodata. Citesc tot ce prind despre tara asta si pe unde e frumos de mers, singurul lucru de care mi-e teama pana acum sunt serpii (am aflat ca sunt niste specii destul de veninoase acolo).

– mi-am facut, impreuna cu doua prietene, Madalina si Andreea, o pagina pe Facebook care tine loc de Garage sale – chiar asa se si cheama “Un fel de garage sale virtual” – si chiar am organizat un garage sale real, in continuarea celui virtual care e non-stop. A fost destul de obositor sa ne caram cu toate plasele, valizele si cutiile pentru 4 ore cat a durat totul (atat inchiriasem spatiul), insa ne-am si amuzat foarte tare si vrem sa repetam experienta.

Si cam atat. Probabil ca fiecare din liniutele de mai sus vor deveni posturi intr-o zi :).

Posted in aberatii | Tagged , , , | Leave a comment

Thoughts on marketing

Nu e asa ca acest titlu va genereaza cumva o asteptare? Poate va ganditi ca o sa ma apuc sa scriu un eseu amplu despre experienta mea in marketing. Despre cum m-a inspirat, cum m-a pasionat, cum m-a ajutat sa inteleg lucruri and all that bullshit, nu-i asa?

Oh well, not quite. Mai jos aveti un fel de “prezentare” – it really spoke my mind. Desigur, toate astea raman la nivel declarativ. Ma indoiesc ca cineva dintr-o agentie de publicitate va face ceva cu adevarat in urma acestor cuvinte. Le va citi si probabil va fi de acord cu ele. Si atat. Poate ca d-aia cei care au facut-o, inteleg ca sunt niste publicitari cam smecheri, si-au permis sa o faca. Pentru ca se termina cu “happy end”, ca la americani, si pentru ca oricum nu foloseste decat la cresterea numarului de “people talking about this”, la viralizare si, in final, la awarness pentru agentie – in caz ca mai aveau nevoie.

Cu toate astea it really speaks my mind 🙂

Posted in aberatii | Tagged | Leave a comment