Primele zile in Africa

Băi, deci ce să vezi, acum cred că urmează postul ăla plângăcios în care zic că mi-e dor de acasă!

Primele zile în Maroc au fost roller-coaster. Am ajuns noaptea, am plecat dimineața către sud. Nu mi-era prea clar ce se întâmplă, nu puteam moțăi în mașină, eram complet amețită. Pe la 3 am ajuns la Al Maqam, un loc pe lângă Marrakech ținut de un pictor. Cică e un fel de pensiune care oferă rezidențe pentru artiști, are chiar și o galerie de artă unde erau expuse deja picturile unui artist marocan cunoscut.

Un loc cu o grădină simpatică, cu piscină și niște camere din care aveam scări ce duceau pe acoperiș unde era masă și scaune pentru lălăit la infinit. Minunat. Totuși, comitetul organizator a decis să ne pună și puțin la muncă, adică pe mine și colega traducătoare de chineză, însă n-a durut, doar că m-am speriat de groaznica limbă franceză pe care o scoteam pe gură.

A doua zi am plecat mai înspre sud, la Taroudant, un orășel destul de conservator cu niște pereți de cetate roșii, ca-n poveștile cu Sinbad. Ne-au cazat într-un fel de palat sau ceva de genul ăsta, se numește La Tour des Faucons. Proprietarul, un neamț slăbănog, mi-a arătat o pictură a lui Alexandre Istrati (executorul testamentar al lui Brâncuși) de care era foarte mândru, piesa de rezistență a colecției lui de altfel destul de bogate mai ales în artefacte africane. Și aici o grădină ce ar putea trece cu ușurință drept grădină botanică în unele locuri. Ne trezeau păsările dimineața, domnul care se ocupa de micul dejun se purta cu noi toate (19 femei) de zici că eram regine, ne ținea scaunul și ne servea ceremonios.

În tot paradisul ăsta, într-o seară am avut un fel de atac de panică. Abia atunci am realizat că eu voi sta cu fetele astea 2 luni. Că vor trece 7 săptămâni până să-mi văd familia din nou. Că e prima dată când sunt în Africa, atât de departe de orice îmi e familiar, fără nimeni lângă mine. Totul era o necunoscută. M-am panicat serios, recunosc, am și plâns puțin.

Ajunsă la Casablanca, am intrat în pâine. Am început să-mi amintesc franceza, însă în continuare îmi e greu să fac acel switch mental atunci când trebuie să schimb direcția de traducere. Dacă traduc de obicei din EN în FR, mi-e greu să o fac foarte rapid din FR în EN. Iar asta e cam enervant, la fel și faptul că apartamentul în care stau, pe care-l împart cu o pakistaneză de la grădinița Montessori care a organizat cursul, e cu vedere la o șosea foarte gălăgioasă.

I tell you, mă plâng aproape zilnic de București, stau în centru și sub fereastra mea se înjură în fiecare zi câte cineva. Nu mai vorbesc de claxoane. Dar aici nu mă aud gândind, măi frate! Din cauza oboselii, nu-mi vine nici să mă plimb, dar până la urmă mâine cred că mă încumet să ajung de la mine în centrul lor turistic, că ce naiba să fac cu atâta timp la îndemână.

Da, deocamdată adaptarea e grea și neplăcută. Nu-mi place că sunt singură, că sunt așa de departe, că nu pot pleca acasă mai des și mai repede. Mă gândesc la Bucureștiul plin de tei înfloriți, la casa și la ai mei, la tihna de acolo, deși când eram acolo nu e ca și cum mă simțeam tihnită. Îmi amintesc că așa au fost și primele mele zile în București. Deși stăteam la mătuși-mea, tot ruptă de casă mă simțeam și tot am plâns nițel în primele zile. Doar că atunci aveam 19 ani și altă energie. Mai vedem, deci.

This entry was posted in hmmm and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *