Vara nu-i deloc un anotimp pentru nostalgii. Vara e momentul in care nu te mai uiti inapoi, te uiti mereu la ce ai acum, te gandesti la ce-o sa fie maine sau peste o saptamana. Nu cazi in butoiul cu melancolie, cum zicea tata, nu te gandesti decat sa stai cat mai mult pe-afara si pe unde sa mai pleci.
Dar eu sunt Canuta-om-sucit, sunt Gica Contra, si n-am cum sa ma impotrivesc mie insami. Asa ca am plonjat pur si simplu intr-o nostalgie tomnatica de toata frumusetea. M-am uitat la niste poze vechi cu ai mei, zici ca le vedeam prima data. Tata cand era tanar, cu un zambet nastrusnic in coltul gurii si o palarie smecheroasa. Mama, frumoasa, delicata, subtila, in diverse ipostaze din studentie. Poze cu ei doi de cand erau tineri, cand noi eram mici, d-astea alb-negru cu margini zimtate, un pic ingalbenite de vreme. Mama cu un guler de blana si tata cu pulover si camasa, zambind discret, alaturi de mine, mica si blonda. Tata in diverse calatorii, avea pantaloni evazati, era mereu cu tigara in mana.
Intr-un alt album, poze de familie, mai vechi si mai noi, alb-negru sau color, cum s-a nimerit. Eu prin liceu, cu o fusta prea scurta, asortata nefericit cu niste ciorapi pana peste genunchi. Sau in curte la bunica-mea, aveam niste blugi misto (ma tot gandesc ce naiba s-a ales de ei, unde au disparut) si un zambet relaxat, doar eram in vacanta. Ma uitam la poze si mi-era dor de mine de atunci, de starea aia de inceput de drum cand lumea toata parca e a ta si nu trebuie decat sa intinzi mana si sa alegi ce vrei.
Poate ca e bine sa mai trec si prin trecut uneori.