Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

De ce Craciunul nu mai e ce-a fost

De cativa ani ma bantuie sentimentul asta. Nu mai e asa cum trebuie, nu mai e senzatia aia ca e sarbatoare, desi mereu se intampla sa fac toate lucrurile ca la carte ca ea sa se intample. Bradul pregatit, cadourile asisderea, sarmale, cozonac, tot.

Cu toate astea, nu ma mai simt eu asa cum trebuie de Craciun. Si mi-am dat seama in seara asta, in masina, in timp ce ma intorceam acasa, ca de fapt toata chestia in jurul Craciunului meu era intoarcerea ACASA. Simteam altfel sarbatoarea asta inainte de 2003 pentru ca ma duceam la ai mei, la Deva. Intotdeauna ma trezea mama sau tata cu pupaturi de ziua mea. Mereu mirosea in casa a ceva bun, tort, cozonac, prajituri. Si dupa niste hlizeala prin bucatarie, aveam de lucru cateva ore cu bradul si ornamentele. Imi asteptam cuminte cadourile, ma fericeau fetele zambitoare ale alor mei cand isi deschideau cadourile. De cand mi-am castigat primii bani, m-a bucurat extrem sa le cumpar chestii pe care ei nu si le-ar fi luat. Mai ales tata reactiona ca un copil, se bucura la diverse maruntisuri d-astea fistichii.

Si dupa ce mancam sanatos, imi asteptam colindatorii. Veneau ba rude, ba prieteni, fosti colegi din liceu, pe care-i omeneam cu prajituri si vin. Si cu care plecam apoi brambura prin oras, prin alte case, sfarsind iremediabil in vreun bar. Iar a doua zi o luam de la capat cu mancat si iesit prin oras, ca nu apucasem sa ne spunem totul cu o seara inainte.

Era frumos de Craciun acasa.

Acum, desi ne strangem toti la mama, parca nu mai e la fel. Nu mai am sentimentul ala ca sunt acasa, protected and safe, asa cum mi se intampla la Deva. Si, desi mai vin copii din bloc la colinde, iar seara imi vad prieteni dragi, cel putin in ultimii doi ani, thanks to Sana, ma simt totusi misplaced. Si in toti anii astia, dupa 2003, mi-a fost cumva teama de un singur lucru: sa nu ma trezesc singura de ziua mea. Norocul meu ca nu mi s-a intamplat asta pana acum:).

N-am scapat…

Dupa ce zugravii au plecat, eu am ramas cu toate lucrurile alandala. Si cum luna mai ma da peste cap aproape in fiecare an, si nu doresc altceva decat sa ies, sa stau la terasa cu lumea, sa ajung acasa si sa ma culc direct cu mirosul de tei in nari, well, va puteti imagina ca saptamana asta nu am facut nimic. Trebuia sa adun lucrurile din dormitor, sa incerc sa le organizez cumva ca sa nu ma mai impiedic de ele la fiecare pas. Dar nu. Eu am ales sa nu fac nimic din toate astea, iar azi, chiar daca am ajuns acasa mai devreme (nu la 12.00 adica), imi pierd vremea pe net sau la TV. Si stau si ma uit la pungile astea multe in care nu mai stiu ce e si ma tot intreb cand o sa am chef/putere/avant sa le desfac.

Altfel, trebuie sa semnalez ca azi, oficial, maldita.ro face un an. Pentru care ma bucur, mai ales ca fata asta scrie cum mi-as fi dorit eu sa scriu, sa zicem, si n-am reusit niciodata. Dunno why, o fi vreun blocaj p-acolo pe undeva, mi-o fi frica de cuvinte sau poate pur si simplu nu am talent, insa na, aia e. Maldita, in schimb, is a rising star. LMA!

Zugravi-free

Inca nu-mi vine sa cred ca de luni nu o sa mai fiu nevoita sa ma trezesc devreme si sa ma imbrac repede, pe nemancatelea, ca vin mesterii si trebuie sa fiu decenta. Nu-mi vine sa cred ca am scapat de praful ala ingrozitor care-mi usuca pielea si de toate pungile/galetile/cutiile/pensulele/device-urile imprastiate prin toata casa. Evident, inca mai e de munca, trebuie sa pun toate alea la loc prin dulapuri si vitrine si comode si sertare… but well, asta e piece of cake fata de ce-am patimit pana acum. In plus, azi o aduc pe Mika inapoi acasa, 3 saptamani fara ea e unprecedented.

Ieri am fost o doamna, am stat pe tocuri toata ziulica aproape; am avut si un motiv, normal: prietena mea Roxana si-a botezat fetita. Astept pozele sa vi le arat si voua:). Oricum am observat o chestie: nu mi se potrivesc deloc tocurile din cauza ca ma transforma, cumva, in alt om. Eu merg repede, ma precipit pe scari, sunt agitata, iar atunci cand sunt pe tocuri nu pot sa fac asta. Cand sunt pe tocuri trebuie sa merg incet, sa am grija cum calc, imi transform intreaga postura into something I’m not used to. Intr-o coconoasa pretioasa, mi se pare mie.

Poate ca mi se pare si de fapt chiar imi sta bine, insa cred ca eu si pantofii cu toc mai avem mult pana sa ajungem la o intelegere. Imi plac atunci cand ii vad in vitrina, insa numai cand imi imaginez cum ar fi sa-i port, cat de incomod, cum m-as chinui sa merg, sa nu fiu penibila, sa nu cad, sa nu ma impiedic (asta se intampla si fara tocuri…), imi trece orice gand si ma intorc la papucii mei obisnuiti. Cu toate astea mi-am pus in cap sa ma imprietenesc cu ei si n-o sa ma las pana nu se va intampla asta:). Wish me luck, not break a leg:P.

PS – pentru “Ceasuri” si “Parfumuri” ale caror comentarii au ajuns la Trash (data viitoare vor ajunge la Spam) – va rog frumos sa mergeti sa va faceti reclama in alta parte. Sau daca tineti neaparat sa comentati la mine pe blog, se poate si fara un URL anume.

It never ends

Asa am impresia zilele astea ca tot tambalaul cu zugraveala nu se va termina niciodata. La mine 1 Mai chiar a fost muncitoresc, am mutat la cutii de colo colo si saci cu tot felul si pungi asa incat acum chiar ca nu mai stiu pe unde sunt toate. Nici nu credeam vreodata ca am strans atatea prostii in viata asta. De la carti vechi la cursuri, poze, dischete (!!), hartiute cu tot felul de indicatii sau numere de telefon pe care nu ma indur sa le arunc, dar nici nu le folosesc, creioane colorate, carioci, acumulatori vechi, agrafe si ace de gamalie, o mie de alte nimicuri parca din alta viata. Presupun ca atunci cand o sa pot sa traiesc normal din nou, va trebui sa ma apuc sa sortez totul. Nu de alta dar am senzatia ca anul asta o sa ma mut iar, sper in casa mea, si atunci sa vezi alta nebunie.

Other than that… there’s nothing else.

nothing…

yesterday, while ironing my skirt, it struck me: my parents hardly loved one another. I can’t remember seeing them kiss or hug or anything that would betray love. My dad would make fun of my mom and she would answer back to him and that was that. And now I think this might have affected me one bit… coz when it comes to family, I picture it based on a “life-contract” more than based on love. Although I couldn’t imagine not loving my husband (if I had one).

And I really can’t wait next week when I finally go home. I fear going to Deva because I haven’t been there since April 2003. I cannot remember the house with no furniture, with boxes all over. To me this house is still there. I’m afraid I might be tempted to go…. home. But that “home” no longer exists.

I’ll see my highschool mates though. We have our ten-years-since-finishing-highschool party. And in September I”d have been here for ten years already… dunno if it’s good or bad.

plans

It’s hot. It’s only like the mid of May and we’re all suffering from heat, as if it were July. But I’m glad, better than freeze anyway.
As last year I didn’t have any vacation, this year I was planning a good rest by the sea. But it seems my plans won’t work. First I have to see if I can finally buy myself a home and then, only after seeing this one come true, I might consider rest. However, this buying-a-home plan is energizing :).