D-ale creierului

Mi s-a întâmplat de câteva ori de când sunt translator o chestie ciudată pe care nu știu s-o explic, care mă amuză după, dar care, atunci când se întâmplă, e destul de deranjantă.

Se făcea că eu mă aflam în fața unui grup de oameni pe care-i vedeam aproape pe toți pentru prima dată-n viață. Alături de mine, persoana pe care o traduceam, literally, trainerul cursului. De obicei (spun asta pentru că o traduc cam de 4 ani), e o plăcere să lucrez cu ea. Are fraze logice, cu sens, clare, de obicei nu foarte lungi, știe când să se oprească pentru traducere, e foarte înțelegătoare atunci când o rog să repete dacă mi-a scăpat ceva și a învățat destulă română ca să știe dacă, după o poveste mai lungă, am scăpat din vedere ceva esențial.

Azi nu a fost deloc diferită. Însă m-am trezit că, în timp ce o ascultam, am devenit extrem de conștientă de procesul pe care-l face creierul meu în traducere, un proces de altfel automat deja, doar că în momentul acela eu nu mă mai puteam concentra pe cuvintele ei, ci doar pe felul în care acele cuvinte ajungeau în mintea mea și modul în care căutam cuvintele cheie cu care să fac legăturile logice corespunzătoare, astfel încât să pot reproduce, cât mai fidel, sau să adaptez adecvat, ceea ce tocmai auzisem. Rezultatul a fost că am reușit să redau o parte din ceea ce spusese trainerul, am știut însă că am pierdut pe drum o parte, atâta vreme cât am fost mai conștientă de procesul creierului decât de cele spuse.

Mi-am dat seama apoi că, atunci când sunt într-o situație de genul ăsta, eu de fapt urmăresc conținutul, ideea, în sensul că mă interesează realmente ce se spune acolo, cu excepția că eu sunt un canal prin care cuvintele acelea capătă o formă într-o altă limbă. Cumva mi se pare că gura vorbește fără mine, că sunt într-un proces automatizat, pe care nu-l mai conștientizez sau pe care îl conștientizez prea puțin, poate doar atunci când apar cuvinte pe care nu le cunosc sau pentru care îmi lipsește cuvântul în română/engleză.

M-am surprins, în momentele în care eram conștientă de proces, în loc să mă concentrez pe ce am de făcut, că încercam să ies din „schema” asta, să zic creierului meu „nu acum, te rog, nu acum, că nu mă pot concentra” și am descoperit că stăteam foarte încordată, cu fălcile încleștate, iar cuvintele-mi ieșeau din gură de parcă le dăduse afară din casă maștera cea rea.

În fine, chestia asta nu mi se întâmplă foarte des, thank God, dar e îndeajuns de enervant mai ales atunci când sunt în fața unor oameni pentru că mie mi-e de fapt destul de teamă de vorbit în public, chiar dacă vorbitul se reduce la a transpune într-o altă limbă cuvintele cuiva.

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

Chestia asta cu scrisul…

Observ că în ultimele posturi din ultimii câțiva ani nu fac decât să mă plâng că n-am mai scris și să-mi jur solemn că o voi face :)). Well, oricât aș trage de mine, pur și simplu nu mi se întâmplă așa de des precum aș vrea. Și asta pentru că am avut dreptate într-un fel: nimeni nu-și mai face blog (personal) în era Facebook. Îți faci blog dacă vrei să fii influencer, dacă vrei să faci bani din blog, dacă ai un subiect despre care vrei neaparat să vorbești și nu ai chef să-ți bați capul cu un site. Cred că sunt foarte puțini cei care-și fac blog așa cum am făcut eu acum 13 ani, doar pentru chestii personale, for the sake of writting și alte asemenea.

Mă gândesc doar că nu vreau sub nicio formă să fiu influencer. Nici să fac marketing (sincer, mi se pare cea mai mare porcărie, in a way, this blog marketing), nici să scriu despre produse, nici să fac reclamă de niciun fel, nici să fac bani din ce scriu. D-asta am trecut prin epurarea asta, am mai zis-o, cred. Dar, deși am ajuns unde îmi doream, la zero, scrisul nu mai e chiar la îndemână. Poate m-am plictisit. Poate mi-am pierdut obișnuința. Poate n-am nimic de zis. Poate, dacă am ceva de zis, nu e de scris pe blog. Poate că totul e atât de public în viețile noastre acum încât îmi doresc să țin anumite chestii private, despre care să nu vorbesc virtual deloc.

Dar poate că totuși merită să faci uneori un exercițiu, așa cum recomanda și Inoza pe blog, și să scrii ce-ți trece prin cap. De funcția cathartică a scrisului nu am uitat, dar probabil că nu am avut nevoie de ea. Însă acum mă gândeam „what if I start writting stupid boring things?”. O să fie un blog despre nimic :))). Dar conceptul ăsta e deja atât de vechi că mi-e și rușine să-l mai zic.

Anyway, deci despre nimic scriu.

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

În renovare

O să țin minte vara lui 2017, n-am nicio îndoială, datorită numărului de meșteri cu care am avut de-a face și al lucrărilor coordonate fără să am habar ce naiba e de făcut, ghidându-mă după bunul simț, sfaturile altora și după nevoie.

La început de iunie am decis în familie, eu și S., că ne apucăm de o mică renovare a bucătăriei de la țară. A fost refăcută acum vreo șapte ani, iar în urma lucrării am rămas cu o traumă din care mi-am revenit doar acum, atât de nasoală a fost țeapa. Așa că am vorbit cu un meșter de la țară să vină să ne ajute cu diverse (reparat acoperiș, tencuit, podit, chestii d-astea). Omul a venit, a văzut despre ce e vorba și a spus un preț. Am fost de acord, deși mi s-a părut că prețul e cam mic, însă eram pregătită de update-uri pe parcursul lucrării. Doar că omul trăgea mâța de coadă într-un stil extrem de enervant, găsind pricină oricărei chestii pe care o avea de făcut (că peretele nu e drept, că grinzile sunt strâmbe, că trebuie să-și stropească cartofii și nu poate sta toată ziua etc). Cu mine vorbea într-un fel, cu S. schimba ceea ce spusese, asta de față cu mine, mințea și ne amâna la nesfârșit. Într-un final a decis să nu mai vină, după ce l-am confruntat și i-am cerut să-mi spună clar când vine să facă treaba, când o termină și exact pentru ce sumă. N-am aflat niciun răspuns, noroc că nu-i dădusem nimic înainte, așa că l-am plătit pentru ce făcuse și gata. S-a supărat pentru că am dat pe scândura de podit mai mulți bani decât ceruse el pentru lucrare (!!!) și pentru că era beat atunci când ne-a zis prețul și nu estimase bine lucrarea, pentru că nu ne-a ascultat. Am rămas ca doi fraieri cu materialele cumpărate și ne-am apucat să facem noi (mai bine zis, să facă S. iar eu să ajut) tot ce era de făcut. Am cerut sfaturile rudelor pricepute, iar S. și-a pus toată experiența la bătaie. Nu e vorbă, satisfacția a fost mai mare așa, dar și oboseala.

Prin iulie, S. a decis, cu vecinii din casă, să repare acoperișul. Casa în care stăm a fost construită în 1900 de un armean, iar acoperișul e din tablă. A mai fost înlocuit sau reparat din când în când, dar acum era necesară o schimbare. Din recomandare în recomandare, am ajuns la un tip de pe lângă București care s-a angajat să facă treaba în trei zile. După vreo săptămână, făcuse mi puțin de jumătate. A venit prima dată cu un alt tip tare dubios, apoi a venit vreo două zile la rând cu tatăl său care părea a fi meșterul principal. Apoi n-a mai venit deloc, iar la mesajele lui S. a răspuns „vă rog să nu mă mai hărțuiți că și așa sunt supărat cu prietena mea”. Ultima dată când a venit, lucrurile erau deja destul de tensionate, însă credeam că va termina ce începuse. Pe naiba! Și-a luat sculele și a fugit, deși îi dădusem deja o parte din bani (un avans, apoi bani pentru transport, apoi iar niște bani în avans, în total cam jumătate din suma convenită). Prin mesaje (n-a răspuns la telefon niciodată) n-a recunoscut nicio clipă că plecase cu banii și a spus: că el foarte bun meșter, al treilea din țară, că a avut de plătit ceva la niște clienți și că nu e vina lui, deci noi trebuia să plătim noi treaba aia (!!!), că primul om cu care a venit i-a luat banii și l-a amenințat cu niște gealați din localitate, că la noi în pod e groaznic de praf și că el s-a îmbolnăvit (deși el stătea pe acoperiș) și că, all in all, noi ne pricepem să dăm țepe. Am rămas fără cuvinte la chestia asta. Ne-am speriat apoi că rămânem cu casa descoperită și tocmai ne luasem bilete să plecăm la Viena. Din fericire pentru noi, omul care-l recomandase p-ăsta, de rușine, a venit și a făcut el restul în lipsa noastră, ne-a trimis poze pe Whatsapp și s-a jurat că nu mai recomandă pe nimeni că nu vrea să-și strice numele față de clienții cu care deja lucrează și-l recomandă (în cazul nostru era un amic arhitect).

Ultima lucrare mai mică, tot la țară. În sfârșit, la mine-n sat s-a dat drumul la canalizare și toată lumea avea voie să se lege la canal, așa că am zis să nu rămân de căruță. Dar nici aici lucrurile nu sunt așa de simple. În sat toată lumea are job. Să dea dracii, m-am gândit, un așa dezavantaj al bunăstării economice n-aș fi preconizat. Cei care se ocupă de diverse lucrări erau programați și para-programați, așa că am decis să o iau pe pași. 1. Cineva să sape șanț. 2. Cineva să conecteze țevile la canal – unde trebuia făcută o gaură într-un perete gros de beton. 3. Cineva să astupe totul. Punctul 1 s-a rezolvat destul de repede, a inclus și cumpărarea țevilor necesare. Și cum stăteam eu așa în poartă cu șanțul ăla în față, apare vecinul Tarzan (da, așa e porecla. nu, nu știu care e numele lui real, și maică-sa îi zice tot așa). Zice „stai că te ajut eu” și dispare pe bicicletă. Se întoarce cu altul și cu o mașină de găurit. Cam o oră a durat, dar s-a rezolvat și punctul 2. Punctul 3 a fost rezolvat de noi, că știu și eu să dau la lopată, totuși. Din fericire, această ultimă lucrare s-a rezolvat într-o zi jumate și nu m-a costat o avere, mai puțin decât cerea nush ce firmă pentru trebușoara asta, dar cu mai multă umblătură.

Așadar, în urma celor de mai sus (sunt în mood de vocabular legislativ, traduc un contract), am rămas cu următoarele concluzii:
– nu te grăbi – graba strică treaba, serios. Dacă nu ne-am fi grăbit cu acoperișul ăla, poate nu ne luam țeapă.
– nu da prea mulți bani în avans. Dacă se poate, deloc.
– stabilește clar și precis ce e de făcut și pentru ce sumă și în cât timp.
– nu neaparat să fii al naibii, dar fermitatea e de apreciat
– încearcă să te informezi cumva înainte despre ce e vorba, ce are omul de făcut și ce-ți dorești, de fapt, ca să poți urmări cât de cât ce se întâmplă. Nu e mereu posibil și, în sinea mea, nu sunt de acord să trebuiască să știu și eu ce are meșterul de făcut, că d-aia e meșter. Băi nene, dar am descoperit că altfel nu e ok.
– majoritatea meșterilor tratează femeile altfel decât bărbații, ceea ce înseamnă că dacă ești femeie singură, trebuie să te înarmezi cu mai multă răbdare, toleranță și să fii și mai bine informată și fermă.

Poate că nu sunt toți așa, nu vreau să generalizez, dar cred că e extrem de frustrant să fii mereu nevoit să-ți iei o altă față, să fii mereu atent, în alertă, pentru că altfel oamenii pe care îi plătești să-ți facă o treabă poate că o fac prost. Desigur, sunt uscăciuni de ambele părți, nu mă îndoiesc. Dar cred că la noi un meșter serios, care face bine treaba, ar avea numai de câștigat.

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

Bună dimineața, 2017!

Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.

Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.

Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.

Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.

Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.

La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.

So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.

Posted in hmmm | Tagged , , , , | Leave a comment

Aproape ‘la revedere’ 2015

Dacă aș fi primit câte un leu de fiecare dată când am zis „azi scriu pe blog”, probabil că aș fi adunat o avere frumușică. Cu toate astea, probabil că dacă nu m-am apucat de-a dreptul, asta o fi însemnând ceva, și hai să nu forțăm lucrurile dacă nu vin de la sine, nu cu blogul at least – cam asta a fost în capul meu.

Însă cu un post de final de an tot mă simt datoare, cred că l-am scris aproape tot timpul de când am blog, asta și pentru că în felul ăsta mi se pare cel mai simplu de făcut bilanțul. Și a fost un an destul de liniștit. La fel ca revelionul trecut, mai degrabă așezat și fără prea multe artificii. Asta poate și pentru că am eu superstiția că așa cum e revelionul, așa o să fie și anul. Maybe, maybe not, n-am probat statistic, însă mereu mă străduiesc să-mi dau seama dacă revelionul și bilanțul au vreun numitor comun. De data asta au.

Premierele de anul ăsta:
– m-am mutat, după 9 ani, într-o altă casă. E o schimbare dramatică, eu am locuit în sectorul trei (de la Baba Novac, la Piața Miniș), cu o singură întrerupere de vreo 8 luni, cam din anul 2000 (OMFG, adica 15 ani!), iar 9 ani au fost petrecuți în aceeași casă. M-am mutat în centru, într-o casă frumoasă, adică, cum s-ar spune, la mai bine, însă în capul meu procesul de mutare nu s-a terminat, eu încă tânjesc după liniștea din fosta mea casă, după drumurile hipercunoscute la piață și la alte magazine, după lumina frumoasă de după-amiază și balconul enorm cu castanii care țin umbră. Desigur, aici îmi voi forma alte obiceiuri, alte scurtături, calapodul este altul și simt cum asta mă schimbă. Am senzația că pisica s-a adaptat mai repede decât mine la noua casă.

– am ajuns să văd, pentru prima dată, niște munți de 4-5000 m înălțime, adică Caucazul, în Georgia. De asemenea, prima dată în viață când am vizitat partea asta de lume – am fost și puțin prin Armenia – și e o experiență în sine. Nu e chiar comod, nu e chiar genul de vacanță paradisiacă, e mai degrabă de descoperire și experimentare. Mi-a placut.

– nu e tocmai o premieră, însă este ceva ce nu s-a întâmplat secolul ăsta: am stat la mine la țară 3 săptămâni! Nu mi s-a mai întâmplat asta din 1996, I guess, sau poate 1997. Cred că o să devin un semi-down-shifter și mă voi căra la țară vara, mai ales atunci când dau căldurile în București și tot asfaltul devine insuportabil. Pot munci fără probleme de acolo, internet să am.

actually am stat destul de mult la țară, dacă includ și practica antropologică de la Borca, jud. Neamț, unde am descoperit că nu-mi vine chiar așa de simplu să intru în vorbă cu oamenii cum credeam și că nici treaba cu interviul nu e o chestiune atât de simplă precum aveam senzația. But well, a fost o lecție de învățat pentru mine, mi-a prins bine.

– încă pedalez, e prima dată în viața mea de biciclistă când mă dau cu bicla și-n decembrie, în anii trecuți bicicleta era deja pusă la hibernare pe vremea asta.

Altfel, am simțit că Universul mi-a acordat un an de pauză, de liniște, să mă regrupez nițel în (încă) noua configurație în care mă aflu. Sunt tare curioasă de anul ce vine, sper sa nu treacă la fel de repede ca ăsta.

P.S. – încă râd când îmi amintesc de momentul ăsta: în aprilie, în toiul mutării am decis că nu am nevoie decât de vreo 5 cutii (!!) pentru TOATE lucrurile mele, ceea ce, desigur, a fost o greșeală. More like 25 de cutii am ajuns să număr până la final. În ultimele 10, neprevăzute (la fel ca cele 10 de dinainte), am îndesat tot felul de lucruri, mai degrabă pături, pleduri, șaluri, ca o friguroasă ce mă aflu. Pe tot parcursul mutării, n-am auzit decât „Băi, dar aici ce naiba mai ai?!”, de mă și simțeam vinovată pentru toate lucrurile care-mi aparțin. Drept pentru care, atunci când am auzit a mia oară întrebarea de mai sus în legătură cu ultimele cutii, am izbucnit în plâns și am zis „Niște păturiiiici!”. Desigur, „niște păturici” e numele meu de scenă acum :)). Bașca, ce credeți că și-a dorit mama de Crăciun? O păturică, normal!

Posted in hmmm | Tagged , , , , | 2 Comments

Raport trimestrial

Macar 4 posturi pe an, si tot e ceva :), e mai mult decat nimic, cred. Incerc, probabil, sa aduc blogul in starea originala, aia in care nu ma citea chiar nimeni, in care scriam pentru mine insami si atat si nici ca-mi pasa prea mult. Pentru ca doar asa pot sa o iau de la capat.

Am tot felul de idei de posturi. Au inceput din nou sa mi se plimbe in cap, iar asta e un semn bun. Voiam, de exemplu, sa va povestesc cum am fost eu pe litoralul romanesc – sectiunea statiuni prima data dupa vreo 20 de ani.

A fost asa cum ma asteptam, ba chiar mai rau, insa am avut parte si de momente misto si chiar de surprize. In Olimp, unde am stat, sunt unele locuri chiar simpatice tocmai pentru ca interventia umana a fost minima. In acelasi timp, tot la Olimp gasesti hoteluri inghetate in anii ’80, ceea ce poate fi misto pentru trend-setterii de pe la noi, mai ales in materie de retro stuff, insa atunci cand mergi in vacanta si platesti aproape 200 de lei pe camera, iar dusul merge cand vrea el, robinetul de la chiuveta trebuie sucit cu ocheie, asa de greu dai drumul la apa, nu exista aer conditionat si nici wi-fi in camera (doar in hol si nici acolo oricum si oricand), camera e cu vedere la mare, ceea ce e absolut minunat, mai ales seara, dar restul “paraselilor” din curte sunt mai vizibile decat marea din planul doi, well, believe me, nu-ti mai doresti sa te intorci vara viitoare.

In afara de hotel, unde te poti descurca cu ce ai, mai ales daca nu esti vreun mofturos si oricum iti dai seama ca nu prea stai in camera, asa ca patul sa fie bun si atat, te mai lovesti de mancare proasta si scumpa, chelneri nesimtiti si tot felul de tarani pe plaja. Iar cand zic “tarani” nu ma refer la oameni de la sat, care pot fi foarte bine crescuti si cu bun simt, ci la acei oameni, fie de la sat, fie de la oras, care fac ca experienta comuna pe plaja sa fie neplacuta (de exemplu, unii care fac “treaba mare” in apa ca nu vor sa dea 2 lei sa mearga la toaleta de pe plaja, altii care urla in gura mare la copii din te miri ce, altii care cred ca toata plaja e a lor si tot felul de situatii similare), mai ales daca tii se te inghesui cu saltea gonflabila, rechin gonflabil, barcuta gonflabila, umbreluta, prosoape fix la buza apei, ca sa nu faci prea multe ture cu copilul de la prosop la apa, sa poti sa-l tii sub supraveghere in timp ce stai relaxat si, desigur, pentru ca la mal bate briza un pic mai tare si e mai racoare. (Uff, ca lunga a fost fraza asta, dar a trebuit sa-mi vars naduful)

Insa lucrurile nu sunt numai rele, evident. Am gasit o terasa unde copiii aveau loc de joaca, iar asta a fost demential. Exista trenuletul care merge Neptun – Olimp (cred) – o nebunie pentru copilasi, nu se mai dau dusi din Titicar. Unele hoteluri sunt ascunse in niste mici padurici si asta le face absolut dementiale, plus ca pareau putin mai ingrijite decat renumitul Amfiteatru unde am stat noi. Dar chiar si Amfiteatru e ok din anumite puncte de vedere – e plasat bine, micul dejun, desi mereu acelasi, era indestulator, seara vederea de la camera noastra era frumoasa.

Cu ce nu ma pot impaca neam este muzica tare de pe plaja si inghesuiala. Am fost o zi la Costinesti si mi-am jurat ca eu acolo nu ma calc. Asa ca o sa ma intorc eu la bunele mele obiceiuri de mers cu cort pe plaje salbatice, feels much better.

Posted in travel | Tagged , , | Leave a comment

Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

Posted in hmmm | Tagged | 2 Comments

Insoritul 2014

Nu pot sa ma plang one bit de anul asta. M-am dus in Birmania, am stat 2 saptamani in Creta si inca niste zile prin Bulgaria, am fost bronzata in mijlocul iernii, in mijlocul verii si un pic in toamna, asa ca mi-am scos parleala cu soarele si marea si cu exoticul si pentru anii in care am vazut marea doar prin pozele prietenilor.

N-am avut parte chiar de o vara fara job-uri, dar asta e un proiect la care inca lucrez, idealul meu in viata fiind sa inchid pravalia cam prin iunie si s-o mai deschid abia la mijlocul lui septembrie, cam cum era pe vremuri anul scolar. Sa am o bucata clara de cateva luni de vacanta pura. Dar asta e TO DO pe 2015.

Daca e sa-mi fac bilantul, anul asta a fost mai important decat multe altele din multe puncte de vedere. E “impanat” cu o gramada de first-times: prima data cand am fost in Asia, prima data cand am fost iarna in tarile calde, prima data cand am intrat la master, prima data (:P) cand m-am maritat.

Anul asta s-au nascut Pizza, Pia, Ania, Clara si “harciogul” Adinei (printre altii, desigur), niste viitori Cai de nadejde ai societatii (ma refer, desigur, la zodia Calului din zodiacul chinezesc), iar de unii ma bucur destul de des, atunci cand sunt lasata sa ii iau in brate si sa-i smotocesc.

Si daca e sa ma iau dupa spusele chiromantului din Yangon, la mine de-abia amu’ incepe piesa, deci te astept ca si cand, 2015!

Posted in LoveLife | Tagged , , , | Leave a comment

Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Posted in LoveLife | Tagged , , | 1 Comment