Bună dimineața, 2017!

Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.

Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.

Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.

Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.

Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.

La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.

So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.

Aproape ‘la revedere’ 2015

Dacă aș fi primit câte un leu de fiecare dată când am zis „azi scriu pe blog”, probabil că aș fi adunat o avere frumușică. Cu toate astea, probabil că dacă nu m-am apucat de-a dreptul, asta o fi însemnând ceva, și hai să nu forțăm lucrurile dacă nu vin de la sine, nu cu blogul at least – cam asta a fost în capul meu.

Însă cu un post de final de an tot mă simt datoare, cred că l-am scris aproape tot timpul de când am blog, asta și pentru că în felul ăsta mi se pare cel mai simplu de făcut bilanțul. Și a fost un an destul de liniștit. La fel ca revelionul trecut, mai degrabă așezat și fără prea multe artificii. Asta poate și pentru că am eu superstiția că așa cum e revelionul, așa o să fie și anul. Maybe, maybe not, n-am probat statistic, însă mereu mă străduiesc să-mi dau seama dacă revelionul și bilanțul au vreun numitor comun. De data asta au.

Premierele de anul ăsta:
– m-am mutat, după 9 ani, într-o altă casă. E o schimbare dramatică, eu am locuit în sectorul trei (de la Baba Novac, la Piața Miniș), cu o singură întrerupere de vreo 8 luni, cam din anul 2000 (OMFG, adica 15 ani!), iar 9 ani au fost petrecuți în aceeași casă. M-am mutat în centru, într-o casă frumoasă, adică, cum s-ar spune, la mai bine, însă în capul meu procesul de mutare nu s-a terminat, eu încă tânjesc după liniștea din fosta mea casă, după drumurile hipercunoscute la piață și la alte magazine, după lumina frumoasă de după-amiază și balconul enorm cu castanii care țin umbră. Desigur, aici îmi voi forma alte obiceiuri, alte scurtături, calapodul este altul și simt cum asta mă schimbă. Am senzația că pisica s-a adaptat mai repede decât mine la noua casă.

– am ajuns să văd, pentru prima dată, niște munți de 4-5000 m înălțime, adică Caucazul, în Georgia. De asemenea, prima dată în viață când am vizitat partea asta de lume – am fost și puțin prin Armenia – și e o experiență în sine. Nu e chiar comod, nu e chiar genul de vacanță paradisiacă, e mai degrabă de descoperire și experimentare. Mi-a placut.

– nu e tocmai o premieră, însă este ceva ce nu s-a întâmplat secolul ăsta: am stat la mine la țară 3 săptămâni! Nu mi s-a mai întâmplat asta din 1996, I guess, sau poate 1997. Cred că o să devin un semi-down-shifter și mă voi căra la țară vara, mai ales atunci când dau căldurile în București și tot asfaltul devine insuportabil. Pot munci fără probleme de acolo, internet să am.

actually am stat destul de mult la țară, dacă includ și practica antropologică de la Borca, jud. Neamț, unde am descoperit că nu-mi vine chiar așa de simplu să intru în vorbă cu oamenii cum credeam și că nici treaba cu interviul nu e o chestiune atât de simplă precum aveam senzația. But well, a fost o lecție de învățat pentru mine, mi-a prins bine.

– încă pedalez, e prima dată în viața mea de biciclistă când mă dau cu bicla și-n decembrie, în anii trecuți bicicleta era deja pusă la hibernare pe vremea asta.

Altfel, am simțit că Universul mi-a acordat un an de pauză, de liniște, să mă regrupez nițel în (încă) noua configurație în care mă aflu. Sunt tare curioasă de anul ce vine, sper sa nu treacă la fel de repede ca ăsta.

P.S. – încă râd când îmi amintesc de momentul ăsta: în aprilie, în toiul mutării am decis că nu am nevoie decât de vreo 5 cutii (!!) pentru TOATE lucrurile mele, ceea ce, desigur, a fost o greșeală. More like 25 de cutii am ajuns să număr până la final. În ultimele 10, neprevăzute (la fel ca cele 10 de dinainte), am îndesat tot felul de lucruri, mai degrabă pături, pleduri, șaluri, ca o friguroasă ce mă aflu. Pe tot parcursul mutării, n-am auzit decât „Băi, dar aici ce naiba mai ai?!”, de mă și simțeam vinovată pentru toate lucrurile care-mi aparțin. Drept pentru care, atunci când am auzit a mia oară întrebarea de mai sus în legătură cu ultimele cutii, am izbucnit în plâns și am zis „Niște păturiiiici!”. Desigur, „niște păturici” e numele meu de scenă acum :)). Bașca, ce credeți că și-a dorit mama de Crăciun? O păturică, normal!

Raport trimestrial

Macar 4 posturi pe an, si tot e ceva :), e mai mult decat nimic, cred. Incerc, probabil, sa aduc blogul in starea originala, aia in care nu ma citea chiar nimeni, in care scriam pentru mine insami si atat si nici ca-mi pasa prea mult. Pentru ca doar asa pot sa o iau de la capat.

Am tot felul de idei de posturi. Au inceput din nou sa mi se plimbe in cap, iar asta e un semn bun. Voiam, de exemplu, sa va povestesc cum am fost eu pe litoralul romanesc – sectiunea statiuni prima data dupa vreo 20 de ani.

A fost asa cum ma asteptam, ba chiar mai rau, insa am avut parte si de momente misto si chiar de surprize. In Olimp, unde am stat, sunt unele locuri chiar simpatice tocmai pentru ca interventia umana a fost minima. In acelasi timp, tot la Olimp gasesti hoteluri inghetate in anii ’80, ceea ce poate fi misto pentru trend-setterii de pe la noi, mai ales in materie de retro stuff, insa atunci cand mergi in vacanta si platesti aproape 200 de lei pe camera, iar dusul merge cand vrea el, robinetul de la chiuveta trebuie sucit cu ocheie, asa de greu dai drumul la apa, nu exista aer conditionat si nici wi-fi in camera (doar in hol si nici acolo oricum si oricand), camera e cu vedere la mare, ceea ce e absolut minunat, mai ales seara, dar restul “paraselilor” din curte sunt mai vizibile decat marea din planul doi, well, believe me, nu-ti mai doresti sa te intorci vara viitoare.

In afara de hotel, unde te poti descurca cu ce ai, mai ales daca nu esti vreun mofturos si oricum iti dai seama ca nu prea stai in camera, asa ca patul sa fie bun si atat, te mai lovesti de mancare proasta si scumpa, chelneri nesimtiti si tot felul de tarani pe plaja. Iar cand zic “tarani” nu ma refer la oameni de la sat, care pot fi foarte bine crescuti si cu bun simt, ci la acei oameni, fie de la sat, fie de la oras, care fac ca experienta comuna pe plaja sa fie neplacuta (de exemplu, unii care fac “treaba mare” in apa ca nu vor sa dea 2 lei sa mearga la toaleta de pe plaja, altii care urla in gura mare la copii din te miri ce, altii care cred ca toata plaja e a lor si tot felul de situatii similare), mai ales daca tii se te inghesui cu saltea gonflabila, rechin gonflabil, barcuta gonflabila, umbreluta, prosoape fix la buza apei, ca sa nu faci prea multe ture cu copilul de la prosop la apa, sa poti sa-l tii sub supraveghere in timp ce stai relaxat si, desigur, pentru ca la mal bate briza un pic mai tare si e mai racoare. (Uff, ca lunga a fost fraza asta, dar a trebuit sa-mi vars naduful)

Insa lucrurile nu sunt numai rele, evident. Am gasit o terasa unde copiii aveau loc de joaca, iar asta a fost demential. Exista trenuletul care merge Neptun – Olimp (cred) – o nebunie pentru copilasi, nu se mai dau dusi din Titicar. Unele hoteluri sunt ascunse in niste mici padurici si asta le face absolut dementiale, plus ca pareau putin mai ingrijite decat renumitul Amfiteatru unde am stat noi. Dar chiar si Amfiteatru e ok din anumite puncte de vedere – e plasat bine, micul dejun, desi mereu acelasi, era indestulator, seara vederea de la camera noastra era frumoasa.

Cu ce nu ma pot impaca neam este muzica tare de pe plaja si inghesuiala. Am fost o zi la Costinesti si mi-am jurat ca eu acolo nu ma calc. Asa ca o sa ma intorc eu la bunele mele obiceiuri de mers cu cort pe plaje salbatice, feels much better.

Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

Insoritul 2014

Nu pot sa ma plang one bit de anul asta. M-am dus in Birmania, am stat 2 saptamani in Creta si inca niste zile prin Bulgaria, am fost bronzata in mijlocul iernii, in mijlocul verii si un pic in toamna, asa ca mi-am scos parleala cu soarele si marea si cu exoticul si pentru anii in care am vazut marea doar prin pozele prietenilor.

N-am avut parte chiar de o vara fara job-uri, dar asta e un proiect la care inca lucrez, idealul meu in viata fiind sa inchid pravalia cam prin iunie si s-o mai deschid abia la mijlocul lui septembrie, cam cum era pe vremuri anul scolar. Sa am o bucata clara de cateva luni de vacanta pura. Dar asta e TO DO pe 2015.

Daca e sa-mi fac bilantul, anul asta a fost mai important decat multe altele din multe puncte de vedere. E “impanat” cu o gramada de first-times: prima data cand am fost in Asia, prima data cand am fost iarna in tarile calde, prima data cand am intrat la master, prima data (:P) cand m-am maritat.

Anul asta s-au nascut Pizza, Pia, Ania, Clara si “harciogul” Adinei (printre altii, desigur), niste viitori Cai de nadejde ai societatii (ma refer, desigur, la zodia Calului din zodiacul chinezesc), iar de unii ma bucur destul de des, atunci cand sunt lasata sa ii iau in brate si sa-i smotocesc.

Si daca e sa ma iau dupa spusele chiromantului din Yangon, la mine de-abia amu’ incepe piesa, deci te astept ca si cand, 2015!

Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Ca tot e decembrie..

Citesc fara mirare ca “Singur acasa” a facut record de audienta la Pro zilele trecute. Ma mir doar ca l-au programat asa departe de Craciun, insa banuiesc ca grila din perioada aceea va contine filme mai noi, cel putin.

Discutand pe tema asta, am aflat ca rusii au un film la care se uita cu sfintenie de fiecare Revelion. E un film rusesc de acum vreo 30-40 de ani si nu exista Revelion fara el. Ba chiar, povestea spune ca o rusoaica la Paris, maritata cu un francez, cu musafiri romani in casa de Anul Nou, i-a pus pe toti “on hold” pentru ca trebuia sa-si vada filmul musai, altfel nu se putea.

Si nici la asta nu ma mir, dar e amuzant cum, desi avem nevoie de ritualuri ca sa marcam momentele importante, nu ni le recunoastem ca atare decat uneori. “Singur acasa” a devenit un astfel de rit. Nu e decembrie, nu e Craciun fara filmul asta. Te baga-n stare, iti aduce aminte ca incepe o perioada speciala din an.

E cum ne povestea doamna Zane la etnologie cu colindatorii. Ei veneau sa anunte sarbatoarea. Pai si ce, oamenii nu stiau ca e sarbatoare? Stiau, si erau chiar pregatiti, dar nu era intru totul sarbatoare pana nu veneau colindatorii sa anunte oficial, sa verbalizeze.

Asa si noi acum cu filmul asta. De unde audienta 🙂 (#mywildguess, #parereamea)

La piata

Prin 2008 scriam postul asta cu acelasi titlu cu cel de acum. Doar ca atunci era vorba de altceva, insa ce a ramas la fel e fascinatia mea pentru piata, in continuare imi vine sa cumpar cate ceva de la fiecare taraba (cu diferenta ca acum chiar fac asta, pentru ca acum am timp sa gatesc si am si pentru cine :P).

Insa atunci cred ca am omis sa spun ceea ce simt si acum: fascinatia pentru piata nu e doar despre ce poti gasi acolo. E mai mult de atat. In fiecare oras strain in care am calcat, am vrut sa ajung la piata. Acolo simt orasul asa cum e, neturistic, daca am noroc, sau cat de putin turistic posibil. Evident, si pietele pentru turisti au farmecul lor, vezi Mercat de Boqueria sau piata din centrul Istanbulului (forgot the name), si chiar si ele spun ceva despre oras si despre cultura comunitatii de acolo. Prin felul in care-si organizeaza marfa si mai ales ce marfa au, felul in care negociaza cu tine sau in care te cheama sa cumperi ceva, viata cotidiana din piata, clientii fideli care cunosc vanzatorii si produsele lor… toate astea ma fascineaza de fapt.

As sta ore-n sir in piata sa ma uit la oameni. La Obor e un deliciu pentru mine, sunt atatea chestii de vazut (si cumparat, de acord, acolo gasesti tot) ca nu cred ca m-as putea plictisi. In plus, in multe tari straine la piata mananci cel mai bine. Si de multe ori cel mai ieftin si autentic. Si cred ca la piata la noi e o lume pe care putini o cunoastem pentru ca nu prea mai dam p-acolo. Insa stiu sigur ca sunt oameni care se cunosc intre ei, care au legat relatii acolo, in piata, ca functioneaza ca o comunitate, de fapt, si transcede cumva functia utilitara pe care i-o dam.

Cred ca daca vrem sa stim pe ce lume traim, in ce comunitate, langa ce oameni, ca sa-i/ne intelegem mai bine, ar trebui sa mergem mai des la piata.

Despre adolescenta, dupa 20 de ani

Am fost aseara la un bal a bobocilor, organizat nici mai mult nici mai putin decat in Bamboo. M-am dus in interes de studii, pentru ca am ales sa fac un fel de cercetare la acest eveniment. A fost cu atat mai interesant cu cat aveam si pe cine sustine la concursul de Miss, caci venisem invitata si pusa pe lista la categoria “parinti” (cred ca ar fi fost mai nimerit sa o numeasca pur si simplu “Adulti”).

Am ales subiectul asta de cercetare si dintr-un motiv personal: si eu am participat cand eram intr-a 9-a la Miss Boboc (am povestit foarte putin aici), deci cumva tema imi era familiara. Si-mi venea simplu sa ma pun in papucii lor, chit ca schema nu mai e aceeasi.

Dar ce sa vezi, nu numai ca nu mai e aceeasi, dar acum nici eu nu mai sunt chiar aceeasi! Sa ma explic. Pe parcursul balului am fost un pic surprinsa de prea senzualele/sexualele numere de dans dintre probe. Nu dansau rau fetele, dar m-a izbit frecventa gesturilor erotice, in combinatie cu imbracamintea. M-am mirat eu de mine si de propria-mi supriza: cum, tocmai eu, care as recomanda ca lumea sa mearga mai degraba la dans, in orice forma, de orice fel, decat la psiholog, ca “te rezolva” mult mai repede si mai bine, deci tocmai eu sunt asa ingusta la minte.. Apoi azi mi-am amintit altceva (ce m-a si determinat sa scriu) – cand eram intr-a 10a, am organizat la scoala un fel de bal de Craciun. Trei colege aveau o coregrafie pe “O, Carolina”, coregrafie invatata dintr-o revista de adolescenti de la vremea respectiva, iti arata acolo pas cu pas ce e de facut. Coregrafia era mai sexy, la fel ca melodia, si din acest motiv directorul scolii n-a lasat fetele sa danseze pe scena, insa au dansat dupa bal, in public, directorul uitandu-se la ele amuzat si deloc deranjat.. Tin minte ce tare m-a suparat atunci interdictia respectiva, mi se parea abominabil. Dar iata-ma, 20 de ani mai tarziu, judecand sau stramband din nas cand niste adolescente se unduiesc un pic mai nu-stiu-cum la Balul Bobocilor.

Alta chestiune: multe fete la bal, foarte dragute. Doar ca… prea fardate, prea impopotonate, exagerate intr-un fel sau altul, maturizate somehow (nu arata de 15 ani multe din ele, cel putin cum e in capul meu un om la 15 ani). Stateam si ma uitam la ele si parca aveam un fel de Photoshop in creier, imediat corectam in cap imaginea sau depistam exagerarile. But then again, cine zice ca eu am fost mai breaza? Doar ca eu am avut mai putine optiuni, sa zicem, si vremurile erau altele, dar si eu tot asa am fost.

Cred ca pur si simplu, la 20 de ani distanta, imi dau seama ca e destul timp pentru toate astea, pentru rochii, tocuri, exagerari de orice fel, si-mi vine sa le spun ca nu e nevoie sa se grabeasca chiar asa. Insa copiii astia traiesc pe bune like there’s no tomorrow si de fapt asta face adolescenta asa misto. Starea asta de urgenta, senzatia unicitatii evenimentelor, febrilitatea, energia, agitatia, haosul – astea fac amintirile puternice. Si-atunci cum naiba s-o iei incet, cand tu te iei in piept cu lumea, sa dovedesti ca existi si ca esti si tu om.

Deci bine. Lasati adolescentii in pace cu tot cu muzica lor mereu tare si mereu ingrozitoare pentru generatiile mai mari (am plecat din Bamboo cu capul praf, nu pricep cum poti sta expus atatea ore la galagia aia ingrozitoare. Iar eu nu sunt un om neiesit in lume), cu fustele prea scurte, cu machiajul exagerat sau dansul prea indraznet. Si noi am fost la fel. Si uite, n-am patit nimic :).