Poveste cu blonde

Mi-am adus aminte zilele trecute, discutand cu Maldita, de urmatorul moment destul de amuzant din copilaria mea.

In august 1990 am plecat in Franta la un festival de folclor. Pe vremea aceea aveam 12 ani si faceam parte dintr-un ansamblu, la Deva, alaturi de alti copii cam de varsta mea. A fost prima data cand am iesit din tara, iar calatoria, cu totul, a fost decisiva, intr-un fel, pentru evolutia mea de mai tarziu. Ne-am pregatit cum am stiut noi mai bine pentru festival, aveam un program destul de incarcat, cu multe dansuri, aveam si o trupa de copii-calusari din nu mai stiu ce sat din varf de munte, si s-au gandit coregrafii ca ar fi frumos daca am invata si un cantecel in franceza sa-l cantam la sfarsit, spre deliciul audientei bretone, unde mergeam.

Zis si facut. Am invatat versurile pe de rost, ca papagalii, fara sa stim ce inseamna prea bine, nu de alta dar nici unul nu facusem inca franceza la scoala. Sau aia care facusera nu stiau sa zica decat “J’ai faim”, “Bonjour”, “Salut” si cam atat.

Ce cantecel credeti ca au cantat 30 de copii pana in 13 ani francezilor care ne priveau cu curiozitate amestecata cu un fel de mila (doar eram les enfants de Roumanie fix dupa caderea regimului Ceausescu)?

“Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon, fait bon, fait bon (langa blonda mea/ ce bine e, ce bine e, ce bine e)
Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon dormir” (langa blonda mea / ce bine e sa dormi)

Nu-mi amintesc deloc ce reactii erau atunci cand cantam, imi amintesc insa de calusarii din varful muntelui care sa straduiau cat puteau sa pronunte corect si tot ardeleneste le iesea. Cu “blondîîîîîîîî” la sfarsit, sa nu cumva sa greseasca.

Asta e cantecelul, l-am gasit pe youtube:))

One moment in time

Am ramas un pic in urma cu scrisul, ma scuzati. Am cam fost ocupata cu viata asta, are momente tumultoase si clipe de liniste, iar atunci cand pot, caut liniste ca sa ma pot auzi.

Iar leapsa de la Costin m-a dus intr-una din zilele astea in trecut. N-a fost doar provocarea de la el, a fost si o madlena care m-a dus inapoi.

M-am vazut de parca eram acolo. In casa bunica-mii, pe la orele pranzului, vara. Soarele ardea, nu se auzea tipenie de om. Era o liniste cu care eram obisnuita atunci, toate verile le petreceam acolo si-n fiecare zi era la fel. Oamenii erau fie la camp, fie in casa, se adaposteau de arsita.

Bunica-mea dormea, eu stateam in “casa dinainte”. Nu puteam sa dorm, insa profitam de somnul ei sa-mi fac o cafea dulce cu mult lapte, sa fumez pe ascuns, sa ascult Dire Straits si sa scriu in jurnal. Stateam pe podea, cu spatele lipit de pat, ma uitam afara prin fereastra deschisa, muzica se auzea in surdina. Cafeaua si tigara si scrisul in jurnal, toate imi dadeau senzatia ca sunt pe cale sa fac ceva important cu mine, ca pot sa decid, ca pot sa schimb ceva din mine. Sau, mai degraba, sa-mi clarific lucrurile in cap, sa le vad dinafara si sa le pot privi de sus, ca apoi sa le pun in ordine. Nu aveam pe vremea aia, la 17 ani, mare branza de ordonat. Insa atunci, in dupa-amiaza aia, am trecut de la o nebuloasa la clarificarea de care aveam nevoie. Si-mi amintesc perfect senzatia, momentul, lumina, mirosul casei amestecat cu aroma cafelei si fumul de tigara, muzica si de mine cum eram atunci, nepoluata la cap, autentica.

My 9/11

Ziua asta a fost pentru mine un turning-point. Tot stau sa ma gandesc ce-ar fi fost daca…

Acum 8 ani ma dusesem la facultate, in sediul din Pitar Mos, si ma inscrisesem la examenul pentru master. La Studii Culturale Americane. Dupa inscriere, am zis sa trec pe la net-cafe-ul de la demisol. Pe atunci aveam un cont pe Hotmail pe care-l accesam destul de rar. La un moment dat, nici o pagina nu se mai incarca, iar baiatul de la cafe vine si-mi zice, pe jumatate mirat: “Bai, cica a intrat un avion in Turnurile Gemene”. Yeah, right, ii raspund, si-l iau la 13-14 ca de ce nu merge netu, ca tocmai am pierdut un mail…

Dupa inca 15 min in care nimic nu a mers, iar ala imi turuia in cap cum tot intrau avioane in nush ce turnuri din NY (tin minte ca asta era gandul atunci), am platit si am plecat acasa. Deschid TV si-n loc de “Tanar si nelinistit”, vad pe PRO o intreaga nebunie. Stau cateva clipe blocata si nu pricep daca e vreun film sau e pe bune, pana aud vocea lui Mandruta in alerta, imi dadea masura dezastrului, atat cat stia la acel moment. Mi se parea ireal. M-am gandit instant la var-mea din NY care avea scoala in Manhattan si care, la ora aia, ar cam fi fost la ore. (nu a fost, am aflat dupa)

Dupa care au urmat niste zile de uitat la TV pe toate posturile care dadeau informatii despre toata nebunia, mainly CNN si PRO.

Cand m-am dus la examen, eram cam varza. In sensul ca nu invatasem multe, de exemplu nu eram deloc in cunostinta de cauza in ce priveste razboiul din Coreea. Evident, am avut subiect si pe 9/11, in care am scris cat de bine am putut (nu-mi amintesc cum suna “enuntul”, dar tin minte ca as fi vrut sa scriu enorm. For some reason, am vrut sa-l citez pe Patapievici (!!!!) dar mi-am dat seama ca faceam o parafraza cacacioasa, asa ca am renuntat). Totusi, the damn Korean War mi-a pus bete in roate, asa ca intrasem la locurile cu plata. Prima sub linie.

Si toate planurile mi s-au naruit: voiam sa fac lucrarea de dizertatie despre limbajul din Seinfeld si cum cuvintele si expresiile din serial au intrat in vorbirea curenta a americanilor pentru situatii specifice si apoi sa obtin o bursa de studiu pe dialectele amer-indienilor (cunoscusem un om din tribul Paiute care credea ca as avea sanse, ca prea multe studii cica nu erau pana la acea data.. not confirmed, though).

Nu stiu ce-ar fi fost daca nu ma inscriam la masterul asta. Daca as fi putut sa trag de mine si sa invat mai mult. Daca totusi ai mei ar fi putut sa-mi plateasca masterul. Sau macar sa fi insistat eu pentru un semestru.

Asadar, la fiecare 9/11 imi amintesc ca a mai trecut un an de cand am terminat facultatea, iar “proiectele” mele de atunci s-au dizolvat incet incet pana cand au disparut cu totul.

Ce vremuri

Una de cand eram eu mica:). Aproximativ de pe vremea cand ma apucasem de fumat si eram chipurile rockerita, spre disperarea maica-mii. Iar bunica-mea era cuprinsa de jena cand ma vedea ca merg prin sat in vacanta de vara cu bocanci si rochie. Ca cica zice lumea ca ai lu’ Molodet n-au bani sa-i ia fetii sandale:)). (Bine, povesti d-astea am eu multe, da’ am zis ca ar fi bine sa scriu un foileton, ca tot nu mai e la moda:P).

felt like 1999

Two weeks ago, on a Sunday afternoon, waiting for a friend who was incredibly late, I had a very weird sensation of 1999. To me every year has a feeling, and of course, that year had a specific feeling, more like the ones that followed. I was near the University, on the edge of the fountain where I used to spend all the time I was loosing during my school days. That was like a “nexus of the universe” to me. And now…maybe because of that beautiful sunny day, a true spring day, or maybe because of the cigarette smoked with regular zips of cola, as I used to do back then, I really felt at one point that I was living one of my daydreams on the fountain, that it was time to move my ass to classes and when my friend finally arrived, I was looking at her as if she came from another planet, the words were avoiding me, she had to ask me three times if I was ok and where did I want to go from there.
Actually, this had happened to me before, but not so strong, the feeling, the voyage to the past was not so real as this one…I had a moment when I really felt that 6 years didn’t pass just like that…..
Other than that, everything is ok, Easter just ended, today is the first day at work after a mini-holiday that I needed so. I got kinda depressed coz I miss my Dad these days more than ever….I think I miss the old traditional Easter with all the family, we had few days together.. Now my mother went to meet her sisters in their parents’ house, my brother visited “the in-laws” and so I was left behind, or at least this is how I felt when I heard the Easter plans…. But it wasn’t so bad as I thought, of course, as always, there was someone there who helped me get past these days, to even enjoy myself….to have a good time. And this is why I began to feel even better, just the thought that there is someone who thinks of how to make me feel better is already lighting up my day:)).
And I love the weather today, it’s warm and sunny and I’m calm, I’m even a bit dreamy…I like this:).