Hello world… again

Sa o luam de la capat. Start fresh. A nu-stiu-cata oara. Dar hai. Oricum nu pot sa stau, pare-se, departe de scris. Chit ca de foarte multe ori scriu ineptii. Sau chestii pe care pur si simplu nu cred ca le-ar intelege cineva in afara de mine. But fuck it. Aia e. Scriu, pana la urma, pentru mine. Pentru ca asa am trait in ultimii 20 de ani: scriind. Pe o hartiuta in timpul orelor, in jurnal, la sfarsitul caietului de romana in orele cand chiuleam, pe cate un colt al unui curs de teoria literaturii… tot dau peste diverse insemnari imprastiate peste tot.

Diferenta e ca acolo, la fel ca la inceputul acestui blog, eram eu 100%. In timp, insa, lucrurile au inceput sa capete tot felul de nuante, au intrat in scena tot felul de cenzuri. Pana cand am descoperit ca scriam dintr-o inertie nesanatoasa. Ca eu nu ma mai vedeam decat foarte rar din spatele gratiilor si zidurilor pe care mi le-am tot pus in fata.

Asa ca am vrut sa stau putin cu mine si sa ma lamuresc care e treaba. Si mi-am dat seama ca cel mai dor imi era sa scriu pur si simplu, asa cum imi vine, asa cum simt. Fara sa ma gandesc ca supar pe cineva, ca sunt prea brutala, prea nepoliticoasa, prea asa-nu-se-face. Si atunci mi-am luat inima in dinti si, pentru ca oricum noaptea asta a fost sortita oricui, numai somnului nu, am zis ca merita sa incerc sa renunt macar putin la diplomatie, buna-crestere, grija pentru altii si sa scriu ca si cum nu m-ar citi nimeni niciodata.

Si-apoi om mai vedea noi cum va fi.

Va las cu un scurt metraj foarte simpatic, dar si trist in acelasi timp, despre relatii.

Changes

Simt eu asta, ca sunt in plin proces de schimbare. Si, ca un facut, toate lucrurile din jur par sa se schimbe in acelasi timp cu mine.

Am nevoie sa-mi schimb ritmul de viata, de la ce mananc, pana la ce fac atunci cand nu sunt la munca si pana la ce imbrac. Ma distreaza ca atunci cand port rochie, colegii ma intreaba daca am vreo intalnire sau ceva:)). De fapt e doar modul meu, subconstient, de a face mici schimbari ici si colo, ca intr-un final sa se vada si in the bigger picture.

Nu cred ca ma schimb fundamental. N-am facut-o de atata vreme. Simt doar ca sunt, de ceva timp, intr-o apatie in relatia mea cu mine. Parca nu mai putem discuta noi doua, eu cu mine, asa cum o faceam. Si trebuie sa dau un refresh, un reboot, sa reinstalez ceva undeva, ca sa ne simtim bine din nou, ca asa nu se mai poate. Pentru ca am senzatia ca traiesc intr-o bula in care lucrurile, deloc usoare de altfel, sunt oarecum previzibile.

Ma duc la munca. Ma agit cu diverse. Plec de la munca. Uneori ies prin oras, vad oameni. Vine weekend. Mai ies cu fetele, sambata lancezesc cu Mika in brate, mai cumpar una alta, vine ziua de luni, o iau de la capat. Nu mai sunt curioasa, nu mai citesc, nu mai ascult muzica. Nu mai tin minte care a fost ultima carte care mi-a placut. Nu am mai ascultat de ani buni un album cap coada, nu mai am rabdare. Muzica mea se intampla acum la radio sau pe youtube. Toate astea trebuie sa se schimbe acum. Nu se poate sa treaca viata pe langa mine in micul univers creat cumva artificial, fara sa fi aflat, experimentat, gustat, simtit mai mult din ce-mi ofera lumea asta.

Sa fie asta spleenul femeii over 30? Exista asa ceva?

Better days

Ajung in redactie si-mi trantesc geanta pe scaun. Eram deja pissed off, inca de dimineata avusesem una-alta de-mpartit cu oamenii la telefon, insa nu era nimic neobisnuit, doar am trecut cu brio de saptamana trecuta, una din cele mai rele din ultima vreme.

Colegul de banca imi arunca o privire pe furis. Ma saluta intr-un final, ceremonios, ca intr-o zi de luni. Ii raspund fara sa-l privesc, in timp ce-mi deschideam laptopul. Ma asez si incep sa deschid cele o mie de taburi si ferestre cu care-mi petrec ziua. Colegul ma privea in continuare. Dupa o vreme, imi dau seama ca de fapt totul e sub control. Good. Si abia atunci il privesc si-i spun: “Stii, cred ca saptamana asta o sa fie mai buna”. Si-mi zambeste.

Asa-i cand proorocesti nenorociri care se mai si intampla. Lunea trecuta am decretat ca saptamana nu va fi deloc buna. Si n-a fost. Asa ca am ajuns un fel de Phil-cartita, insa nu prezic cate zile de iarna mai urmeaza, ci starea generala a unei saptamani. Sper totusi ca proorocirea asta de azi sa se si adevereasca:).

Viata e in alta parte

Titlul asta nu-mi apartine, e un citat din “clasicii” de la mine din birou, repetat mai ales in momentele de tensiune cand toate vin de-a valma peste noi si trebuie sa le inghitim in hapuri mari. Din ce in ce mai des imi vine in minte fraza asta. Ca in seara aia de joi, acum vreo doua luni, cand mergeam acasa din Centrul Vechi si vedeam oameni dansand de mama focului intr-un bar. Sau cand imi amintesc de primul meu job si de programul ala absolut de neinteles pentru mine acum (8-16). Nu-mi dau seama ce-as face acum cu orele alea de dupa 16.00. Doamne cat timp as avea!

Si-acum stau sa ma gandesc ce ma tine in existenta asta de acum, daca viata pare a fi in alta parte. Obisnuita? Frica de ceva nou? Siguranta ca “rau cu rau dar mai rau fara rau”? Eventualele comentarii ale celor din jur care ar da dezaprobator din cap ca am dat vrabia din mana pentru… nici macar cioara de pe gard? Banii?
All of the above?

I still don’t know.

Confused

Parca nici o zi de saptamana trecuta nu a fost potrivita sa scriu. De cateva ori, in drum spre casa, imi imaginam ce o sa scriu, cum se va numi postul, cum o sa incep. Si ajungeam acasa si ceva ma retinea. Si tot asa. Pana in seara asta cand, asteptand sa mi se usuce unghiile si sa plec sa o vad pe Maldita, mi-am dat seama ca nu am nici un motiv sa nu scriu. Orice. Despre nimic. Despre cum am cautat rosul perfect la oja si l-am gasit cu greu. Cum as vrea sa gasesc rosul perfect la rujuri si nu-mi iese… Nush… aberatii. Numai sa scriu. Maisouije, mai tii minte ca mi-ai spus, cand eram intr-a 10-a sa nu ma opresc din scris? Orice ar fi sa scriu, sa scriu, asta e exercitiul meu… Well, in continuare imi amintesc de acest indemn si incerc sa-l urmez. Nu-mi iese de fiecare data.

Asa… de ce “confused”, veti zice. Pai, asa au fost ultimele doua saptamani. Asa sunt eu in continuare. Am senzatia de cele mai multe ori ca nu pricep ce vrea lumea de la mine. Sau chiar daca inteleg, nu stiu cum sa fac sa ma achit cu brio de toate indatoririle zilnice. Imi epuizez resursele pe chestii marunte iar in the end tot mi se pare ca n-am facut mare branza. Sunt confuza pentru ca am inceput pe nesimtitelea sa ma re-evaluez, de fapt sa-mi re-evaluez prioritatile si dorintele. Si inca nu am totul figured out. It’s gonna take a while, I believe.

So please, bear with me. E posibil ca urmatoarele posturi sa fie plangacioase si ingrozitor de egoiste. Dar am nevoie de asta. Trebuie sa o scot cumva la capat, iar daca scriu cred ca imi va fi mai usor.

My Saturdays

De ceva vreme, cred, sambata e ziua in care am momentele mele singura. Rar se intampla sa nu fie asa. In timpul saptamanii sunt asaltata de oameni, informatii, e nebunie, alergatura… Sambata, insa, in acele cateva ore de singuratate, eu decid what I let in.

Sunt omul care se teme de singuratate. Cu toate astea, orele de sambata cand sunt absolut singura mi se par absolut fermecatoare. De obicei vegetez si ma dau pe net, mai sunt zile cand imi iau avant si fac curat prin casa, sau beau cafea cu ghiotura si citesc, insa de obicei in timpul acelor ore imi gandesc simplu si clar toate problemele. Abia azi mi-am dat seama de obiceiul asta al meu, nu e ceva ce mi-am impus, a venit natural probabil ca un antidot la lumea agitata in care traiesc. Mi-am dat seama ca oricat de expansiva si sociabila as fi, oricat de mult mi-as dori sa am in jurul meu oameni, mereu, aceste cateva ore de singuratate absoluta, in care pur si simplu ma deconectez de toate, imi restabilesc echilibrul stirbit serios in timpul saptamanii.

Probabil ca am simtit asta mai acut dupa saptamana groaznica prin care am trecut:(. Obositoare, stresanta, lunga (a fost saptamana de 6 zile..), care s-a sfarsit si cu o glezna sucita. Inca ma doare, e umflata, si Eugen crede ca ar trebui sa ma duc la doctor. We’ll see about that:)..

N-am uitat…

de blog. Pur si simplu am avut prea multe zile obositoare si seci si not worth mentioning. In care nu se intampla nimic in sinea mea, am fost prea ocupata sa traiesc in afara, sa am controlul, sa nu-mi scape ceva, sa prevad orice neplacere.

Am terminat insa carticica de care vorbeam mai jos si m-a lasat asa cu o stare de nostalgie dupa niste vremuri in care la munca eram “aia mica”, fara vreo mega-responsabilitate, sub supravegherea a doua doamne extrem de mamoase. Oh well…

De saptamana viitoare, insa, things might get better, asa zice Urania:D. Si daca a zis Urania, asa e!

About life

Citesc eu zilele astea o carticica in care am gasit fraza asta:

Am venit pe lume si o sa plecam din ea. E destul pentru mine. Vremea care ni s-a dat este limitata, iar eu iau lucrurile asa cum se astern de la sine.

Cred ca acest gand ca si in viata am un deadline nu m-a lasat sa dorm noaptea trecuta. O gandeam rational, la modul, ok, so primii 15 ani nu prea se pun, ca atunci abia intelegi ce e cu tine pe lumea asta. Iar urmatorii 15 ar fi aprofundarea. Dar cum eu am depasit deja si basics, si aprofundarea, stau si ma gandesc cam ce-ar trebui sa fac in timpul asta care mi-este dat, limitat cum e el, ca sa nu ma trezesc la batranete ca n-am facut aia, nici cealalta (whatever that means), desi looking back ar fi fost asa de usor, asa de la indemana, numai putina vointa sa fi avut… Nu as vrea sa am gandul asta al ratarii. + cred ca lucrurile se astern de la sine, da’ le mai asterni si tu cu cate un ghiont. La momentul potrivit. So it’s all about timing.

Mda, iar am insomnie.

My 9/11

Ziua asta a fost pentru mine un turning-point. Tot stau sa ma gandesc ce-ar fi fost daca…

Acum 8 ani ma dusesem la facultate, in sediul din Pitar Mos, si ma inscrisesem la examenul pentru master. La Studii Culturale Americane. Dupa inscriere, am zis sa trec pe la net-cafe-ul de la demisol. Pe atunci aveam un cont pe Hotmail pe care-l accesam destul de rar. La un moment dat, nici o pagina nu se mai incarca, iar baiatul de la cafe vine si-mi zice, pe jumatate mirat: “Bai, cica a intrat un avion in Turnurile Gemene”. Yeah, right, ii raspund, si-l iau la 13-14 ca de ce nu merge netu, ca tocmai am pierdut un mail…

Dupa inca 15 min in care nimic nu a mers, iar ala imi turuia in cap cum tot intrau avioane in nush ce turnuri din NY (tin minte ca asta era gandul atunci), am platit si am plecat acasa. Deschid TV si-n loc de “Tanar si nelinistit”, vad pe PRO o intreaga nebunie. Stau cateva clipe blocata si nu pricep daca e vreun film sau e pe bune, pana aud vocea lui Mandruta in alerta, imi dadea masura dezastrului, atat cat stia la acel moment. Mi se parea ireal. M-am gandit instant la var-mea din NY care avea scoala in Manhattan si care, la ora aia, ar cam fi fost la ore. (nu a fost, am aflat dupa)

Dupa care au urmat niste zile de uitat la TV pe toate posturile care dadeau informatii despre toata nebunia, mainly CNN si PRO.

Cand m-am dus la examen, eram cam varza. In sensul ca nu invatasem multe, de exemplu nu eram deloc in cunostinta de cauza in ce priveste razboiul din Coreea. Evident, am avut subiect si pe 9/11, in care am scris cat de bine am putut (nu-mi amintesc cum suna “enuntul”, dar tin minte ca as fi vrut sa scriu enorm. For some reason, am vrut sa-l citez pe Patapievici (!!!!) dar mi-am dat seama ca faceam o parafraza cacacioasa, asa ca am renuntat). Totusi, the damn Korean War mi-a pus bete in roate, asa ca intrasem la locurile cu plata. Prima sub linie.

Si toate planurile mi s-au naruit: voiam sa fac lucrarea de dizertatie despre limbajul din Seinfeld si cum cuvintele si expresiile din serial au intrat in vorbirea curenta a americanilor pentru situatii specifice si apoi sa obtin o bursa de studiu pe dialectele amer-indienilor (cunoscusem un om din tribul Paiute care credea ca as avea sanse, ca prea multe studii cica nu erau pana la acea data.. not confirmed, though).

Nu stiu ce-ar fi fost daca nu ma inscriam la masterul asta. Daca as fi putut sa trag de mine si sa invat mai mult. Daca totusi ai mei ar fi putut sa-mi plateasca masterul. Sau macar sa fi insistat eu pentru un semestru.

Asadar, la fiecare 9/11 imi amintesc ca a mai trecut un an de cand am terminat facultatea, iar “proiectele” mele de atunci s-au dizolvat incet incet pana cand au disparut cu totul.

Life.. will never be the same

Sambata seara, pentru ca ar fi trebuit sa fim la concert DM si n-am mai fost, Europa FM s-a gandit sa transmita concertul din 2006. ala live.

Sambata as fi vrut, macar un pic asa, sa merg pe la muzee. Cozile uriase, insa, m-au impiedicat sa fac orice in sensul asta. Mai ales la MNAC, unde coada era pana in strada.

But still, starea de duminica a fost ceva de genul melodiei de mai jos:). Imi place ca a inceput sa fie cald, imi vine sa stau numai afara chiar daca nu am ceva anume de facut. Si chiar daca-mi vin in minte o gramada de lucruri despre care as vrea sa scriu.

(BTW, ten years ago, at the exact same date, my life was taking an unprecedented turn. Traseul a fost Universitate-Terminus-Regie-Club A-Regie)

joao e astrud gilberto GAROTA DE IPANEMA