Better days

Ajung in redactie si-mi trantesc geanta pe scaun. Eram deja pissed off, inca de dimineata avusesem una-alta de-mpartit cu oamenii la telefon, insa nu era nimic neobisnuit, doar am trecut cu brio de saptamana trecuta, una din cele mai rele din ultima vreme.

Colegul de banca imi arunca o privire pe furis. Ma saluta intr-un final, ceremonios, ca intr-o zi de luni. Ii raspund fara sa-l privesc, in timp ce-mi deschideam laptopul. Ma asez si incep sa deschid cele o mie de taburi si ferestre cu care-mi petrec ziua. Colegul ma privea in continuare. Dupa o vreme, imi dau seama ca de fapt totul e sub control. Good. Si abia atunci il privesc si-i spun: “Stii, cred ca saptamana asta o sa fie mai buna”. Si-mi zambeste.

Asa-i cand proorocesti nenorociri care se mai si intampla. Lunea trecuta am decretat ca saptamana nu va fi deloc buna. Si n-a fost. Asa ca am ajuns un fel de Phil-cartita, insa nu prezic cate zile de iarna mai urmeaza, ci starea generala a unei saptamani. Sper totusi ca proorocirea asta de azi sa se si adevereasca:).

Viata e in alta parte

Titlul asta nu-mi apartine, e un citat din “clasicii” de la mine din birou, repetat mai ales in momentele de tensiune cand toate vin de-a valma peste noi si trebuie sa le inghitim in hapuri mari. Din ce in ce mai des imi vine in minte fraza asta. Ca in seara aia de joi, acum vreo doua luni, cand mergeam acasa din Centrul Vechi si vedeam oameni dansand de mama focului intr-un bar. Sau cand imi amintesc de primul meu job si de programul ala absolut de neinteles pentru mine acum (8-16). Nu-mi dau seama ce-as face acum cu orele alea de dupa 16.00. Doamne cat timp as avea!

Si-acum stau sa ma gandesc ce ma tine in existenta asta de acum, daca viata pare a fi in alta parte. Obisnuita? Frica de ceva nou? Siguranta ca “rau cu rau dar mai rau fara rau”? Eventualele comentarii ale celor din jur care ar da dezaprobator din cap ca am dat vrabia din mana pentru… nici macar cioara de pe gard? Banii?
All of the above?

I still don’t know.

Confused

Parca nici o zi de saptamana trecuta nu a fost potrivita sa scriu. De cateva ori, in drum spre casa, imi imaginam ce o sa scriu, cum se va numi postul, cum o sa incep. Si ajungeam acasa si ceva ma retinea. Si tot asa. Pana in seara asta cand, asteptand sa mi se usuce unghiile si sa plec sa o vad pe Maldita, mi-am dat seama ca nu am nici un motiv sa nu scriu. Orice. Despre nimic. Despre cum am cautat rosul perfect la oja si l-am gasit cu greu. Cum as vrea sa gasesc rosul perfect la rujuri si nu-mi iese… Nush… aberatii. Numai sa scriu. Maisouije, mai tii minte ca mi-ai spus, cand eram intr-a 10-a sa nu ma opresc din scris? Orice ar fi sa scriu, sa scriu, asta e exercitiul meu… Well, in continuare imi amintesc de acest indemn si incerc sa-l urmez. Nu-mi iese de fiecare data.

Asa… de ce “confused”, veti zice. Pai, asa au fost ultimele doua saptamani. Asa sunt eu in continuare. Am senzatia de cele mai multe ori ca nu pricep ce vrea lumea de la mine. Sau chiar daca inteleg, nu stiu cum sa fac sa ma achit cu brio de toate indatoririle zilnice. Imi epuizez resursele pe chestii marunte iar in the end tot mi se pare ca n-am facut mare branza. Sunt confuza pentru ca am inceput pe nesimtitelea sa ma re-evaluez, de fapt sa-mi re-evaluez prioritatile si dorintele. Si inca nu am totul figured out. It’s gonna take a while, I believe.

So please, bear with me. E posibil ca urmatoarele posturi sa fie plangacioase si ingrozitor de egoiste. Dar am nevoie de asta. Trebuie sa o scot cumva la capat, iar daca scriu cred ca imi va fi mai usor.

Revenind…

Ma scuzati ca am uitat de mine zilele astea. Am fost mai mult cu gandul la munca, asa ca n-am prea dat pe blog decat sa mai public cate un comentariu razlet. E ca si cum n-as mai fi dormit acasa de o vreme, asa ma simt:)).

Am uitat sa povestesc ca sambata vineri am fost sa-l vad pe Jay Jay Johanson. Well, desi concertul era anuntat pentru ora 20.00 iar eu am ajuns acolo la 20.30, de cantat omul a inceput sa cante putin dupa 22.00. Dupa atata stat in picioare si dupa o saptamana plina, melodiile lui, frumoase, triste si extreeeem de lente, n-au facut decat sa ma moleseasca si mai tare. Nu ma gandeam decat ca nu mai pot sa stau in picioare si ca vreau acasa. Drept pentru care am plecat pe la 23.00. E prima data, cred, cand plec in mijlocul unui concert, asa ca nu pot sa spun exact cum a fost. M-a deranjat asteptarea asta. Si probabil ca nu eram in cea mai buna forma pentru concert. Dar cat am fost acolo, mi-am amintit cat de mult imi placea vocea lui si the mood around every song.

Here’s one I loved:

My Saturdays

De ceva vreme, cred, sambata e ziua in care am momentele mele singura. Rar se intampla sa nu fie asa. In timpul saptamanii sunt asaltata de oameni, informatii, e nebunie, alergatura… Sambata, insa, in acele cateva ore de singuratate, eu decid what I let in.

Sunt omul care se teme de singuratate. Cu toate astea, orele de sambata cand sunt absolut singura mi se par absolut fermecatoare. De obicei vegetez si ma dau pe net, mai sunt zile cand imi iau avant si fac curat prin casa, sau beau cafea cu ghiotura si citesc, insa de obicei in timpul acelor ore imi gandesc simplu si clar toate problemele. Abia azi mi-am dat seama de obiceiul asta al meu, nu e ceva ce mi-am impus, a venit natural probabil ca un antidot la lumea agitata in care traiesc. Mi-am dat seama ca oricat de expansiva si sociabila as fi, oricat de mult mi-as dori sa am in jurul meu oameni, mereu, aceste cateva ore de singuratate absoluta, in care pur si simplu ma deconectez de toate, imi restabilesc echilibrul stirbit serios in timpul saptamanii.

Probabil ca am simtit asta mai acut dupa saptamana groaznica prin care am trecut:(. Obositoare, stresanta, lunga (a fost saptamana de 6 zile..), care s-a sfarsit si cu o glezna sucita. Inca ma doare, e umflata, si Eugen crede ca ar trebui sa ma duc la doctor. We’ll see about that:)..

N-am uitat…

de blog. Pur si simplu am avut prea multe zile obositoare si seci si not worth mentioning. In care nu se intampla nimic in sinea mea, am fost prea ocupata sa traiesc in afara, sa am controlul, sa nu-mi scape ceva, sa prevad orice neplacere.

Am terminat insa carticica de care vorbeam mai jos si m-a lasat asa cu o stare de nostalgie dupa niste vremuri in care la munca eram “aia mica”, fara vreo mega-responsabilitate, sub supravegherea a doua doamne extrem de mamoase. Oh well…

De saptamana viitoare, insa, things might get better, asa zice Urania:D. Si daca a zis Urania, asa e!

Dupa 3 ani

7 august 2006 – ora 10.00 – intru pentru prima data in redactia Stirilor ProTV. Era prima mea zi de munca la www.protv.ro, iar birourile noastre se aflau in redactie, undeva sus pe o pasarela. Primul om de care dau: Dono. Nu-l mai vazusem de un car de ani, de la Deva. Ii zambesc si-l salut, el, surprins, ma intreaba daca ne cunoastem:)), eu ii zic parola (Deva) si uite-asa ne-am reimprietenit. A fost asa o intrare suprinzatoare ca toata ziua nu mi-am putut reveni.

Nu am facut extrem de multe in ziua aceea, dar a marcat inceputul unei ere: ma mutasem, si cu serviciu, si cu casa. Incepeam, in multe feluri, o viata noua. Venea dupa o perioada de zbucium pe multe planuri. Looking back now mi se pare ca am fost nitel inconstienta. Sau poate nu am avut de ales. Anyway, au fost trei ani cat zece. Am trecut printr-o mie de etape alaturi de colegi. M-am certat cu theRobi cum nu cred ca am apucat sa ma cert cu vreun sef vreodata. Am avut niste momente in care urlam unul la altul iar lumea se uita cand la mine cand la el ca la tenis. Insa si mai mult ne-am bucurat, ne-am entuziasmat si peste toate.. am cam muncit.

M-a intrebat cineva care e lucrul cel mai important pe care l-am invatat in astia 3 ani. Si ma gandesc ca, in afara de online stuff, in afara de constientizarea unor chestii de care pana atunci eram unaware, cel mai important a fost lucrul cu oamenii. Am trecut prin situatii necunoscute de mine pana atunci si asta m-a schimbat intr-un fel.

De nostalgie am scotocit prin calculator si am dat de niste poze funny:

1 Decembrie 2006
img_7003

1 decembrie 2007 – cu Crisa, eCostin si theRobi pe scena:)
img_0115

1 Decembrie 2007 – toata gasca pe scena:)
img_0257

Cu Miri si Crisa
img_6606

Generatia ’78 (eu, eCostin, Joe) + Robi
img_9378

Cea mai lunga zi

Dupa calatoria obositoare si plina de peripetii la mine acasa, am ajuns azi inapoi la Bucuresti ca sa traiesc cea mai lunga zi. A inceput dimineata pe la 9 cand, zapacita de nesomn, am incercat sa imbuc ceva si sa ma tarasc la munca, stiind ca ma asteapta ceva iesit din comun.

Acum sunt inca treaza, asteptand cifre, as fi vrut sa stiu daca toata zdroaba mea de azi a avut vreun efect. Si nu numai a mea, ci si a colegilor care s-au agitat pe masura evenimentului. Ca doar nu moare Michael Jackson in fiecare zi.

Thing is, in timpul ceremoniei, am avut un flash back: m-am revazut, pe cand eram intr-a 8-a, dupa primul concert MJ (la care mi-as fi dorit sa merg, dar nu m-a lasat mama ca eram prea mica), in fata clasei. Profa de istorie, una blonda cu un coc amplu, a zis ca, fiind ultima ora din trimestru, sa vorbim si noi de altele. Si a vrut ca cineva dintre noi sa cante ceva “la moda”. Nu stiu cum am ajuns eu acolo, nu stiu daca vreun coleg a zis ceva, stiu doar ca eram in fata clasei cantand, la inceput mai timid, apoi mai puternic “Heal the world”.

Iar in seara asta, stand in redactie si uitandu-ma la sfarsitul ceremoniei, mi-am dat seama ca inca stiu toate versurile.

I may sound a bit pathetic, I know. But keep in mind ca e aproape ora 3 dimineata, n-am mai dormit de ceva vreme asa cum trebuie, vin dupa o zi grea si vreo 2 beri.

  • Michael Jackson died. Being a journalist

    Asta e melodia mea preferata dintre toate ale lui MJ. Poate si pentru ca e cu Slash pe care-l adoram cand aveam 15 ani. Inainte de asta, pe la 13-14 ani, imi placea MJ si am plans cu lacrimi de crocodil ca nu m-a lasat mama sa ma duc la concert. Am stiut pe de rost melodii intregi. A fost parte din copilaria mea.

    Aparent fara legatura: sunt inca marcata de editorialul Leliei Munteanu din Gandul de saptamana trecuta. Citez din el frazele care m-au atins pe mine:
    “Ziarist e ăla care trece prin viaţa lui ca acceleratul Bucureşti-Ploieşti prin halta Româneşti, fără să oprească”

    “Ziarist e ăla care a visat, ca şi tine, să schimbe lumea şi, noaptea târziu, când ajunge acasă şi bate ca un dement în geamul buticului din colţ să deschidă şi să-i dea o pâine, observă că a mai trecut o zi, aceeaşi mereu, ştergându-şi spaimele pe sufletul lui de rumeguş.”

    “Ziarist e ăla care-ţi mestecă actualitatea ca să-ţi fie ţie mai uşor s-o înghiţi, care aleargă de chiaun după exclusivităţi, care dezleagă enigmele vieţii tuturor, dar stă prostit, fără să priceapă nimic, în pragul propriei existenţe, aflând despre viaţa lui în cel mai bun caz pe surse.”

    Cititi tot textul, demult n-am mai prins o adunatura de cuvinte atat de puternica. Si amintindu-mi de el azi, mi-am dat seama ca nu sunt jurnalist. As fi vrut sa fiu. Insa am sarit etapele si am intrat in lumea asta fara sa stiu ce ma asteapta si cu ce sa mananca. Chiar daca am prins lucrurile din zbor, caci la asta ma pricep, uneori sunt o forma fara fond. Nu am reflexul, instinctul, ambitia, incapatarea sa fiu ceea ce se cheama “ziarist”.

    Cu toate astea, m-am surprins ca am trecut de la “ale mele” la “eveniment”. Mi-am amintit, de dimineata, franturi din copilarie legate de MJ. Dar apoi totul a devenit “eveniment”. Idei peste idei, ce sa facem, cum sa acoperim subiectul mai bine si mai complet. Pana si eu, care nu sunt jurnalist, am patit asta….

    Lumea reala

    De cand cu alegerile, mi-am cam petrecut zilele la munca. Insa sambata am reusit sa ma adun si sa ma bucur de minunile tehnologiei. Adica am fost la cinema 3D si 6D. Daca 3D mai vazusem la Barcelona (doar ca acolo a fost mai real, era un documentar despre viata subacvatica si la inceput pluteau niste meduze pe langa noi), iar Coraline e un film de animatie desprins un pic parca din Bleak House (Eugen i-a zis tim-burton-ish), la 6D chiar a fost funny.

    Ne-am dus la Snow Ride, are doar 4 minute, si e o cursa cu obstacole prin zapada. M-am surprins ca ma feresc de copacii care-mi “ieseau” in cale sau ca-mi tineam picioarele incordate, gata sa franez daca era cazul:)). Ma asteptam sa fie mai real, insa, adica niste frig, niste stropi, niste fum… ceva acolo:). Anyway, am decis ca o sa ma intorc la 6D, nici nu sunt atatea filme, sunt si scurte (cel mult 15 min).

    Mbine, si dup-aia m-am intors la alegeri, avioane cazute, shaolinul mort intr-un “act sexual bizar executat gresit” :)) (n-am fost totusi curioasa sa stiu cum era “executat corect”, o animatie cred ca se cerea:P) si Berlusconi cel obsedat de “domnite”.

    Zice-se ca in lumea reala luni a fost zi libera. Hm. Really? Vezi, daca nu mi-a placut cartea… Azi am auzit-o in casti pe Cesaria si mi s-a facut dor sa vad un film frumos.