Mi s-a întâmplat de câteva ori de când sunt translator o chestie ciudată pe care nu știu s-o explic, care mă amuză după, dar care, atunci când se întâmplă, e destul de deranjantă.
Se făcea că eu mă aflam în fața unui grup de oameni pe care-i vedeam aproape pe toți pentru prima dată-n viață. Alături de mine, persoana pe care o traduceam, literally, trainerul cursului. De obicei (spun asta pentru că o traduc cam de 4 ani), e o plăcere să lucrez cu ea. Are fraze logice, cu sens, clare, de obicei nu foarte lungi, știe când să se oprească pentru traducere, e foarte înțelegătoare atunci când o rog să repete dacă mi-a scăpat ceva și a învățat destulă română ca să știe dacă, după o poveste mai lungă, am scăpat din vedere ceva esențial.
Azi nu a fost deloc diferită. Însă m-am trezit că, în timp ce o ascultam, am devenit extrem de conștientă de procesul pe care-l face creierul meu în traducere, un proces de altfel automat deja, doar că în momentul acela eu nu mă mai puteam concentra pe cuvintele ei, ci doar pe felul în care acele cuvinte ajungeau în mintea mea și modul în care căutam cuvintele cheie cu care să fac legăturile logice corespunzătoare, astfel încât să pot reproduce, cât mai fidel, sau să adaptez adecvat, ceea ce tocmai auzisem. Partea bună a fost că am reușit să redau o parte din ceea ce spusese trainerul, am știut însă că am pierdut pe drum o parte, atâta vreme cât am fost mai conștientă de procesul creierului decât de cele spuse.
Mi-am dat seama apoi că, atunci când sunt într-o situație de genul ăsta, eu de fapt urmăresc conținutul, ideea, în sensul că mă interesează realmente ce se spune acolo, cu excepția că eu sunt un canal prin care cuvintele acelea capătă o formă într-o altă limbă. Cumva mi se pare că gura vorbește fără mine, că sunt într-un proces automatizat, pe care nu-l mai conștientizez sau pe care îl conștientizez prea puțin, poate doar atunci când apar cuvinte pe care nu le cunosc sau pentru care îmi lipsește cuvântul în română/engleză.
M-am surprins, în momentele în care eram conștientă de proces, în loc să mă concentrez pe ce am de făcut, că încercam să ies din „schema” asta, să zic creierului meu „nu acum, te rog, nu acum, că nu mă pot concentra” și am descoperit că stăteam foarte încordată, cu fălcile încleștate, iar cuvintele-mi ieșeau din gură de parcă le dăduse afară din casă maștera cea rea.
În fine, chestia asta nu mi se întâmplă foarte des, thank God, dar e îndeajuns de enervant mai ales atunci când sunt în fața unor oameni pentru că mie mi-e de fapt destul de teamă de vorbit în public, chiar dacă vorbitul se reduce la a transpune într-o altă limbă cuvintele cuiva.