BACK HOME

Cred că foarte rar mi s-a întâmplat să fiu așa de bucuroasă să mă întorc acasă. Chiar și azi, la 2 zile după, sunt fericită. Toate lucrurile parcă au altă lumină, orașul ăsta care mă scotea din minți mi se pare acum o minunăție față de Casablanca, prietenii și mâncarea și terasele și chiar și ploile de vară mă încântă nespus.

Ultima perioadă din Maroc a fost mult mai bună. Poate și pentru că m-am mutat, poate și pentru că deja mă obișnuisem, dar cumva a trecut mai repede și cu mai puține resentimente.

Într-o duminică am fost la Rabat. Mi-a plăcut foarte mult, pare un fel de Cluj al lor, atât cât am putut să văd din el pe jos e mai degrabă așezat și liniștit, însă cu un souk destul de bogat și pe alocuri aglomerat. Mi-a plăcut mult cafeneaua din Jardin des Oudayas cu vedere spre un mic golf. Era extrem de liniștită, în ciuda turiștilor care se perindau pe acolo.

În ultimul weekend în Maroc mi-am luat inima-n dinți și-am plecat la Marrakech. Am fost avertizată că e un oraș extrem de turistic și că turiștii sunt portofele ambulante pentru tot felul de oportuniști care mai de care mai creativi. Însă, pe de altă parte, pentru mine singură era mai ok să mă duc acolo decât la Fes sau Tangier, nu pentru că musai aș fi pățit ceva, ci pentru că m-aș fi simțit poate mai puțin în largul meu acolo. Marrakech, mi s-a spus, e un oraș foarte viu și mai liber. Prin asta se înțelege că fetele se îmbracă mai mult după moda europeană și că, datorită turismului de masă, locuitorii sunt atât obișnuiți să vadă străini de toate felurile că e deja ceva engrained în țesătura orașului.

Și așa a și fost, cu excepția unei situații în care un băiat m-a plimbat pe niște străduțe, la un magazin cu produse din piele și la tăbăcărie (unde eu nu voiam să ajung), totul a fost excelent la Marrakech. Orașul e mișto, ai ce să vezi si într-o zi și în mai multe, găsești și unde să mănânci ok și, dacă nu vrei musai să cumperi ceva din souk, poți merge la Ensemble Artisanal unde sunt magazine de meșteșugari cu prețuri fixe, deci nu e nevoie să negociezi. Eu am fost tare fericită să văd așa ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut, însă, complexul Jardin Majorelle – Muzeul Culturii Berbere – Muzeul Yves Saint Laurent. Mai ales cel din urmă m-a impresionat în mod neașteptat. Nu le am deloc cu moda și nu m-aș fi dus la muzeul ăsta dacă nu era un combi-ticket ce le includea pe toate trei. Dar m-am bucurat că m-am dus pentru că experiența în sine e foarte mișto, felul în care sunt arătate lucrurile, printr-o combinație de medii (proiecții pe pereți, poze, o plasmă lungă cu schițe de haine și eșantioane de materiale), face ca muzeul ăsta să fie mai mult despre experiență decât despre haine. Alături, Jardin Majorelle e absolut demențială, la fel și Muzeul Culturii Berbere unde abia mă puteam dezlipi de vitrinele cu bijuterii.

M-am bucurat că m-am dus singură, m-am bucurat că riadul ales pe Booking a fost simpatic și m-am bucurat de ce-am văzut. Dar mai ales m-am bucurat să ajung acasă. Și mi-am amintit că prietena mea Andreia, după ce a terminat Camino, a postat citatul ăsta a lui Terry Pratchett care mi se pare că mi se potrivește și mie foarte bine:

“Why do you go away? So that you can come back. So that you can see the place you came from with new eyes and extra colors. And the people there see you differently, too. Coming back to where you started is not the same as never leaving.”

The beginning of a (hopefully) beautiful friendship

Mi-am dorit foarte tare sa-l vad pe Nick Cave in concert, dar cumva nu s-a potrivit niciodata sa ajung sa fac asta. Cand s-a anuntat concertul in Romania, cred ca am fost printre primii cumparatori de bilete si eram tare incantata de cum va arata o parte din vara anului astuia.

Dar pare ca Universul a avut alte planuri pentru mine, asa ca nu o sa ajung sa-l vad pe Nick. Deocamdata..

Maine plec la Casablanca, Maroc, pentru 2 luni si jumatate. Nu plec in vacanta anuala, ci plec sa muncesc. Cumva a ajuns la mine faptul ca cei de la Asociatia Montessori Maroc cauta un traducator pentru cursul lor pentru viitori educatori, grupa 3-6 ani. Am aplicat si.. what do you know, m-au acceptat! Asa ca m-am trezit ca toate planurile de vara s-au schimbat radical si pana pe 28 iulie o sa locuiesc la Casablanca.

Am emotii, nu-i vorba. N-am mai tradus de ceva vreme din engleza in franceza (trainerul e strain, studentii sunt francofoni), deci o sa fie si asta o provocare. Plus toate necunoscutele, oricat de bine as sti ce urmeaza si oricate planificari si programe as primi pe mail.

But what the hell, de cate ori in viata se intampla sa am o ocazie d-asta? Asadar, urmatorul meu post o sa fie de acolo si sper sa nu fie unul d-ala plangacios despre cum mi-e dor de sot, de casa si de pisica.

Raport trimestrial

Macar 4 posturi pe an, si tot e ceva :), e mai mult decat nimic, cred. Incerc, probabil, sa aduc blogul in starea originala, aia in care nu ma citea chiar nimeni, in care scriam pentru mine insami si atat si nici ca-mi pasa prea mult. Pentru ca doar asa pot sa o iau de la capat.

Am tot felul de idei de posturi. Au inceput din nou sa mi se plimbe in cap, iar asta e un semn bun. Voiam, de exemplu, sa va povestesc cum am fost eu pe litoralul romanesc – sectiunea statiuni prima data dupa vreo 20 de ani.

A fost asa cum ma asteptam, ba chiar mai rau, insa am avut parte si de momente misto si chiar de surprize. In Olimp, unde am stat, sunt unele locuri chiar simpatice tocmai pentru ca interventia umana a fost minima. In acelasi timp, tot la Olimp gasesti hoteluri inghetate in anii ’80, ceea ce poate fi misto pentru trend-setterii de pe la noi, mai ales in materie de retro stuff, insa atunci cand mergi in vacanta si platesti aproape 200 de lei pe camera, iar dusul merge cand vrea el, robinetul de la chiuveta trebuie sucit cu ocheie, asa de greu dai drumul la apa, nu exista aer conditionat si nici wi-fi in camera (doar in hol si nici acolo oricum si oricand), camera e cu vedere la mare, ceea ce e absolut minunat, mai ales seara, dar restul “paraselilor” din curte sunt mai vizibile decat marea din planul doi, well, believe me, nu-ti mai doresti sa te intorci vara viitoare.

In afara de hotel, unde te poti descurca cu ce ai, mai ales daca nu esti vreun mofturos si oricum iti dai seama ca nu prea stai in camera, asa ca patul sa fie bun si atat, te mai lovesti de mancare proasta si scumpa, chelneri nesimtiti si tot felul de tarani pe plaja. Iar cand zic “tarani” nu ma refer la oameni de la sat, care pot fi foarte bine crescuti si cu bun simt, ci la acei oameni, fie de la sat, fie de la oras, care fac ca experienta comuna pe plaja sa fie neplacuta (de exemplu, unii care fac “treaba mare” in apa ca nu vor sa dea 2 lei sa mearga la toaleta de pe plaja, altii care urla in gura mare la copii din te miri ce, altii care cred ca toata plaja e a lor si tot felul de situatii similare), mai ales daca tii se te inghesui cu saltea gonflabila, rechin gonflabil, barcuta gonflabila, umbreluta, prosoape fix la buza apei, ca sa nu faci prea multe ture cu copilul de la prosop la apa, sa poti sa-l tii sub supraveghere in timp ce stai relaxat si, desigur, pentru ca la mal bate briza un pic mai tare si e mai racoare. (Uff, ca lunga a fost fraza asta, dar a trebuit sa-mi vars naduful)

Insa lucrurile nu sunt numai rele, evident. Am gasit o terasa unde copiii aveau loc de joaca, iar asta a fost demential. Exista trenuletul care merge Neptun – Olimp (cred) – o nebunie pentru copilasi, nu se mai dau dusi din Titicar. Unele hoteluri sunt ascunse in niste mici padurici si asta le face absolut dementiale, plus ca pareau putin mai ingrijite decat renumitul Amfiteatru unde am stat noi. Dar chiar si Amfiteatru e ok din anumite puncte de vedere – e plasat bine, micul dejun, desi mereu acelasi, era indestulator, seara vederea de la camera noastra era frumoasa.

Cu ce nu ma pot impaca neam este muzica tare de pe plaja si inghesuiala. Am fost o zi la Costinesti si mi-am jurat ca eu acolo nu ma calc. Asa ca o sa ma intorc eu la bunele mele obiceiuri de mers cu cort pe plaje salbatice, feels much better.

Zile birmaneze: Bagan si Mandalay

Dupa ce ne-am saturat de mare si de soare, ne-am gandit ca ar cam fi cazul sa ne mai plimbam putin prin Myanmar. Am decis sa mergem spre Bagan despre care citisem in Lonely Planet ca e valea cu 1000 de temple (de fapt cica sunt peste 20000), toate vechi, peste 1000 de ani. Asadar ne-am interesat cum putem ajunge acolo. Ar fi fost dragut sa luam o barca de-a lungul coastei pana mai in nord, dar asta era imposibil. A trebuit sa ne intoarcem la Yangon si de acolo sa plecam spre Bagan.

Am calatorit tot noaptea, asa ca m-am incotosmanat mai dihai ca data trecuta. Insa de data asta am nimerit un autobuz cu stewardessa care ne dadea si paturici, iar aerul conditionat era decent. In autobuz, pe un ecran mare, rulau videoclipuri si episoade dintr-un serial cu tineri, inteleg ca era o comedie, insa doar sa-i privesti era indeajuns de hilar.

Am ajuns in Nyaung-U (localitatea din regiunea Bagan unde se opresc toate autocarele) pe la 5 dimineata. Era bezna, insa in autogara era un birt invadat de toti turistii care, la fel ca noi, ajunsesera la ora aceea si nu aveau rezervare. Toti cu rucsacul in spinare si Lonely Planet in mana. Am baut un ceai acolo, apoi am luat-o la picior. Hotelul gasit era unul linistit, mai scump, dar am decis ca eram prea obositi sa mai cautam altceva: 35$/noapte cu mic dejun. Aveam si apa calda, ceea ce pentru mine a fost un “lux” care a meritat toti banii.

In Bagan toti turistii circulau cu bicicleta. Cu harta la indemana si cu descrierea templelor alaturi, incepi sa pedalezi pe niste potecute mai nisipoase si sa te opresti din loc in loc, sa intri si sa vezi ce-au putut construi niste oameni de acum 1000 de ani. Va spun sincer ca l-am vazut pe Buddha in toate dimensiunile, culorile, posturile si pozitiile posibile in Birmania si chiar am facut overdose. Bagan e un loc foarte turistic, aici am vazut autocare cu mosi imbracati in uniforma de turisti adusi la poarta templului, ne-am inghesuit cu altii mai dibaci pe ultimul “etaj” al unei stupe inalte sa pozam apusul in valea cu temple, insa ne-am dus si la unele mai departate si nu asa de populare – in curtea unuia chiar am tras si un pui de somn pe niste banci din piatra. Era interesant ca priveliste, dar cam prea turistic totusi.

Tot p-aci este mentinuta in viata si traditia cu obiectele lacuite. Cred ca vine din China, iar obiectele, unele dintre ele, sunt extrem de frumoase. Sunt facute din lemn de tec acoperite cu mai multe straturi de lac home made, apoi incrustate marunt si pictate. Noi am aterizat in magazinul unui domn (aici vizitat de alti turisti care au si filmat) care ne-a aratat un numar al revistei National Geographic din 1971 in care era un articol despre bunicul lui, numit “artist” si “designer” pentru modelele cu care decora obiectele din lac. Ce e drept, acelea au fost aproape singurele de calitate pe care le-am intalnit in scurtul nostru periplu, insa erau si destul de scumpe. In celelalte magazine era marfa pentru turisti grabiti, nu atat de frumos finisata si desenata.

Daca ar fi sa ma gandesc la ce temple din zecile vazute mi-au ramas in cap, ar fi cam vreo 2: unul dintre primele, cu 4 statui ale lui Buddha in picioare, acoperite in aur din cap pana in picioare. Erau impresionante, intr-adevar. Toate templele au cam aceeasi structura: un patrat cu 4 intrari, la fiecare din ele cate un Buddha, pereti decorati cu scene din viata lui (in unele erau mai bine pastrate decat in altele). Mergeai in cerc, descult (asta e treaba la buddihsti, te descalti la intrarea in templu, n-ai voie cu sosete, fusta scurta, pantaloni scurti sau maiou. Poti avea rochie mai lunga, tricou sau esarfa deasupra), in sensul acelor de ceasornic. Al doilea ar fi templul bantuit, unul cu o constructie mai deosebita si plin de lilieci pe care nu-i vedeam pentru ca era asa de inalt incat acolo sus era intuneric. Arata ca un templu aztec de la departare, dar asta numai pentru ca varful ii cazuse si nimeni nu se invrednicea sa-l repare, tocmai pentru ca era “bad omen”.

Pe la orele pranzului ne opream sa mancam sau sa bem una sau doua beri Myanmar (in sticla mare, de 75), buna rau, mai ales pe caldurile alea. Si ne uitam la oameni, la turistii care treceau in carute cu doua roti, trase de boi decorati cu clopotei si ciucuri, turistii purtand masti pe fata sa nu inhaleze colbul drumului. Sau altii, mai chinuiti, intr-o sareta cu cai, pareau cam scuturati pe potecile alea. Si-n final aia care si-au luat biciclete electrice si impingeau la ele ca se terminase bateria sau mai stiu eu ce. Toti astia amestecati cu localnicii care atipeau la umbra, pe cate un sezlog de bambus sau altii care venisera ca noi, la o bere si sa se uite la un film american cu bataie.

Am stat in Bagan 3 nopti. Dupa ce am facut indeajuns de mult timp infuzie de turisti si de temple, am decis sa plecam spre Mandalay, un oras din centru-nord destul de cunoscut. Am luat un autobuz de zi in care de dimineata a fost frig (aceeasi problema cu aerul conditionat), insa apoi, spre amiaz, am murit de cald. Ajunsi in autogara, la usa autocarului se impingeau taximetristii sa ne “agate” ceva de speriat. Am gasit un shared taxi, alaturi de un cuplu de elvetieni – ei urmau sa stea o noapte in Mandalay si am mers la acelasi hotel, ca nici ei n-aveau rezervare.

La Nylon Hotel (25$/noapte, mic dejun inclus) aveam un pat enorm, apa calda, aer conditionat si ventilator si era cam multa galagie. Am luat-o la picior prin oras. Era cam 4 dupa-masa, cand ieseau copiii de la scoala si era o inghesuiala de abia puteai sa treci. Orasul e organizat precum New York-ul, strazile au numere dar si nume si sunt toate drepte. Ni s-a parut simpatic in acea dupa-amiaza, mai ales ca am gasit si un restaurant indian unde am mancat excelent.

A doua zi planuisem sa mergem la Mingun unde se afla ceea ce ar fi fost cea mai mare stupa din lume, daca ar fi fost terminata. Ca sa ajungem acolo, am mers in port sa luam o barca. De turisti, desigur. Mingun e un sat de fapt, insa, ca orice loc turistic, apuci sa vezi pana la pranz, cand ai barca de intoarcere, doar “obiectivele” – stupa, clopotul de 90 de tone sub care puteai intra, atat era de mare, magazinele cu suveniruri, birtul de pe plaja unde am baut bere din spirulina (buna!) si cam atat. Stupa era enorma si toata crapata de cutremurul care o cam zgaltaise pe la sfarsitul secolului 19 si apoi din cauza delasarii. Clopotul era prilej de selfie-uri si poze de grup, iar vanzatorii aveau tot felul de marfuri, de la palarii de bambus, haine, thanaka, mici obiecte din lemn sau mancare. Am gustat dintr-un fel de … chiftea prajita facuta din muste de rau. Not bad, dar prea mult ulei, zau asa!

Dupa-masa am umblat o groaza prin Mandalay doar ca sa descoperim ca nu e un oras prea fermecator. E poluat, plin de motorete, n-ai pe unde merge decat pe strada, ca pe trotuar sunt aranjate tot felul de marfuri, de la piese pentru tot felul de masinarii, la haine si mancare. Insa pare ca e mai instarit decat Yangon, comertul e in floare, casele mai aranjate, mai solide cel putin.

Seara am decis sa mergem la teatrul de marionete traditionale. Exclusiv pentru turisti cred ca e facut locul asta destul de mic (40 de locuri or so) in care am vazut niste basme birmaneze transpuse in teatru de papusi. Marionetele erau cu sfori, foarte cochete si complicate, insa oamenii, cu exceptia a doi mosi, nu mai stapaneau prea bine acest mestesug. Aveam si muzica traditionala care mie mi-a parut un fel de adunatura de instrumente ce produceau niste zgomote fara noima, fara ritm, pe care ei totusi dansau. Dansul era destul de static (ne-au prezentat o scena in care un om dansa cu o marioneta, un fel de intrecere, sa zicem) si se miscau putin pentru ca apoi sa se opreasca intr-o poza. Inteleg de unde vin toate mutritele personajelor manga sau anime..

In drum spre hotel ne gandeam ca ar trebui sa o stergem de aici. Imi faceam procese de constiinta, imi reprosam ca poate nu am descoperit noi ce e mai frumos in Mandalay, dar sincer haosul, aerul irespirabil, taximetristii care ne hartuiau la fiecare intersectie deja ne obosisera destul. Asa ca dimineata am decis sa mergem un centru de meditatie pe care-l gasisem pe net inainte sa plecam, aproape de Mandalay, tot pe malul fluviului Irrawaddy.

Urmeaza: Cele mai intense 5 zile traite in Burma.

Zile birmaneze – Chaung Tha si Ngwe Saung

Din Yangon am decis sa plecam la mare. Am cumparat doua bilete de autobuz, urma sa calatorim noaptea, ne indreptam spre Chaung Tha, o statiune de la mare destul de apropiata de Yangon.

Seara, am ajuns la locul de unde luam autobuzul spre mare, nu chiar o autogara. In autobuz, o gramada de tineret, care cu plase, care cu rucsaci. Nu intelegeam de ce se infofolesc asa, zici ca era iarna romaneasca, insa aveam sa aflu repede. Aerul conditionat mergea pe “inghet”, cred, fara putinta de oprire. Toata lumea avea caciuli, geci de iarna, paturi, soseste. Eu aveam toate hainele pe mine si dardaiam ceva de speriat. Asa cum s-a intamplat pe tot parcursul calatoriei cand am avut de mers cu autocarul, ne-au luat numerele de pasaport si ne-au intrebat de rezervare. N-aveam. Asa ca ne-am trezit, pe la 3 dimineata, intr-un sat, in dreptul unui hotel, intr-o semi-bezna. Am intrat si am intrebat de camere. N-aveau. Oricum, costau 40$/noapte, cam scump pentru noi. Ne-au lasat sa stam la receptie, pe fotoliile de lemn, pana se lumineaza, sa putem sa ne cautam cazare. Ba chiar, la un moment dat, o fata simpatica mi-a adus o patura. Probabil ca dardaiam inca destul de vizibil.

La 7 dimineata am pornit in cautarea unei camere. Am mers vreo 5-10 minute pana am dat de un guesthouse cu 20$/noapte, mic dejun inclus, si ne-am oprit acolo pentru o noapte.

Chaung Tha e un fel de Vama Veche. Are si hoteluri mai “smechere”, dar e plin de pensiuni. Plaja e enorma, cu flux si reflux. Oamenii aici nu stau la plaja. Fac baie imbracati (mai ales fetele) dimineata si seara, inainte de apus. Si atat. Doar turistii stau la bronzat in costume de baie. In timpul zilei, pe plaja nu se vad decat albi sau localnice cu cate un lighean in cap, vanzand diverse chestii de mancare (creveti pe bat, peste uscat pe bat). Terasele de pe plaja tin de obicei de cate un hotel si nu se aude muzica deloc pentru ca nu e curent. Asta, aveam sa descoperim in urmatoarea noapte, poate fi o problema. Curentul provine de la generatoare, iar daca ai nenorocul sa dormi undeva aproape de un generator, cum am patit noi in prima noapte in Chaung Tha, s-a zis cu somnul! Distractia, seara, consta in karaoke si artificii. Nu sunt cluburi si nu am vazut pe nimeni dansand, iar melodiile de la karaoke sunt coveruri in birmaneza dupa hituri internationale, deloc vechi. Oamenii astia canta mereu, oricum, pe oriunde ii apuca. Aveam senzatia ca toti vor sa devina staruri cantacioase la TV si canta ca doar-doar ii descopera cineva in birtul in care lucreaza.

M-am delectat cu apa din nuca de cocos (nu d-aia paroasa, cum stim noi, ci una verde si mai mare), la inceput nu mi s-a parut nu stiu ce, insa apoi a inceput sa-mi placa. Mancam, de obicei, “fried rice” sau “fried noodles” cu caracatita / creveti / fructe de mare. Costa cam 2$, iar berea 1,5$. Orezul era fiert, legumele la fel, trecute prin ulei intr-un fel de wok, la care se adaugau apoi crevetii, caracatita etc. Ne aduceau si un sos de soia cu ardei iute si usturoi, al naibii de iute pentru mine, dar foarte bun! Asta ne-a fost mancarea de baza cat am stat p-acolo. Si-n general, cred ca am mancat la orez cat pentru o viata!

Dupa noaptea bantuita de zgomotul generatorului, am gasit un guesthouse care ne dadea camera cu 13$/noapte. Avea doar un pat tare cu plasa de tantari, baia era pe hol si destul de basic, fara mic dejun. Insa am decis ca si asa nu stam in camera decat atunci cand dormim, iar generatorul era departe de noi, asa ca ne-am mutat acolo imediat. Corpul de cladire in care era camera noastra avea cateva camere, vreo 3, neocupate. Eram singurii turisti de acolo, cred. In prima noapte, o pisica s-a aciuat pe hol si a mieunat intruna, am adormit cu greu si aveam impresia ca e o fantoma miorlaitoare care ma bantuie. In noaptea urmatoare, pe la 4, ne-am trezit cu o muzica usoara ce se auzea foarte puternic din niste megafoane din apropiere. A fost urmata de un fel de mormait calugaresc ce nu s-a oprit toata ziua si nici in noaptea urmatoare. De la “Can I help you visitor” (aka informatii pentru turisti) am aflat ca e o sarbatoare si ca la templul din apropiere calugarii rostesc numele celor care au lasat bilete acolo pentru noroc si bogatie. Uneori, ziceau ei, vorbesc 10 zile fara oprire!

Plaja era enorma, ziceai ca nu se va sfarsi niciodata. Era liniste si abia daca vedeai vreun turist ratacit pe la orele pranzului. Ne inchiriam biciclete si mergeam mai departe, exploram locuri noi si aveam senzatia perpetua ca traiesc intr-o realitate paralela.

In Chaung Tha a intrat in vorba, sa zicem, cu noi un baiat surdo-mut. Comunicam prin semne si se facea lesne inteles, ceea ce ma amuza teribil. Ne-a povestit ca face tururi prin jur, avea un aparat foto unde am vazut fotografii cu alti turisti si locurile pe unde s-au plimbat cu el. Avea si un fel de agenda cu testimoniale unde oamenii au scris despre experientele traite. Parea ok, asa ca am acceptat sa ne plimbe o zi prin delta din apropiere, iar el ne-a “cuplat” cu doi francezi, un el si o ea, pe la 50 de ani. Ne-a dus cu barca pe cateva canale mai mici si mai mari, uneori ne opream la cate o casuta de pescari sau in cate un sat. Cumparasem de-ale gurii de dimineata, asa ca la pranz am mancat la el acasa, unde nevasta-sa gatise merindele.

Casutele pescarilor erau din lemn cu acoperis impletit din frunze de palmier. Erau simple, aveau doar strictul necesar, poate si pentru ca acolo e mereu cald si nu au nevoie de mare lucru. Cultivau si orez, aveau gaini, porci, vite (niste vaci cu cocoasa, erau enorme), erau saraci, dar veseli. In satul de pe rau, la ora pranzului, cativa baieti jucau un fel de petanque cu bile mici, vreo trei copii se jucau in gunoiul dintre casele cocotate pe stalpi, o fata impletea un acoperis din frunze de palmier pe veranda, la umbra. Porcii mici si negri dormeau si ei in namol sau la umbra, in cotete la nivel cu camerele casei, de aveam impresia ca sunt din familie.

Casa ghidului era in alt sat, intr-o padure de palmieri, si-mi parea paradisul pe pamant. Palmierii inalti isi tineau frunzele sus de tot, facand o umbra deasa, iar jos era un spatiu mare unde se aflau casele. Ghidul avea 3 copii, unul foarte mic, abia nascut, si alti doi care se aflau la scoala la momentul vizitei noastre. Inauntru era racoare si peste tot domnea linistea. Dupa-masa am mai vizitat niste pescari si in final am ajuns inapoi pe plaja.

Intr-o alta zi, in timpul unei calatorii cu bicicleta pe plaja (da, era fantastic, mai ales la apus cand nisipul era mai ud si puteam pedala mai bine), am dat peste un grup de geologi care se adunasera langa niste copii ce necajeau un sarpe iesit din mare. Era cam de un metru, alb-negru, subtirel si parea foarte hartuit si suparat. Mie mi-e frica ca dracu’ de serpi. Inainte sa plec, ii visam si ma tot gandeam ce masuri sa iau. De la geologi am aflat ca “it’s ok, 2 minutes and then you die” (!!!!) in sensul ca nu te chinui prea mult cu otrava. M-a speriat groaznic asta, insa tot de la ei am aflat ca asemenea serpi sunt rari si ca stau pe langa stanci. In apa nu ataca decat daca se simt atacati de om, dar nici asa, ca au unde fugi. Cu toate astea, n-am mai intrat in apa pe langa stanci cel putin in ziua aia.

Calugarii si bolboroseala lor continua ne-au facut sa plecam mai devreme cu o zi din Chaung Tha. Am tocmit doua motociclete care ne-au dus la Ngwe Saung, o alta statiune de la mare. Am calatorit cand cu motoreta pe plaja, cand in barca (baietii urcau motocicletele in barca, aveau locurile lor bine stabilite, ca intr-un fel de parcare lacustra).

In Ngwe Saung am ajuns la cel mai indepartat si ieftin complex de bungalow-uri: 20$/noapte de luni pana joi, 28$ de vineri pana duminica. Insa era asa de simpatic ca nu mi-a parut rau. Casutele erau dragute, din bambus impletit, inauntru era un pat enorm cu o plasa de tantari care-l acoperea in totalitate, podeaua era de lemn lucios si tare si veranda avea un sezlong din bambus. Cand am ajuns, am intrebat daca e galagie. Ni s-a spus ca nu. Noaptea am observat ca generatorul nu era sub geam, insa nu era extrem de departe, il auzeam. Si, colac peste pupaza (rusine, rusine!), vecinii de vis-a-vis au incins un karaoke rock de zile mari. Cred ca birmanezii nu prea inteleg ce inseamna “liniste”.

Zilele din Ngwe au fost mult mai linistite decat cele din Chaung Tha. Eram departe de sat, deci stateam mult pe plaja si citeam. Aveam un restaurant favorit, tot pe plaja, unde veneau doar turisti. Preturile erau ok si nu ne-am dezlipit de el, desi dadeam tarcoale si altor birturi. Doar ca pur si simplu aveam senzatia ca daca mergi in cea mai jegoasa carciuma din Myanmar, acolo o sa fie cea mai proasta si cea mai scumpa mancare. Si ca la restaurantele de turisti cel putin lucrurile sunt fair.

In Ngwe am pozat coloniile de crabi de pe plaja, cand apele se retrageau, niste dungi pe nisip facute de niste fiinte care traiau in scoici, apusul in mare, insula pietroasa la care ajungeam doar dupa masa, mergand pe nisipul scos la iveala de sub apa, vasele de pescari care se intorceau seara. Mergeam pe plaja cate o ora pana in sat, insa nu foarte des, doar ca sa sun acasa (de la Internet cafe sunam acasa, costa 80centi/min), altfel ne scufundam sa vedem pesti exotici si citeam. Cred ca, in afara de ultimele 5 zile in Burma, zilele din Golful Bengal au fost cele mai misto din anul asta so far.

Urmeaza: Bagan sau valea celor 1000 de temple

Zile birmaneze – Yangon

Preambul

De dragul continuitatii, sa reiau de unde ramasesem, asadar cu viza si Lufthansa si MAE. Am platit 240 eur (amandoi) pentru schimbarea datei biletelor, deci am plecat pe 21 ianuarie. Pana atunci, am gasit acest site myanmarvisa.com care, contra sumei de 99 de dolari/persoana ne trimitea niste documente de pre-aprobare a vizei. Adica exact ce cereau cei de la Lufthansa. Am stat ca pe ghimpi in saptamana aceea, ne-au trimis documentele foarte aproape de ziua plecarii.

La Otopeni a durat ceva pana cei de la check-in au verificat tot. Ne-au lasat sa plecam. Am calatorit, la dus, pe ruta Bucuresti – Frankfurt – Bangkok – Yangon. In Frankfurt am avut o escala de 6 ore. Am ajuns in Bangkok la 14.00 si am stat p-acolo vreo 3 ore jumate, eram destul de nedormiti. Pana la Yangon a mai fost un zbor de 45 de minute.

Yangon

Ajunsi in aeroportul din Yangon, conform instructiunilor celor care ne-au trimis hartiile, trebuia sa ne uitam dupa un reprezentant al agentiei. Am vazut un nenica cu o hartie pe care era numele meu. Prin semne, apoi prin scris, mi-a zis sa ma duc la biroul pentru visa on arrival. Am dat de o coada cu oameni care-si completau formularele de viza. Am vazut cum au dat formularele si au platit 40$. Nu stiu daca aveau si alte hartii, gen invitatie, dar cred ca asa am fi putut si noi sa facem. Hartiile noastre erau deja completate, asadar am dat pasapoartele si pe ele ni s-a lipit o viza. Apoi la alt birou unde ne-au facut poze. Nenica de la agentie ne-a dus cu masina pana la hotel: 10$. Pe drum ne-a aratat cateva chestii de vazut prin oras, ne-a explicat cum e cursul valutar, ne-a dat harti ale orasului. Cat am putut sa vad din mers, nu era nimic impresionant. Cateva blocuri, cladiri nu foarte inalte, un amalgam de stiluri noi sau carpeli facute la repezeala. Aglomeratie pe sosea, desi atunci nu era una din orele de varf din Yangon.

Birmanezii au masini ca englezii, cu volan pe dreapta, dar conduc ca noi, ceea ce pentru mine era cumva derutant, insa am decis sa nu-mi bat capul cum conduc oamenii in Yangon, avand in vedere ca eu nici macar carnet nu am. Insa parea ca taxi-ul era un mijloc de transport destul de comun pentru turisti, mai erau si “motorbikes” insa destul de putine, la fel si bicicletele cu atas.

Ne-am cazat la Daddy’s Home. Facusem rezervare pe Booking, era cel mai ieftin din lista: 35$/noapte, cu mic dejun. Sunt convinsa ca existau locuri mai ieftine de stat, insa am decis sa nu facem prea multi purici in Yangon, asa ca am platit doua nopti si asta a fost. Ne-am schimbat si am iesit afara. Era cald si deja intuneric. Iluminatul public aproape inexistent. In bulevardul principal, vanzatori ambulanti de mancare cu zecile. Toate prajite in foarte mult ulei, nici nu stiam ce sunt unele. Deosebeam puiul si carnatii (au si ei “porcarii”, doar ca arata un pic altfel). In prima instanta, mi-a fost cam scarba sa mananc de la ei. Era prea mult jeg, prea improvizat, prea negre toate, un miros inecacios de la carbunii cu care faceau focul.

Mancatoriile sunt de fapt niste tarabe mai mici in jurul carora sunt asezate niste scaunele de plastic. Sau niste masute si scaunele de plastic, toate ca pentru copii, puse pe trotuar. Oamenii pur si simplu se servesc din ce e de mancare, asa ca ar fi trebuit sa stim ce sa cerem, right? Am baut o bere undeva unde aveau scaune de oameni mari. Niste copii ne serveau, oamenii ne priveau ca pe niste animale ciudate de la zoo. Era forfota peste tot, pe trotuar abia puteai sa umbli, vanzatorii de fructe se intinsesera si pe strada, toti soferii claxonau ca apucatii. Imi parea ca toata lumea traieste in strada, chiar si cand e in casa.

Camera de la hotel nu avea geam, putea a naftalina ca dracu’, iar baia era pe hol. Asta nu era asa de grav, aveau apa calda si era curat, desi basic. Ne-am trezit devreme si am luat-o, conform Lonely Planet, spre una din Tea House-uri. In capul meu ceainarie insemna altceva. Am ajuns intr-un loc mai soios (cam cum sunt toate, de fapt, dar a durat ceva sa ma obisnuiesc) cu scaunele si masute. Am cerut cate o supa. Pentru mine a fost prea mult, avea niste condimente in ea pe care nu le-am putut inghiti la ora aia a diminetii. Asa ca ne-am intors la micul dejun de la hotel: paine cu margarina, gem, banane, oua (ochi sau omleta), cafea instant 3 in 1 si suc din prafuri. Cam asa a fost micul dejun pe la toate hotelurile pe unde am stat.

In Yangon am vazut doua temple – 2500 si 2600 de ani – (Sule Paya, Shwedagon Pagoda – cea mai importanta de la ei si cica cea mai veche din lume), gradina zoologica, o gara mica si intunecoasa si o piata de unde mi-am luat niste slapi impletiti din fibra de lotus.

In a doua zi, am mers la portul de pe rau si am luat un feribot spre Dala, o insula unde cica s-ar afla un sat vechi, cu casute din bambus si un turn istoric. Mi-a fost, insa, greu sa ma mai gandesc la vizitat ceva acolo dupa ce-am vazut o “haita” de motorbikers ce ne asteptau la sosire, ne hartuiau aproape, sau oricum asa ma simteam eu. Aveam un fel de harta, insa ne-au spus ca nu e foarte buna si ca ne vom rataci, ca ne duc ei cu bicicleta cu atas de colo pana colo.
Eu nu prea sunt incantata sa fiu transportata pe distante mici, imi place sa merg pe jos si chiar as fi facut-o daca nu ne-ar fi convins unul dintre ei, cel care stia mai bine engleza, dupa vreo jumatate de ora de conversatie la un ceai despre politica, turism si sanatate.

In Dala am vazut un templu mic si am aflat cum decurge o parte din ritual. Exista mai multe colturi cu altare mici si statuete intruchipand pe Buddha cu cate un animal in fata, cate unul pentru fiecare zi a saptamanii buddhiste (sunt 8 zile). In functie de ziua din saptamana in care te-ai nascut, mergi la coltul tau si aduci ofrande lui Buddha: apa, flori, aur, lumanari, umbrela (?? asta n-am vazut la nimeni..). De exemplu, daca numarul zilei in care te-ai nascut e 6, atunci torni 6 pahare cu apa pe statueta lui Buddha. Sau aduci 6 flori, 6 lumanari etc.

Satul de pescari era destul de intins, saracie lucie, case din lemn sau bambus cu acoperis din frunze de palmier impletite. Gunoi. Copii care m-au prins de mana si-mi ziceau “hello”. Cei cu bicicletele ne-au dat un pret pe juma de ora, insa am stat cam o ora si ceva, a fost cam 8,5 dolari. Cel care stia mai multa engleza, zicea ca a invatat si un pic franceza singur. Are 27 de ani, 3 copii si, zicea el, o nevasta extrem de frumoasa. “You should be stupid not to get married soon here”, zicea el despre baieti. Ce-i drept, majoritatea fetelor sunt extrem de frumoase, dar nu neaparat cele din oras, ci astea de la tara, imbracate cu longyi inflorat si camasi cu maneci lungi in carouri, pictate toate cu thanaka pe obraji.

La inceput nu stiam ce e cu “machiajul” asta pe care il vedeam la toate fetele, femeile si la copii. Apoi am aflat ca e un fel de pasta facuta din tulpina unui copac – thanaka tree – care se razuieste pe un fel de piatra, astfel incat devine publere. Amestecata cu apa, se aplica direct pe fata pentru protectie impotriva soarelui. Dar, pentru ca e deja o traditie si o moda, fetele aveau pe obraji diverse desene: frunze, cercuri sau simplu, o urma facuta cu latul degetului aratator pe ambii obraji.

In dupa-amiaza celei de-a doua zile am stat vreo cateva ore intr-un fel de gradina/parc unde parea ca e locul favorit al cuplurilor tinere. Ii studiam discret, erau amuzanti, pareau ca mai mult vorbesc decat sa se sarute, de exemplu. Toti aveau umbrele de soare si sufertase de inox din care, uneori, mancau. Ca la noi, pustanii ascultau muzica de pe telefon.

Surprinzator, in Yangon lumea era destul de in pas cu tehnologia. Aveau smartphones si tablete cam toti (Huawei, Samsung), iar singura retea de telefonie mobila, care noua nu ne era accesibila, cred ca oferea si net cu abonamentele, ca toti pareau sa stea pe Facebook.

Cat am stat in Myanmar, n-am avut telefon. Am vrut sa cumparam o cartela pentru straini (asa e treaba, guvernul emite lunar un anumit numar de cartele pentru straini), insa nu mai aveau decat din cele scumpe de 120$, asa ca am renuntat cu totul la ideea asta. Ne-am folosit destul de mult de wi-fi de la hotel, indeajuns cat sa comunicam alor nostri ca suntem ok. Asa ca, timp de o luna, am facut detox de Facebook :).

Episodul urmator: la mare

Leapsa fotografica

Sa tot fie vreo doua luni de cand Tomata mi-a dat o leapsa, iar eu abia acum raspund. Iarta-ma, Tomi, m-am luat cu treburi. Dar, vorba americanului, better late than never, asa ca raspund acum. Tomata imi cere sa arat cea mai frumoasa fotografie facuta de mine. Intarzierea raspunsului meu sta si in faptul ca pozele mele sunt atat de insipide incat nu cred ca ar gasi cineva vreo placere in a le vedea. Cu toate astea imi amintesc ca un fotograf mi-a zis once ca “am ochi bun”:). Asa ca imi iau avant si va prezint o poza facuta de mine la NY, fara a avea pretentia ca e any good. I just like it.

IMG_0943

Leapsa merge mai departe la T.o, Mihai, Ovidiu.