Atatia ani se implinesc de cand ma aflu in Bucuresti. Acum ceva vreme credeam ca o sa incetez a mai fi considerata ardeleanca in momentul in care numarul de ani petrecuti acasa vor fi egali cu cei petrecuti aici. Acum, ca se apropie vertiginos numarul 18, nu mai sunt chiar asa convinsa :). Ardeleanca o sa fiu si daca voi sta in orasul asta inca 40 de ani de acum incolo.
Cu toate astea, de fiecare data la inceput de octombrie imi amintesc de perioada in care am aterizat aici, o fatuca de 19 ani din Deva, care nu mersese niciodata cu autobuzul in orasul natal si care se intreba, stand in statie la Universitate, cum or tine minte oamenii astia toate numerele autobuzelor si unde se duc ele :)). Frigul de zilele astea mi-a amintit de dimineata aceea ploioasa, sa tot fi fost 10 octombrie, cand, asteptand autobuzul, vad in mijlocul intersectiei, printre masini, un barbat in pielea goala care incerca sa le opreasca. In loc sa ma uit sa vad ce se intampla, m-am uitat in pamant, gandindu-ma in ce nebunie de oras am ajuns si de ce naiba sunt eu aici.
Imi amintesc si ca fumam un pachet de tigari pe saptamana, ca eram prezenta la toate cursurile si seminariile din semestrul I (ceea ce nu s-a mai repetat ever in timpul facultatii:D), ca eram foarte socotita cu banii (very unlike me, I might say), ca eram curioasa si speriata in acelasi timp si ingrozitor de naiva.
Atat de naiva ca m-am lasat pacalita (o teapa trebuia sa-mi iau si eu, nu?) de niste tiganci care, la fantana de la Universitate, au zis ca-mi citesc in palma. Au zis sa le dau o bancnota si le-am inmanat 50 de mii (care insemnau ceva pentru mine atunci), mi-au promis ca mi-o dau inapoi, apoi cand au vrut sa plece si le-am cerut banii, si-au ridicat fustele in cap si au inceput sa tipe, de nu mai stiam cum sa plec de acolo de rusine.
Mergeam foarte mult pe jos, imi placeau (ca si acum) stradutele cu case din centru, ma distra sa citesc diversele scrijelituri de pe bancile amfiteatrelor din facultate, pe unele chiar mi le notam. Si, pana sa-mi fac prieteni, pluteam intr-un fel de senzatie oarecum neplacuta de misplacement.
In toti anii astia am observat orasul schimbandu-se, insa au ramas constante cateva momente in care il prefer: in mai, cand infloresc teii, in serile de vara, dupa ce a apus soarele dar e inca lumina, cand toata lumea parca invie dupa caldura de peste zi, si-n anumite, foarte putine, zile de iarna cand zapada atenueaza zgomotul masinilor si e mai liniste decat de obicei. Ba chiar si in cateva zile de toamna cu soare, ca sa nu ziceti ca discriminez complet anotimpul asta.
like! (in lipsa de buton)
merci! O sa pun si butoanele potrivite in curand, n-o sa raman in secolul trecut :))
fain.
Mie nu-mi place Bucurestiul cand ploua, cum a fost zilele trecute. Pur si simplu nu poti merge pe strada atunci cand ploua: trotuarul este plin de gropi iar pe deasupra aproape toti soferii sunt nesimtiti si trec cu viteza prin balti.