Am fost aseara la un bal a bobocilor, organizat nici mai mult nici mai putin decat in Bamboo. M-am dus in interes de studii, pentru ca am ales sa fac un fel de cercetare la acest eveniment. A fost cu atat mai interesant cu cat aveam si pe cine sustine la concursul de Miss, caci venisem invitata si pusa pe lista la categoria “parinti” (cred ca ar fi fost mai nimerit sa o numeasca pur si simplu “Adulti”).
Am ales subiectul asta de cercetare si dintr-un motiv personal: si eu am participat cand eram intr-a 9-a la Miss Boboc (am povestit foarte putin aici), deci cumva tema imi era familiara. Si-mi venea simplu sa ma pun in papucii lor, chit ca schema nu mai e aceeasi.
Dar ce sa vezi, nu numai ca nu mai e aceeasi, dar acum nici eu nu mai sunt chiar aceeasi! Sa ma explic. Pe parcursul balului am fost un pic surprinsa de prea senzualele/sexualele numere de dans dintre probe. Nu dansau rau fetele, dar m-a izbit frecventa gesturilor erotice, in combinatie cu imbracamintea. M-am mirat eu de mine si de propria-mi supriza: cum, tocmai eu, care as recomanda ca lumea sa mearga mai degraba la dans, in orice forma, de orice fel, decat la psiholog, ca “te rezolva” mult mai repede si mai bine, deci tocmai eu sunt asa ingusta la minte.. Apoi azi mi-am amintit altceva (ce m-a si determinat sa scriu) – cand eram intr-a 10a, am organizat la scoala un fel de bal de Craciun. Trei colege aveau o coregrafie pe “O, Carolina”, coregrafie invatata dintr-o revista de adolescenti de la vremea respectiva, iti arata acolo pas cu pas ce e de facut. Coregrafia era mai sexy, la fel ca melodia, si din acest motiv directorul scolii n-a lasat fetele sa danseze pe scena, insa au dansat dupa bal, in public, directorul uitandu-se la ele amuzat si deloc deranjat.. Tin minte ce tare m-a suparat atunci interdictia respectiva, mi se parea abominabil. Dar iata-ma, 20 de ani mai tarziu, judecand sau stramband din nas cand niste adolescente se unduiesc un pic mai nu-stiu-cum la Balul Bobocilor.
Alta chestiune: multe fete la bal, foarte dragute. Doar ca… prea fardate, prea impopotonate, exagerate intr-un fel sau altul, maturizate somehow (nu arata de 15 ani multe din ele, cel putin cum e in capul meu un om la 15 ani). Stateam si ma uitam la ele si parca aveam un fel de Photoshop in creier, imediat corectam in cap imaginea sau depistam exagerarile. But then again, cine zice ca eu am fost mai breaza? Doar ca eu am avut mai putine optiuni, sa zicem, si vremurile erau altele, dar si eu tot asa am fost.
Cred ca pur si simplu, la 20 de ani distanta, imi dau seama ca e destul timp pentru toate astea, pentru rochii, tocuri, exagerari de orice fel, si-mi vine sa le spun ca nu e nevoie sa se grabeasca chiar asa. Insa copiii astia traiesc pe bune like there’s no tomorrow si de fapt asta face adolescenta asa misto. Starea asta de urgenta, senzatia unicitatii evenimentelor, febrilitatea, energia, agitatia, haosul – astea fac amintirile puternice. Si-atunci cum naiba s-o iei incet, cand tu te iei in piept cu lumea, sa dovedesti ca existi si ca esti si tu om.
Deci bine. Lasati adolescentii in pace cu tot cu muzica lor mereu tare si mereu ingrozitoare pentru generatiile mai mari (am plecat din Bamboo cu capul praf, nu pricep cum poti sta expus atatea ore la galagia aia ingrozitoare. Iar eu nu sunt un om neiesit in lume), cu fustele prea scurte, cu machiajul exagerat sau dansul prea indraznet. Si noi am fost la fel. Si uite, n-am patit nimic :).