… a trecut și ianuarie 2018. Am ratat momentul marilor planuri pe blog, am uitat să mă lamentez cu privire la orice subiect de actualitate, o fac suficient cei din bula mea de pe Facebook, mă încarcă îndeajuns toate știrile care își fac drum cumva la mine. Dar am o scuză, am muncit în ianuarie mai dihai ca în orice altă lună a anului trecut, dar nu mai mult decât în acel ianuarie de acum vreo 3 ani când aveam pe cap sesiune, traduceri și curs la MIB care era destul de dificil, multe documente de tradus și acolo. Când am ieșit din luna aceea, am zis că sunt în stare să fac orice.
Luna asta n-a fost chiar așa de rea, dar a fost istovitoare. Am avut din nou de câteva ori impulsul de a scrie ceva, dar procrastinarea caracteristică și volumul de muncă m-au făcut să nu mai vreau să văd ecran în fața ochilor. M-am apucat de tricotat :)) (right, I know, mămăiță, corect? Finally mi se potrivește porecla pusă de Robi acum… 10 ani) pe sistem nervos, cum zice mama, e într-adevăr rewarding să văd că totuși iese ceva concret din mâinile mele.
De fapt, dorința asta de a vedea rezultatul unei activități mă ține în continuare în traduceri. Am sentimentul că sunt măcar puțin de folos cuiva, că văd rezultatul concret, chiar dacă sunt, de cele mai multe ori, cuvinte pe un ecran. Atunci când sunt interpret e și mai bine: e one-way job, când traduc ceea ce spune cineva nu am timp să mă gândesc la altceva, să procrastinez, să mă uit pe Facebook, să visez cu ochii deschiși. Mă duc acolo, ăsta e jobul, asta am de făcut, sunt oameni care depind de cuvintele mele în română sau engleză, e de ajuns pentru ca asta să fie o muncă satisfăcătoare pentru mine. E important și conținutul, e importantă și atmosfera, e adevărat, dar până la urmă ceea ce fac e concret, vizibil, are efect imediat.
Îmi place și faptul că, de obicei, la cursurile Montessori totul se termină pe la 4. Așa că o iau alene cu bicicleta pe singura pistă mai de doamne-ajută din București, pe Calea Victoriei, și admir clădirile, oamenii, cânt și mă gândesc în treacăt la ale mele. Nu prea mult, nici prea des, că orașul nu permite asemenea reverii decât în ocazii speciale, altfel trebuie să fiu mereu cu ochii la drum, să nu mă trezesc cu mașini și pietoni în cale (da, pe pistă, ce credeați?).
Mă gândesc, însă, tot mai des de ceva vreme, că în curând traducerile vor fi o muncă preluată de AI, cel puțin cele care se plătesc mai bine (cele tehnice sau medicale, de exemplu, fără prea multe metafore) și că poate ar fi înțelept să mă reorientez. Există deja softuri care traduc sute de pagini pe zi, după ce sunt antrenate anterior, desigur, cu care nu are cum să concureze niciun traducător. Chiar și google translate a început să facă treabă bunicică cu documente simple, reduce mult timpul petrecut pe un document. Deocamdată, asta e în avantajul traducătorilor care pot face un volum mare în mai puțin timp. Dar am senzația că perioada asta o să ajungă curând la un final. Poate nu atât de curând pe cât cred eu (10 ani, să zicem), dar în timpul vieții mele cu siguranță.
So, what to do? Mă fac profă, e primul meu gând. Asta, măcar, știu că e complicat de pus pe o mașinărie. În primii ani de viață, cel puțin, un copil nu învață o limbă străină de la un ecran, creierul are nevoie de mai mult decât de stimulentul dat de acesta, e nevoie de un om care să transmită prin cuvintele străine și înțelesurile lor nespuse. Asta e o pistă. Să reiau antropologia? Ar putea fi și acolo ceva interesant, desigur, încă nu mi-e clar dacă sunt făcută pentru asta. Mă mai gândesc, încă mai am puțin timp.
All in all, cam astea sunt unele din gândurile de început de februarie 2018, nici prea prea, nici foarte foarte.