Dupa calatoria obositoare si plina de peripetii la mine acasa, am ajuns azi inapoi la Bucuresti ca sa traiesc cea mai lunga zi. A inceput dimineata pe la 9 cand, zapacita de nesomn, am incercat sa imbuc ceva si sa ma tarasc la munca, stiind ca ma asteapta ceva iesit din comun.
Acum sunt inca treaza, asteptand cifre, as fi vrut sa stiu daca toata zdroaba mea de azi a avut vreun efect. Si nu numai a mea, ci si a colegilor care s-au agitat pe masura evenimentului. Ca doar nu moare Michael Jackson in fiecare zi.
Thing is, in timpul ceremoniei, am avut un flash back: m-am revazut, pe cand eram intr-a 8-a, dupa primul concert MJ (la care mi-as fi dorit sa merg, dar nu m-a lasat mama ca eram prea mica), in fata clasei. Profa de istorie, una blonda cu un coc amplu, a zis ca, fiind ultima ora din trimestru, sa vorbim si noi de altele. Si a vrut ca cineva dintre noi sa cante ceva “la moda”. Nu stiu cum am ajuns eu acolo, nu stiu daca vreun coleg a zis ceva, stiu doar ca eram in fata clasei cantand, la inceput mai timid, apoi mai puternic “Heal the world”.
Iar in seara asta, stand in redactie si uitandu-ma la sfarsitul ceremoniei, mi-am dat seama ca inca stiu toate versurile.
I may sound a bit pathetic, I know. But keep in mind ca e aproape ora 3 dimineata, n-am mai dormit de ceva vreme asa cum trebuie, vin dupa o zi grea si vreo 2 beri.