Back to the 90’s

Joi seara am facut o calatorie in timp. M-am intors la adolescenta, in anii ’90, cand toate lucrurile erau muuuuult mai simple decat azi. Calatoria asta a fost o supriza, de fapt. Bunul amic JD (Jack Daniels pentru necunoscatori) isi sarbatorea ziua de nastere in Fratelli. Am ajuns mai devreme decat as fi crezut si, cand am aflat ce ma asteapta, am cascat niste ochi cat cepele si am cerut un whisky cu gheata sa-mi revin.

Conferinta de presa

Textul invitatiei primite pe mail nu era la misto. Chiar a fost o conferinta de presa dupa ora 23.00. Bine, de fapt dupa ora 24.00. Si s-au aliniat frumos in fata noastra Coolio, Snap, Technotronic, Haddaway, C+C Music Factory, Joey B Ellis. A fost, cred, cea mai neconventionala conferinta de presa la care am participat. A fost ca la stand-up comedy, doar ca oamenii aia din fata noastra insemnau pentru mine, cel putin, mai mult decat niste simpli comedians. Mi-am petrecut adolescenta dansand pe melodiile lor, ma uitam fascinata la videoclipurile alea colorate si pline de energie, iar acum ii aveam in fata mea si radeam cu gura la urechi, faceau misto unii de altii si se distrau, desi una din cantarete era cu piciorul rupt, Coolio isi pierduse bagajele, altul avea nush ce problema cu un deget…

Concertul

Dupa conferinta de presa, am purces spre club unde se tinea concertul. Ne-am strans toti la masa si ne-am turnat niste Jack. Si-au inceput, gradual, Snap (Rythm is a dancer is my fav), Technotronic (Pump up the jam). Dansam incetisor, batraneste, mai pe loc, mai radeam cu Ruxa, ma mai holbam la cate o domnisoara ferchezuita si foarte inalta. Insa cand a inceput Haddaway cu “What is love?”, n-am mai putut sa ma abtin sa nu sar. Instant mi-am amintit de toate miscarile de dans practicate in liceu prin discotecile de la Deva, atunci cand ajungeam in vreuna, mi-am amintit pana si senzatia pe care o aveam atunci, de parca corpul meu e prea mic si se misca prea greoi pentru ce simt.

Am ajuns acasa obosita, insa cu un zambet nostalgic, iar in urechi inca auzeam ritmurile adolescentei mele. Asa ca, draga Jack, iti multumesc pentru aceasta calatorie in timp. It was fun:).

Byron for bloggers

Nu va inchipuiti ca m-am apucat popularizat opera poetului Byron printre bloggeri. Nu. Desi ar fi interesant.

E vorba de trupa byron si de concertul pentru bloggeri de zilele trecute din Fabrica, la care am fost si eu. Si tare mi-a placut. Ii mai ascultasem inainte, insa nu-i vazusem niciodata live, asa ca m-am postat in fata scenei, nu chiar in primul rand, alaturi de Ciupercutza, Dorin, Chinezu (cel care ne-a adunat acolo) si alti prea cinstiti bloggeri, sa tot fi fost vreo 100 de suflete.

Mi-a placut ca au folosit si alte instrumente decat cele clasice pentru o trupa rock (flaut, acordeon, xilofon), mai ales prima parte a concertului, cea acustica. In a doua parte am cantat alaturi de ei din toti rarunchii “Perfect”, un cover dupa “Don’t stop me now” sau “Songul Puscariasului”. Totusi ii prefer in varianta unplugged, sunt surprinzatori si creatori de emotii.

Mai jos aveti un clip filmat in Salina de la Turda, piesa se numeste “Far Away”, una din primele (daca nu chiar prima) din concertul pentru bloggeri.

Iar asta e una din preferatele mele din timpul concertului, se numeste “Mierea”, cover dupa Sfinx, care cantau piesa cam pe vremea cand eu abia invatam sa zic “mama”.

Ii puteti vedea pe cei de la byron in carne si oase pe 21 septembrie in Club A.

PS – vad ca Pandutzu a scris un articol cuprinzator, il puteti citi aici.

Hooverphonic @ Fratelli

Ii ascult de ceva vreme deja si nu-i vazusem niciodata in concert. Am avut o oarecare indoiala ca o sa-mi placa noua solista, Noemie Wolfs, poate si pentru ca eu sunt un pic mai rezistenta la schimbare :). Insa vineri seara, la Fratelli Lounge, am descoperit ca “asta mica” (Alex Callier facea mereu referire la varsta ei, in comparatie cu restul) e minunata, are o voce fermecatoare, mai pe genul meu asa, mai grava, mai profunda.

Melodiile mai noi, insa, nu m-au fermecat asa ca cele care s-au lipit de mine de-a lungul vremii, din seria Mad about You, Vinegar and Salt, Eden. Le-am asteptat cuminte si nu m-au dezamagit deloc :). Si a fost dragut ca au reusit sa ma transpuna in mood-ul lor usor nostalnic, uneori cinic, alteori dulceag si m-au facut sa ma simt bine.

Mai jos aveti un clip din ianuarie cu ei, e una din melodiile mele preferate.

Cateva poze – Credit foto: Victor Bogdan Gheorghita/www.fratelli.ro

Roxette si Suede

Astea sunt ultimele doua concerte la care am fost.

Roxette

Ma asteptam sa fie mai nasol. Ma asteptam sa fiu dezamagita ca si-au pierdut vocea, ca nu se mai misca, sa ma plictisesc sau sa simt clar efortul pe care-l facem toti sa ne distram. But no. A fost chiar misto, Marie canta la fel de bine ca acum 20 de ani, desi nu se mai misca la fel (ceea ce e de inteles avand in vedere prin ce-a trecut), am cantat cu totii toate hiturile de cand eram mici, au fost momente cand ne auzeam doar noi si vocea ei, momente d-alea care iti fac pielea de gaina, nu altceva. M-a lasat cu un sentiment foarte placut, eram vesela cand am plecat de acolo :).

Suede

Recunosc ca nu sunt cel mai mare fan in viata al acestei trupe. Nici macar nu stiu cum ii cheama pe baietii astia care ne cantara aseara, cum i se pune solistului sau cum il striga pe tobosar, nu stiu care e ultimul lor album si nici ce-au mai facut in ultima vreme. Insa am vrut sa-i vad pentru ca sunt parte din adolescenta mea, cateva din hiturile lor m-au urmarit de cand eram mica pana acum. Asadar am purces spre concert la Arenele Romane. Lume putina, The Mono Jacks in deschidere mi-au placut mult. Apar si Suede, nu tu “buna seara”, intram direct in paine. Primele melodii nu le stiam, insa cand au inceput cu hiturile m-am dezmortit si eu si am inceput sa sar si sa dau din maini. Au cantat o singura piesa la bis, incepuse ploaia. Din motivul asta la iesire s-au imbulzit oamenii de zici ca dadeau turcii. Nu as sti sa zic daca mi-a placut. Cred ca a fost ok, poate ca un fan adevarat a simtit altfel momentul decat mine. Eu am ramas asa cu un fel de sentiment nedefinit si neterminat, nu m-au atins, n-au ajuns la mine prea mult. But maybe it’s just me.

Va las cu melodia asta a celor de la Suede care mie-mi place foarte:)

“Capriciile” lui Paganini

Pe 19 mai am avut norocul, ca nu pot sa-i zic altfel, sa fiu cea care a castigat (prin tagere la sorti!) doua bilete la “Turneul Stradivarius” la un concurs pe blogul Cristinei Bazavan. M-am mirat foarte ca am castigat, eu niciodata nu am obtinut ceva printr-o tragere la sorti :). Dar de data asta planetele s-au aliniat si uite-ma cum, pe o ploaie torentiala, doar in sandale si cu blugii rupti, am ajuns la Sala Radio.

Eu am o slabiciune pentru vioara. Poate si pentru ca tata a fost profesor de vioara, iar eu n-am invatat sa cant niciodata la instrumentul asta. Acum vreo doi ani imi intrase in cap ideea ca as vrea sa invat, macar asa, putin, sa cant la vioara tatei, insa nu m-am mobilizat deloc, din pacate. Mi-am dat seama, totusi, ca sa ajungi sa manuiesti instrumentul asta e nevoie de mult timp si de rabdare, trebuie sa treci prin perioada indelungata in care nu-ti ies decat niste scartaieli care scot vecinii din minti ca apoi sa ajungi sa simti ca intr-adevar canti. Si nu m-am vazut in stare.

Asadar, manata de aceste sentimente amestecate, am purces sa-l ascult pe Tomescu cum canta Paganini. Au fost momente cand mi se parea ireal cum poate omul asta sa-si miste mainile pe instrument, cu o rapiditate si o dexteritate extraterestre. E foarte greu sa canti toate cele 24 de Capricii, sunt bucati dificile, necesita multa tehnica si evident, multa munca. Am avut senzatia, uneori, ca nici el nu respira pana cand nu termina o “fraza” complicata, vedeam cum intregul corp e incordat si concentrat pe o singura chestie: vioara.

Mi-a placut foarte mult. Insa, in economia spectacolului, as fi renuntat la anumite clipuri care se derulau in spatele violonistului, pe un ecran. Erau interesante cele care aratau cum se face o vioara, erau filmate de la sfarsit la inceput. Insa celelalte mai mult ma deranjau. Dar na, asta e doar parerea mea :).

Pe Alexandru Tomescu il mai puteti vedea pe 26 mai la Dumbraveni – Catedrala Armeneasca, pe 27 mai la Targu Mures, la Casa de Cultura Mihai Eminescu si pe 29 mai la Baia Mare, la Sala de concerte Rotary a Liceului de Arta. Cine poate si vrea, sa mearga. Merita.

Mai multe info despre turneu pe www.turneulstradivarius.ro

Gogol Bordello live

Nu se compara cu nimic din ce-am vazut pana acum. Au fost momente cand simteam ca vreau sa-mi ies din piele, corpul asta prea mic, care se misca prea incet, nu ma ajuta, nu era deloc pe masura trairii.

Am sarit, am dansat, am urlat cat m-au tinut plamanii, am ras cu ei, sunt sariti de pe fix complet, mai ales tataie de la vioara, ne-a dat rusine tuturor. Cum, ma, sa ai atata energie la varsta aia? M-am bucurat tare ca m-am dus, m-au incantat.

Nouvelle Vague

As vrea sa pot sa scriu cu incantare si entuziasm despre cum am fost eu la concert aseara la Nouvelle Vague. Cu toate astea, desi au fost momente cand mi-au placut, au fost si momente pe care nu le puteam potrivi niciunde in imaginea proiectata in mintea mea despre cum va fi concertul asta, momente in care melodia era prelungita muuuult prea mult, cand mi-as fi dorit sa aud muzica, nu galagia. Si nu mi-a placut cum au terminat “Love will tear us apart” :D.

M-a distrat insa Nadeah, cantareata blonda, exploziva, colerica aproape, extrem de sociabila, care a facut show pe cateva piese si niste barbati fericiti, ca doar s-a pupat cu cine i-a stat in cale in alergatura ei prin Sala Palatului. Si as da orice sa am corpul, vocea si delicatetea Marevei Galanter. Si, probabil, as fi vrut sa dureze la nesfarsit acel “In a manner of speaking” cantat de Nadeah in the end. A fost un moment foarte frumos.

Drept pentru care va las cu melodia asta, probabil ca va fi pe repeat azi la mine:)

Morcheeba evening

MI-am luat bilet pe ultima suta de metri. Credeam ca nu o sa mai ajung, dar am decis ca-mi plac prea mult sa-i ratez. Si am avut dreptate, am avut momente cand eram parca transportata in trecut si vedeam cu ochii mintii, clar, clipele cand i-am auzit prima data la rasnita aia de calculator de la frati-mio din garsoniera. Am topait, am stat mai mult in picioare, Skye ne-a ridicat de pe scaune dupa a doua melodie. Femeia asta are o voce dementiala. Canta cu usurinta cu care noi vorbim. Ii vine asa de natural si pare atat de simplu, e ca si cum ar fi a doua ei natura.

In afara de asta, oamenii erau relaxati, au impartit tequilla si whisky cetatenilor din primele randuri, faceau conversatie intre ei si cu noi, ca si cum am fi fost la un “tweetmeet” extra-large. Skye ii certa pe baieti ca bausera toata tequilla, Andy-de-la-clape, foarte british, replica “we’re in trouble”… ceva fin:). Mi-a dat o stare buna si m-a relaxat. Ceea ce va doresc si dvs.

Guns N’Roses, Mesquins, The Mono Jacks

Saptamana trecuta m-am “lafait” in concerte, daca pot sa spun asa. Am inceput pe 21, cu GNR. A fost o decizie pe ultima suta de metri, dupa imediata aflare a disponibilitatii biletului. Am asteptat sa apara pe scena cu inima stransa, de fapt din toata trupa nu mai stiam decat pe Axl, nu e cam si cum i-am urmarit de-a lungul vremii sa stiu ce-au mai scos. Insa aveam nostalgia primului sarut pe “Don’t Cry” si bluesurile interminabile pe “November Rain”, plus piesa pe care o voi iubi mereu, “Since I don’t have you”. Well… de la mine din fundul curtii s-a auzit groaznic. Axl falsa, sonorizarea era proasta (vorbeam cu fetele fara sa tipam si ne auzeam perfect. la un concert rock… numa’ zic), iar melodiile de pe ultimul album mi se pareau fara zvac. Mi-am asteptat madlenele ca pe nu-stiu-ce, iar, cand la “November Rain” n-am simtit o emotie prea mare, am plecat. Din strada se auzea “Knockin’ on Heaven’s Door”. Oh well… titlul ala a fost tare bun: “GNR au venit cu 2 ore si 20 de ani intarziere” (sau asa ceva).

Mesquins a fost tot o decizie de moment, insa nu mi-a parut rau. De ei imi place. Ii mai vazusem extrem de putin prin primavara, in Tago Mago, mi-au dat senzatia ca adera la grupul spiritual Joy Division/New Order (sau poate eram eu hooked on New Order atunci si ii auzeam peste tot…), oricum ideea e ca-mi place cum sunt ei pe scena, sunt relaxati si se bucura de ce fac, pur si simplu. In Tago Mago s-au vazut muuult mai bine the visuals (interesante, de altfel) decat la Underworld unde a fost concertul de saptamana trecuta, cand m-am simtit ca si cum am nimerit la o cantare pentru prieteni:): locul mic, vreo 30-40 de oameni, cred, toti se stiau intre ei. Poze aici.

The Mono Jacks au fost la Tago Mago vineri. Suna curatel, corect, asa mi-au dat senzatia. Insa nu m-au incantat, nu stiu de ce. Nu m-au prins. I-am identificat, i-am etichetat, insa nu m-au facut sa traiesc ceva ca sa-i tin minte apoi.

And that’s about it. Pen’ ca in rest a fost o saptamana groaznica. Si am senzatia ca urmeaza un identica. Va las cu Mesquins:).

U2 la Istanbul

Inainte sa plec aveam o gramada de chestii de rezolvat si eram pe fuga.
Cand am ajuns acolo am umblat prin oras, prin ploaie la un moment dat.
Am stat la o coada mare sa prindem un loc in autobuzul care ne ducea la stadion.
In autobuz am stat extrem de inghesuiti pret de o ora si ceva.
La intrare, alta coada, alti nervi.
Am prins un loc in fata, a inceput ploaia, noroc ca aveam pelerine.
Snow Patrol trebuia sa inceapa la 19.00 dar au cantat pe la 20.00.
Inca niste zeci de minute de asteptare si plictis, dansat ca sa ne mai dezmortim, inghesuiala, coate in coaste, calcat pe picioare, oameni care se bagau in fata.

Si cand in sfarsit au inceput sa cante, mi-am amintit de ce venisem de fapt. Si nu-mi venea sa cred, cumva, ca sunt acolo, ca-l vad pe Bono asa de aproape, cantam in cor cu ceilalti, am sarit, am dansat, am urlat cat ma tineau plamanii, the teenager in me was coming out of the closet:).

Nu-s cel mai mare fan U2 din lume. Nici dintre prietenii mei, macar. Nu ma asteptam la ceva anume. Nu m-am gandit ca va fi deranjant sindicalismul lui Bono, mesajele politico-sociale, faptul ca, aoleu, ne canta numai hituri si alea vechi… I just enjoyed it. Poate ca sunt din secta consumatorului de rand care stie numai mainstream.. so be it. Nu stiu, muzical, cum au sunat, ca v-am mai spus ca nu ma pricep. Insa show-ul a fost misto. Nu m-a plictisit, nu m-am uitat la ceas sa vad cat mai e, asteptam urmatoarea melodie si urmatoarea si tot asa. Nu m-am uitat inainte ce setlist au, I let myself be surprised:).

In plus, momentul in care Bono a luat pe scena o turcoaica din public m-a facut invidioasa pana la lacrimi. Si-s convinsa ca nu-s singura care a simtit asa atunci:).

In afara de asta, la un moment dat am decis ca trebuie sa fac si eu macar cateva poze si chiar am si filmat. Norocul meu a fost ca tocmai atunci a venit si Bono pe pasarela aia din dreptul nostru, taman cand as fi vrut sa inchid ca ma dureau bratele. Well, insa ninja a rezistat si, desi nu se aude foarte bine, am contribuit si eu c-un video la zecile/sutele de filmulete de pe net legate de concertul asta.

Iar despre oras…oh, despre oras va povestesc maine. Poze de la concert gasiti aici.