Poate că a fost mai evidentă decât în alți ani, cred că și în alți ani am mai avut parte de lecții asemănătoare, dar anul ăsta a fost mult mai mult despre asta decât despre orice altceva: a fost despre mine. Despre asumarea mea, despre locuirea spațiului meu interior, despre luarea în posesie a tot ceea ce sunt.
Asta nu e ceva simplu. Am fost un copil fără drept la păreri. Sunt un adult de multe ori șovăielnic, fără inițiativă, sunt stăpânită de frici și de proiecții ale unor posibile eșecuri. Nu fac mai nimic pentru mine, dar mă dau peste cap pentru alții. Pentru ca apoi să nu mai am disponibilitate pentru nimeni, nici chiar pentru mine.
Așadar, faptul că anul ăsta a trebuit să-mi asum deciziile, unele grele de tot, faptul că a trebuit să mă cercetez bine de tot ca să fiu convinsă că am făcut bine (nu sunt, nici acum nu știu dacă am luat decizia corectă, mi-e teamă că poate nu) m-a obligat să mă înțeleg și să încep, poate, să am o altă atitudine față de mine. Și, poate, să nu mai trăiesc în funcție de altcineva.
E foarte posibil să fie vorba și de cei 40 de ani împliniți în 2018, de un fel de frică de bătrânețe și moarte, însă mi se pare că în sfârșit ajung la un fel de maturitate pe care am admirat-o îndelung la alții fără să mă prind cum fac să fiu și eu așa. În sfârșit mă simt autonomă. În sfârșit încep să mă gândesc la mine în funcție de mine, nu de evenimentele care-mi sunt exterioare. Nu în totalitate, desigur, încă mai am de lucru. Dar e un început care mă bucură.
Desigur, toată treaba asta a venit cu multe vânătăi, încă mai simt efectele și acum (de la dereglări hormonale echivalente cu menopauza la panici dramatice legate de muncă și, practic, supraviețuire), dar simt că parcă am început să am puterea de a-mi lua soarta în mâini.
Așadar, bring it on, 2020!