2022

2022 e anul în care a început un război în Ucraina, când suntem încă în pandemie, dar asta a început să conteze mai puțin, când în sfârșit atunci când cineva caută pe google numele meu complet nu vede decât profilul de LinkedIn, nu și blogul. Și poate încă câteva linkuri de pe site-ul Montessori Institute of Bucharest sau Mediawise sau de pe alte bloguri care m-au menționat.
2022 e anul în care am trăit anxietatea groaznică a ideii de a pleca de acasă undeva unde e safe, de a fi mereu pregătită de ceva teribil.
2022 e anul în care am luat o jumătate de Xanax într-o seară pentru că simțeam că altfel nu o să-mi fie bine, am crezut că fac infarct sau AVC sau ceva. De la muncă prea intensă, de la aproape burn-out.
2022 e anul în care am văzut insula Elba și încă câteva locuri din Italia, dar și “the Transylvanian Highlands”, cum se laudă cei de prin zona Viscri-Criț.
2022 e anul în care Mika a fost diagnosticată cu insuficiență renală și a început tratament zilnic cu niște pastile și aproape săptămânal cu hidratare subcutanată. Nu aș fi zis vreodată că Mika va ajunge să meargă la doctor atât de des și că îi voi da pastile în fiecare zi. Atunci, în februarie, am crezut că o voi pierde rapid. Însă ea e o luptătoare, n-a vrut să se lase, așa că e în continuare printre noi. Doar că eu a trebuit să mă asigur că am o rețea de oameni care mă pot ajuta când plec și că sunt atentă la ea când are nevoie de mine.
2022 e anul în care nu am scris nimic pe blog și aia e, life happens, man.