Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

Posted in hmmm | Tagged | 2 Comments

Insoritul 2014

Nu pot sa ma plang one bit de anul asta. M-am dus in Birmania, am stat 2 saptamani in Creta si inca niste zile prin Bulgaria, am fost bronzata in mijlocul iernii, in mijlocul verii si un pic in toamna, asa ca mi-am scos parleala cu soarele si marea si cu exoticul si pentru anii in care am vazut marea doar prin pozele prietenilor.

N-am avut parte chiar de o vara fara job-uri, dar asta e un proiect la care inca lucrez, idealul meu in viata fiind sa inchid pravalia cam prin iunie si s-o mai deschid abia la mijlocul lui septembrie, cam cum era pe vremuri anul scolar. Sa am o bucata clara de cateva luni de vacanta pura. Dar asta e TO DO pe 2015.

Daca e sa-mi fac bilantul, anul asta a fost mai important decat multe altele din multe puncte de vedere. E “impanat” cu o gramada de first-times: prima data cand am fost in Asia, prima data cand am fost iarna in tarile calde, prima data cand am intrat la master, prima data (:P) cand m-am maritat.

Anul asta s-au nascut Pizza, Pia, Ania, Clara si “harciogul” Adinei (printre altii, desigur), niste viitori Cai de nadejde ai societatii (ma refer, desigur, la zodia Calului din zodiacul chinezesc), iar de unii ma bucur destul de des, atunci cand sunt lasata sa ii iau in brate si sa-i smotocesc.

Si daca e sa ma iau dupa spusele chiromantului din Yangon, la mine de-abia amu’ incepe piesa, deci te astept ca si cand, 2015!

Posted in LoveLife | Tagged , , , | Leave a comment

Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Posted in LoveLife | Tagged , , | 1 Comment

Ca tot e decembrie..

Citesc fara mirare ca “Singur acasa” a facut record de audienta la Pro zilele trecute. Ma mir doar ca l-au programat asa departe de Craciun, insa banuiesc ca grila din perioada aceea va contine filme mai noi, cel putin.

Discutand pe tema asta, am aflat ca rusii au un film la care se uita cu sfintenie de fiecare Revelion. E un film rusesc de acum vreo 30-40 de ani si nu exista Revelion fara el. Ba chiar, povestea spune ca o rusoaica la Paris, maritata cu un francez, cu musafiri romani in casa de Anul Nou, i-a pus pe toti “on hold” pentru ca trebuia sa-si vada filmul musai, altfel nu se putea.

Si nici la asta nu ma mir, dar e amuzant cum, desi avem nevoie de ritualuri ca sa marcam momentele importante, nu ni le recunoastem ca atare decat uneori. “Singur acasa” a devenit un astfel de rit. Nu e decembrie, nu e Craciun fara filmul asta. Te baga-n stare, iti aduce aminte ca incepe o perioada speciala din an.

E cum ne povestea doamna Zane la etnologie cu colindatorii. Ei veneau sa anunte sarbatoarea. Pai si ce, oamenii nu stiau ca e sarbatoare? Stiau, si erau chiar pregatiti, dar nu era intru totul sarbatoare pana nu veneau colindatorii sa anunte oficial, sa verbalizeze.

Asa si noi acum cu filmul asta. De unde audienta 🙂 (#mywildguess, #parereamea)

Posted in aberatii | Tagged , , , | Leave a comment

La piata

Prin 2008 scriam postul asta cu acelasi titlu cu cel de acum. Doar ca atunci era vorba de altceva, insa ce a ramas la fel e fascinatia mea pentru piata, in continuare imi vine sa cumpar cate ceva de la fiecare taraba (cu diferenta ca acum chiar fac asta, pentru ca acum am timp sa gatesc si am si pentru cine :P).

Insa atunci cred ca am omis sa spun ceea ce simt si acum: fascinatia pentru piata nu e doar despre ce poti gasi acolo. E mai mult de atat. In fiecare oras strain in care am calcat, am vrut sa ajung la piata. Acolo simt orasul asa cum e, neturistic, daca am noroc, sau cat de putin turistic posibil. Evident, si pietele pentru turisti au farmecul lor, vezi Mercat de Boqueria sau piata din centrul Istanbulului (forgot the name), si chiar si ele spun ceva despre oras si despre cultura comunitatii de acolo. Prin felul in care-si organizeaza marfa si mai ales ce marfa au, felul in care negociaza cu tine sau in care te cheama sa cumperi ceva, viata cotidiana din piata, clientii fideli care cunosc vanzatorii si produsele lor… toate astea ma fascineaza de fapt.

As sta ore-n sir in piata sa ma uit la oameni. La Obor e un deliciu pentru mine, sunt atatea chestii de vazut (si cumparat, de acord, acolo gasesti tot) ca nu cred ca m-as putea plictisi. In plus, in multe tari straine la piata mananci cel mai bine. Si de multe ori cel mai ieftin si autentic. Si cred ca la piata la noi e o lume pe care putini o cunoastem pentru ca nu prea mai dam p-acolo. Insa stiu sigur ca sunt oameni care se cunosc intre ei, care au legat relatii acolo, in piata, ca functioneaza ca o comunitate, de fapt, si transcede cumva functia utilitara pe care i-o dam.

Cred ca daca vrem sa stim pe ce lume traim, in ce comunitate, langa ce oameni, ca sa-i/ne intelegem mai bine, ar trebui sa mergem mai des la piata.

Posted in hmmm | Tagged , | Leave a comment

Despre adolescenta, dupa 20 de ani

Am fost aseara la un bal a bobocilor, organizat nici mai mult nici mai putin decat in Bamboo. M-am dus in interes de studii, pentru ca am ales sa fac un fel de cercetare la acest eveniment. A fost cu atat mai interesant cu cat aveam si pe cine sustine la concursul de Miss, caci venisem invitata si pusa pe lista la categoria “parinti” (cred ca ar fi fost mai nimerit sa o numeasca pur si simplu “Adulti”).

Am ales subiectul asta de cercetare si dintr-un motiv personal: si eu am participat cand eram intr-a 9-a la Miss Boboc (am povestit foarte putin aici), deci cumva tema imi era familiara. Si-mi venea simplu sa ma pun in papucii lor, chit ca schema nu mai e aceeasi.

Dar ce sa vezi, nu numai ca nu mai e aceeasi, dar acum nici eu nu mai sunt chiar aceeasi! Sa ma explic. Pe parcursul balului am fost un pic surprinsa de prea senzualele/sexualele numere de dans dintre probe. Nu dansau rau fetele, dar m-a izbit frecventa gesturilor erotice, in combinatie cu imbracamintea. M-am mirat eu de mine si de propria-mi supriza: cum, tocmai eu, care as recomanda ca lumea sa mearga mai degraba la dans, in orice forma, de orice fel, decat la psiholog, ca “te rezolva” mult mai repede si mai bine, deci tocmai eu sunt asa ingusta la minte.. Apoi azi mi-am amintit altceva (ce m-a si determinat sa scriu) – cand eram intr-a 10a, am organizat la scoala un fel de bal de Craciun. Trei colege aveau o coregrafie pe “O, Carolina”, coregrafie invatata dintr-o revista de adolescenti de la vremea respectiva, iti arata acolo pas cu pas ce e de facut. Coregrafia era mai sexy, la fel ca melodia, si din acest motiv directorul scolii n-a lasat fetele sa danseze pe scena, insa au dansat dupa bal, in public, directorul uitandu-se la ele amuzat si deloc deranjat.. Tin minte ce tare m-a suparat atunci interdictia respectiva, mi se parea abominabil. Dar iata-ma, 20 de ani mai tarziu, judecand sau stramband din nas cand niste adolescente se unduiesc un pic mai nu-stiu-cum la Balul Bobocilor.

Alta chestiune: multe fete la bal, foarte dragute. Doar ca… prea fardate, prea impopotonate, exagerate intr-un fel sau altul, maturizate somehow (nu arata de 15 ani multe din ele, cel putin cum e in capul meu un om la 15 ani). Stateam si ma uitam la ele si parca aveam un fel de Photoshop in creier, imediat corectam in cap imaginea sau depistam exagerarile. But then again, cine zice ca eu am fost mai breaza? Doar ca eu am avut mai putine optiuni, sa zicem, si vremurile erau altele, dar si eu tot asa am fost.

Cred ca pur si simplu, la 20 de ani distanta, imi dau seama ca e destul timp pentru toate astea, pentru rochii, tocuri, exagerari de orice fel, si-mi vine sa le spun ca nu e nevoie sa se grabeasca chiar asa. Insa copiii astia traiesc pe bune like there’s no tomorrow si de fapt asta face adolescenta asa misto. Starea asta de urgenta, senzatia unicitatii evenimentelor, febrilitatea, energia, agitatia, haosul – astea fac amintirile puternice. Si-atunci cum naiba s-o iei incet, cand tu te iei in piept cu lumea, sa dovedesti ca existi si ca esti si tu om.

Deci bine. Lasati adolescentii in pace cu tot cu muzica lor mereu tare si mereu ingrozitoare pentru generatiile mai mari (am plecat din Bamboo cu capul praf, nu pricep cum poti sta expus atatea ore la galagia aia ingrozitoare. Iar eu nu sunt un om neiesit in lume), cu fustele prea scurte, cu machiajul exagerat sau dansul prea indraznet. Si noi am fost la fel. Si uite, n-am patit nimic :).

Posted in hmmm | Tagged , , | Leave a comment

Inca un restart

De cand scriu pe blog din an in Pasti, cred ca de vreo doua ori mi-am zis ca gata, de acum incolo o sa fac si-o sa dreg, o sa scriu in fiecare zi, chiar daca despre nimic, chiar daca sunt trei randuri, cat un post pe Facebook. Si apoi tacere.

Acum fac la fel, dar sper ca a treia oara o fi cu noroc :). Cred ca impulsul a fost ca mi-a venit o idee de post si-mi parea ceva foarte dragut, interesant, putin filosofic chiar, insa am uitat cu desavarsire ce era. De vreo doua zile ma chinui sa-mi amintesc si nimic. Asa ca mi-am zis ca mai bine ma apuc eu sa scriu, ce-o fi acolo, si poate revine si ideea-minune ca-n proverbul acela cu “pofta vine mancand”. Pana acum nu s-a ivit, dar cine stie, poate chiar asta e momeala pe care a trebuit sa mi-o plasez mie insami pentru postul asta. Hopefully, si pentru altele.

Posted in hmmm | Tagged , , | 1 Comment

Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH

Posted in hmmm | Tagged , , | 2 Comments

Zile birmaneze: Bagan si Mandalay

Dupa ce ne-am saturat de mare si de soare, ne-am gandit ca ar cam fi cazul sa ne mai plimbam putin prin Myanmar. Am decis sa mergem spre Bagan despre care citisem in Lonely Planet ca e valea cu 1000 de temple (de fapt cica sunt peste 20000), toate vechi, peste 1000 de ani. Asadar ne-am interesat cum putem ajunge acolo. Ar fi fost dragut sa luam o barca de-a lungul coastei pana mai in nord, dar asta era imposibil. A trebuit sa ne intoarcem la Yangon si de acolo sa plecam spre Bagan.

Am calatorit tot noaptea, asa ca m-am incotosmanat mai dihai ca data trecuta. Insa de data asta am nimerit un autobuz cu stewardessa care ne dadea si paturici, iar aerul conditionat era decent. In autobuz, pe un ecran mare, rulau videoclipuri si episoade dintr-un serial cu tineri, inteleg ca era o comedie, insa doar sa-i privesti era indeajuns de hilar.

Am ajuns in Nyaung-U (localitatea din regiunea Bagan unde se opresc toate autocarele) pe la 5 dimineata. Era bezna, insa in autogara era un birt invadat de toti turistii care, la fel ca noi, ajunsesera la ora aceea si nu aveau rezervare. Toti cu rucsacul in spinare si Lonely Planet in mana. Am baut un ceai acolo, apoi am luat-o la picior. Hotelul gasit era unul linistit, mai scump, dar am decis ca eram prea obositi sa mai cautam altceva: 35$/noapte cu mic dejun. Aveam si apa calda, ceea ce pentru mine a fost un “lux” care a meritat toti banii.

In Bagan toti turistii circulau cu bicicleta. Cu harta la indemana si cu descrierea templelor alaturi, incepi sa pedalezi pe niste potecute mai nisipoase si sa te opresti din loc in loc, sa intri si sa vezi ce-au putut construi niste oameni de acum 1000 de ani. Va spun sincer ca l-am vazut pe Buddha in toate dimensiunile, culorile, posturile si pozitiile posibile in Birmania si chiar am facut overdose. Bagan e un loc foarte turistic, aici am vazut autocare cu mosi imbracati in uniforma de turisti adusi la poarta templului, ne-am inghesuit cu altii mai dibaci pe ultimul “etaj” al unei stupe inalte sa pozam apusul in valea cu temple, insa ne-am dus si la unele mai departate si nu asa de populare – in curtea unuia chiar am tras si un pui de somn pe niste banci din piatra. Era interesant ca priveliste, dar cam prea turistic totusi.

Tot p-aci este mentinuta in viata si traditia cu obiectele lacuite. Cred ca vine din China, iar obiectele, unele dintre ele, sunt extrem de frumoase. Sunt facute din lemn de tec acoperite cu mai multe straturi de lac home made, apoi incrustate marunt si pictate. Noi am aterizat in magazinul unui domn (aici vizitat de alti turisti care au si filmat) care ne-a aratat un numar al revistei National Geographic din 1971 in care era un articol despre bunicul lui, numit “artist” si “designer” pentru modelele cu care decora obiectele din lac. Ce e drept, acelea au fost aproape singurele de calitate pe care le-am intalnit in scurtul nostru periplu, insa erau si destul de scumpe. In celelalte magazine era marfa pentru turisti grabiti, nu atat de frumos finisata si desenata.

Daca ar fi sa ma gandesc la ce temple din zecile vazute mi-au ramas in cap, ar fi cam vreo 2: unul dintre primele, cu 4 statui ale lui Buddha in picioare, acoperite in aur din cap pana in picioare. Erau impresionante, intr-adevar. Toate templele au cam aceeasi structura: un patrat cu 4 intrari, la fiecare din ele cate un Buddha, pereti decorati cu scene din viata lui (in unele erau mai bine pastrate decat in altele). Mergeai in cerc, descult (asta e treaba la buddihsti, te descalti la intrarea in templu, n-ai voie cu sosete, fusta scurta, pantaloni scurti sau maiou. Poti avea rochie mai lunga, tricou sau esarfa deasupra), in sensul acelor de ceasornic. Al doilea ar fi templul bantuit, unul cu o constructie mai deosebita si plin de lilieci pe care nu-i vedeam pentru ca era asa de inalt incat acolo sus era intuneric. Arata ca un templu aztec de la departare, dar asta numai pentru ca varful ii cazuse si nimeni nu se invrednicea sa-l repare, tocmai pentru ca era “bad omen”.

Pe la orele pranzului ne opream sa mancam sau sa bem una sau doua beri Myanmar (in sticla mare, de 75), buna rau, mai ales pe caldurile alea. Si ne uitam la oameni, la turistii care treceau in carute cu doua roti, trase de boi decorati cu clopotei si ciucuri, turistii purtand masti pe fata sa nu inhaleze colbul drumului. Sau altii, mai chinuiti, intr-o sareta cu cai, pareau cam scuturati pe potecile alea. Si-n final aia care si-au luat biciclete electrice si impingeau la ele ca se terminase bateria sau mai stiu eu ce. Toti astia amestecati cu localnicii care atipeau la umbra, pe cate un sezlog de bambus sau altii care venisera ca noi, la o bere si sa se uite la un film american cu bataie.

Am stat in Bagan 3 nopti. Dupa ce am facut indeajuns de mult timp infuzie de turisti si de temple, am decis sa plecam spre Mandalay, un oras din centru-nord destul de cunoscut. Am luat un autobuz de zi in care de dimineata a fost frig (aceeasi problema cu aerul conditionat), insa apoi, spre amiaz, am murit de cald. Ajunsi in autogara, la usa autocarului se impingeau taximetristii sa ne “agate” ceva de speriat. Am gasit un shared taxi, alaturi de un cuplu de elvetieni – ei urmau sa stea o noapte in Mandalay si am mers la acelasi hotel, ca nici ei n-aveau rezervare.

La Nylon Hotel (25$/noapte, mic dejun inclus) aveam un pat enorm, apa calda, aer conditionat si ventilator si era cam multa galagie. Am luat-o la picior prin oras. Era cam 4 dupa-masa, cand ieseau copiii de la scoala si era o inghesuiala de abia puteai sa treci. Orasul e organizat precum New York-ul, strazile au numere dar si nume si sunt toate drepte. Ni s-a parut simpatic in acea dupa-amiaza, mai ales ca am gasit si un restaurant indian unde am mancat excelent.

A doua zi planuisem sa mergem la Mingun unde se afla ceea ce ar fi fost cea mai mare stupa din lume, daca ar fi fost terminata. Ca sa ajungem acolo, am mers in port sa luam o barca. De turisti, desigur. Mingun e un sat de fapt, insa, ca orice loc turistic, apuci sa vezi pana la pranz, cand ai barca de intoarcere, doar “obiectivele” – stupa, clopotul de 90 de tone sub care puteai intra, atat era de mare, magazinele cu suveniruri, birtul de pe plaja unde am baut bere din spirulina (buna!) si cam atat. Stupa era enorma si toata crapata de cutremurul care o cam zgaltaise pe la sfarsitul secolului 19 si apoi din cauza delasarii. Clopotul era prilej de selfie-uri si poze de grup, iar vanzatorii aveau tot felul de marfuri, de la palarii de bambus, haine, thanaka, mici obiecte din lemn sau mancare. Am gustat dintr-un fel de … chiftea prajita facuta din muste de rau. Not bad, dar prea mult ulei, zau asa!

Dupa-masa am umblat o groaza prin Mandalay doar ca sa descoperim ca nu e un oras prea fermecator. E poluat, plin de motorete, n-ai pe unde merge decat pe strada, ca pe trotuar sunt aranjate tot felul de marfuri, de la piese pentru tot felul de masinarii, la haine si mancare. Insa pare ca e mai instarit decat Yangon, comertul e in floare, casele mai aranjate, mai solide cel putin.

Seara am decis sa mergem la teatrul de marionete traditionale. Exclusiv pentru turisti cred ca e facut locul asta destul de mic (40 de locuri or so) in care am vazut niste basme birmaneze transpuse in teatru de papusi. Marionetele erau cu sfori, foarte cochete si complicate, insa oamenii, cu exceptia a doi mosi, nu mai stapaneau prea bine acest mestesug. Aveam si muzica traditionala care mie mi-a parut un fel de adunatura de instrumente ce produceau niste zgomote fara noima, fara ritm, pe care ei totusi dansau. Dansul era destul de static (ne-au prezentat o scena in care un om dansa cu o marioneta, un fel de intrecere, sa zicem) si se miscau putin pentru ca apoi sa se opreasca intr-o poza. Inteleg de unde vin toate mutritele personajelor manga sau anime..

In drum spre hotel ne gandeam ca ar trebui sa o stergem de aici. Imi faceam procese de constiinta, imi reprosam ca poate nu am descoperit noi ce e mai frumos in Mandalay, dar sincer haosul, aerul irespirabil, taximetristii care ne hartuiau la fiecare intersectie deja ne obosisera destul. Asa ca dimineata am decis sa mergem un centru de meditatie pe care-l gasisem pe net inainte sa plecam, aproape de Mandalay, tot pe malul fluviului Irrawaddy.

Urmeaza: Cele mai intense 5 zile traite in Burma.

Posted in travel | Tagged , , , , | Leave a comment