Un turc, un ungur, un australian și doi români intră într-un bar

În 2015, eu și S. am plecat într-o călătorie de o lună în Georgia, „vecinii” noștri de peste Marea Neagră. A fost o călătorie foarte interesantă într-o țară asemănătoare cu România, însă suficient de diferită încât să nu am de-a dreptul senzația că sunt în Bulgaria. Au vinuri foarte bune și peisaje montane demențiale!

Am decis, la un moment dat, să le vizităm munții și așa am ajuns pe o ploaie mocănească la Mestia, un fel de Sinaia din Caucaz. Sau poate Azuga. Anyway, coleg de drum ne-a fost un australian, Dave, care făcea o călătorie mai lungă în estul Europei, un tip simpatic și foarte deschis, dar foarte nepregătit pentru munte (așa îmi părea mie din cum era îmbrăcat, era cam frig în mai Adult Games, dar na, poate e doar părerea mea).

Într-o zi am plecat pe jos spre un ghețar. Drumul lat, dar lung, ne-a cam istovit, așa că la întoarcere tare ne-am bucurat când o mașină s-a oprit lângă noi, iar șoferul ne-a poftit, în engleză, să ne urcăm în mașină să ne ducă înapoi în sat. Pe drum l-am cules și pe Dave, cu care nu ne văzusem sus pe ghețar și care era în pantaloni scurți și fără niciun rucsac sau altceva la el.

Zgribuliți, am decis să bem ceva împreună. Șoferul era ungur și prietenul lui era turc. Amândoi lucrau la Amsterdam, erau programatori. La masă, noi și ungurul începem să povestim despre România și Ungaria, chestiuni politice și istorice, într-un mod foarte amuzant și relaxat. N-aveam niciunii vreun „dinte” împotriva celuilalt, Doamne feri, eram pe aceeași lungime de undă legat de naționalismele vânturate atât la noi, cât și la ei, făceam mișto de ele, mai degrabă. Dave australianul, timid, întreabă care e faza mai exact. Băieții încep să-i explice istoria, în mare, cine în ce imperiu a fost și care-i faza. Colegul turc, world of whorecraft la un moment dat, remarcă: „Da, dar ați fost cu toții în Imperiul Otoman!”, la care am izbucnit în râs, nu zisese el mare lucru până atunci, dar asta a fost de ajuns.

Mă uit la Dave care, probabil, încerca să vizualizeze harta Europei de est, pe unde e România, unde e Ungaria, unde e Turcia.. Prin ochii lui de australian, lucrurile astea păreau foarte depărtate, însă era curios și punea întrebări, ca apoi, la final, să conchidă: „This is a very interesting history lesson for me”.

Am stat împreună și la cină, cu toții am fost de acord că berea și vinul din Georgia sunt extrem de bune, la fel și mâncarea, ca munții sunt foarte frumoși și că, în general, ne bucuram că veniserăm și că ne întâlniserăm așa spontan. Nu ne-am făcut planuri să ne vedem și a doua zi (programatorii plecau, Dave avea planuri de plecat în altă excursie decât noi), dar mi s-a părut foarte simpatică după-masa aceea, stând la masă cu oamenii ăștia cu care practic nu aveam nimic de împărțit, dar cu care s-a dovedit că de fapt aveam destule de împărtășit.

Posted in LoveLife | Leave a comment

You lose some, you win some

Am sentimente foarte amestecate cu privire la ziua de 8 martie. Probabil că cei care mă cunosc destul de bine știu deja de ce. Azi se împlinesc 15 ani de când tatăl meu nu mai e. Dar tot azi se împlinesc 7 ani de când am ieșit prima dată cu actualul soț.

Un ochi râde, unul plânge.

Nu știu dacă aș putea spune acum că mi-e dor de tata. Am trecut de dor, de fiecare dată când mă gândesc la el, simt un gol în piept. În toți anii ăștia am trecut prin toate etapele. L-am idealizat, l-am adorat, m-am certat cu el în capul meu, l-am urât, l-am disprețuit, l-am învinovățit de toate relele care mi se întâmplă acum. Până la urmă am ajuns să-mi dau seama, acum, în anul în care împlinesc 40 de ani, că el nu mai e și că tot frecușul ăsta din mintea mea nu are rost. Probabil că era doar modalitatea prin porn skill com care eu mă agățam de ideea de tata, chiar dacă în minte îl înjuram. Ceea ce mă doare cu adevărat e că a murit prea devreme, mult înainte ca eu să-mi dau seama cine e el.

Dar ceea ce 8 martie mi-a luat, 8 martie mi-a și dat. Nu m-am gândit atunci, pe 8 martie 2011, că peste 7 ani o să fiu măritată cu omul cu care eram la un vin în oraș. Țin minte doar senzația de naturalețe din toată seara aceea, cum pur și simplu nu am avut vreo așteptare și for once in my life nu am vrut să sar etapele, nu am vrut să mă grăbesc, am luat-o așa cum era. Poate că d-aia a fost memorabilă. Mă bucur, restrospectiv, că am acceptat să ne vedem, în felul ăsta ziua de 8 martie s-a îndulcit un pic, după ce ani de zile, deși primeam flori sau felicitări, eram de fapt destul de tristă.

N-am o concluzie sau încheiere potrivită pentru gândurile de azi. Încă rumeg în cap tot felul de chestii, încerc să-mi pricep sentimentele, însă e clar că nu e o zi ca toate celelalte.

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

Așa, deci..

… a trecut și ianuarie 2018. Am ratat momentul marilor planuri pe blog, am uitat să mă lamentez cu privire la orice subiect de actualitate, o fac suficient cei din bula mea de pe Facebook, mă încarcă îndeajuns toate știrile care își fac drum cumva la mine. Dar am o scuză, am muncit în ianuarie mai dihai ca în orice altă lună a anului trecut, dar nu mai mult decât în acel ianuarie de acum vreo 3 ani când aveam pe cap sesiune, traduceri și curs la MIB care era destul de dificil, multe documente de tradus și acolo. Când am ieșit din luna aceea, am zis că sunt în stare să fac orice.

Luna asta n-a fost chiar așa de rea, dar a fost istovitoare. Am avut din nou de câteva ori impulsul de a scrie ceva, dar procrastinarea caracteristică și volumul de muncă m-au făcut să nu mai vreau să văd ecran în fața ochilor. M-am apucat de tricotat :)) (right, I know, mămăiță, corect? Finally mi se potrivește porecla pusă de Robi acum… 10 ani) pe sistem nervos, cum zice mama, e într-adevăr rewarding să văd că totuși iese ceva concret din mâinile mele.

De fapt, dorința asta de a vedea rezultatul unei activități mă ține în continuare în traduceri. Am sentimentul că sunt măcar puțin de folos cuiva, că văd rezultatul concret, chiar dacă sunt, de cele mai multe ori, cuvinte pe un ecran. Atunci când sunt interpret e și mai bine: e one-way job, când traduc ceea ce spune cineva nu am timp să mă gândesc la altceva, să procrastinez, să mă uit pe Facebook, să visez cu ochii deschiși. Mă duc acolo, ăsta e jobul, asta am de făcut, sunt oameni care depind de cuvintele mele în română sau engleză, e de ajuns pentru ca asta să fie o muncă satisfăcătoare pentru mine. E important și conținutul, e importantă și atmosfera, e adevărat, dar până la urmă ceea ce fac e concret, vizibil, are efect imediat.

Îmi place și faptul că, de obicei, la cursurile Montessori totul se termină pe la 4. Așa că o iau alene cu bicicleta pe singura pistă mai de doamne-ajută din București, pe Calea Victoriei, și admir clădirile, oamenii, cânt și mă gândesc în treacăt la ale mele. Nu prea mult, nici prea des, că orașul nu permite asemenea reverii decât în ocazii speciale, altfel trebuie să fiu mereu cu ochii la drum, să nu mă trezesc cu mașini și pietoni în cale (da, pe pistă, ce credeați?).

Mă gândesc, însă, tot mai des de ceva vreme, că în curând traducerile vor fi o muncă preluată de AI, cel puțin cele care se plătesc mai bine (cele tehnice sau medicale, de exemplu, fără prea multe metafore) și că poate ar fi înțelept să mă reorientez. Există deja softuri care traduc sute de pagini pe zi, după ce sunt antrenate anterior, desigur, cu care nu are cum să concureze niciun traducător. Chiar și google translate a început să facă treabă bunicică cu documente simple, reduce mult timpul petrecut pe un document. Deocamdată, asta e în avantajul traducătorilor care pot face un volum mare în mai puțin timp. Dar am senzația că perioada asta o să ajungă curând la un final. Poate nu atât de curând pe cât cred eu (10 ani, să zicem), dar în timpul vieții mele cu siguranță.

So, what to do? Mă fac profă, e primul meu gând. Asta, măcar, știu că e complicat de pus pe o mașinărie. În primii ani de viață, cel puțin, un copil nu învață o limbă străină de la un ecran, creierul are nevoie de mai mult decât de stimulentul dat de acesta, e nevoie de un om care să transmită prin cuvintele străine și înțelesurile lor nespuse. Asta e o pistă. Să reiau antropologia? Ar putea fi și acolo ceva interesant, desigur, încă nu mi-e clar dacă sunt făcută pentru asta. Mă mai gândesc, încă mai am puțin timp.

All in all, cam astea sunt unele din gândurile de început de februarie 2018, nici prea prea, nici foarte foarte.

Posted in aberatii | Tagged , | Leave a comment

20, 39, 3, 24…

Cam de prin adolescență percep ziua asta de 31 decembrie într-un fel oarecum dramatic, însă doar în mine, fără să manifest în niciun fel senzația amestecată de sfârșit și de început, de restart, dar doar pe jumătate.

Când eram într-a 9-a și aveam primul meu prieten, pe 31 decembrie citeam „Maitreyi” și trebuia să mă pregătesc de petrecere, prima petrecere la care aveam voie să merg singură, dar ce să vezi, n-am putut s-o fac până nu am terminat cartea, iar finalul ei, combinat cu înserarea și presiunea că trebuia să mă îmbrac, plus așteptările adolescentine față de o așa petrecere importantă, mi-au dat o senzație unică de sfârșit de lume și început de viață. Cumva, așa și era. De atunci, 31 decembrie înseamnă pentru mine exact senzația aia nedefinită și amestecată. Au trecut 24 de ani de atunci și, evident, sentimentul se estompează în timp, se modifică, capătă și alte arome.

Sunt de 20 de ani în orașul acesta, capitala României, București, este ora prânzului, afară e soare, am pus două pâini la copt, mă uit pe geamul din fața biroului meu în dezordinea care mă caracterizează și mă bucur de liniște.
Sunt 20 de ani de când a murit bunica mea pe care am iubit-o nespus. Am o poză cu ea pe birou în care purta perle și cercei și zâmbea. Mi-e dor de ea. N-am cunoscut-o cu perle la gât, ci mai degrabă aplecată peste mașina de cusut în holul lung al casei noastre de la țară. A fost omul care m-a învestit cu încredere atunci când aveam nevoie de asta și care a considerat că e necesar ca eu să am casa mea, chiar dacă mică și la țară, ca să nu fiu la mâna nimănui.

Anul ăsta am împlinit 39 de ani. Dacă mi-ai fi spus, acum 24 de ani, că la 39 de ani o să fiu așa, cred m-aș fi bucurat. În schimb, eu azi, cu tot soarele de afară, sunt melancolică și simt cum umblu prin casă cu o bulă în care scrie „what if” atașată de creier.

Sunt căsătorită de 3 ani și cred că ăștia au fost cam cei mai buni trei ani din viața mea matură. Au venit la pachet cu tot felul de chestii noi, dar în același timp abia acum, în sfârșit, mă întorc spre mine, mă preocup de mine așa cum probabil ar fi trebuit s-o fac de multă vreme.
****************************************************************
Pe blog am făcut de multe ori liste cu ce-mi doresc pentru noul an. Niciodată nu m-am ținut de ele. Poate pentru că nu mi-am luat niciodată în considerare cu adevărat dorințele, le vedeam ca pe niște mofturi. De aceea am renunțat să le mai scriu, acum doar mi le spun. Nici anul ăsta n-o să scriu new year resolutions, dar anul ăsta, poate pentru prima dată după multă vreme, simt că sunt mai hotărâtă și că până la urmă doar eu am puterea să fac ceva în ceea ce mă privește. Nu știu de unde vine senzația asta de empowerment, în jurul meu totul e descurajant (așa, la nivel macro), poate e o chestie legată de vârstă, dar nu mai contează.

Deci hai, 2018, gimme your best shot!

Posted in aberatii | Tagged | 3 Comments

Cubul binomului

În 2013, după ce mi-am dat demisia, am decis că îmi pot permite să nu fac nimic job-wise vreo 2-3 luni ca să-mi dau seama ce vreau, încotro s-o apuc. Știam că mă voi întoarce la traduceri, până una-alta, asta știu să fac și pentru asta m-am antrenat în școală, pe lângă faptul că puteam să fiu și profesoară de engleză și franceză. Doar că atunci când am terminat facultatea am refuzat total gândul că m-aș putea duce la catedră.

Însă, 12 ani mai târziu, mi-am dat seama că tot ce ține de educație mă atrage și începusem să vorbesc cu diverși amici despre asta. Nu mă gândeam să mă duc la școală, nici măcar la grădiniță (așa cum auzisem că spusese, cu oareșcare dispreț, unul din șefii mei la auzul demisiei), însă voiam să fiu oarecum implicată în ceva ce avea legătură cu educația.

N-a trebuit să aștept prea mult, din om în om am ajuns până la urmă ca, la două luni de la demisie, să fiu unul dintre cei doi traducători ai primului curs pentru viitorii educatori Montessori, curs organizat de nou înființatul Institut Montessori București. Nu știam absolut nimic despre Montessori atunci, nu mai eram chiar antrenată să fiu interpret, însă Mariana și Madlena și Maria-Lena și Corina au fost atât de răbdătoare cu mine (cu noi), încât și în zi de azi le sunt recunoscătoare.

Pentru mine a fost un curs plin de mici revelații legate de mine însămi. Uneori îmi venea greu să nu mă emoționez până la lacrimi, alteori trebuia să-mi stăpânesc propria mirare și descoperire ca să pot traduce ce spusese Madlena (trainerul cursului), am avut mai multe discuții ad-hoc despre traducerea unor termeni, am avut emoții pentru că trebuia să traduc/vorbesc în fața unei clase de adulți.

Însă nu o să uit niciodată revelația pe care am avut-o atunci când Madlena a prezentat un material Montessori numit cubul binomului. Înaite de toate trebuie să spun că toată viața mea de școlar am urât matematica. Știu exact momentul în care mi-am dat seama că nu merge cu materia asta și pur și simplu am încercat să trag de mine în fel și chip să pot trece onorabil prin școală. În continuare am un blocaj când vine vorba de cifre, procente, calcule. Și mai ales când am de tradus din engleză chestii destul de simple cum e și cubul binomului.

Materialul despre care vorbesc e acesta:

Așadar, Madlena arată ce se face cu acest material, cum îl arăți (prezinți) unui copil. All fine and dandy, n-am ratat niciun cuvânt complicat. După care începe să povestească care e scopul acestui obiect. Pentru un preșcolar, scopul este să pună toate elementele înapoi cum erau astfel încât cutia să se închidă perfect. Dar, de fapt este o formă de a aduce în concret ceva abstract, cu care copiii vor avea de-a face abia la școală, când se vor întâlni din nou cu această cutie: materializarea formulei (a + b)³. Aici un pic m-am blocat. Apoi a început să scrie pe tablă formula desfășurată și cum fiecare cub reprezenta ceva din formula respectivă. O explicație lungă găsiți aici.

După care a explicat faptul că expunerea unui copil la un asemenea material nu face decât să-i ajute mai târziu înțelegerea mai profundă a unor lucruri abstracte, cum e algebra. Pentru că, a continuat ea, mintea copilului ajunge la un nivel de abstractizare în ritmul propriu, fiecare copil la un alt moment. De aceea e bine să le oferi șanse să poată internaliza, să zicem, în mod vizual, senzorial, unele abstracții, mai târziu le va fi mai ușor pentru că le pot lega de o experiență deja „stocată” în minte. Însă cumva școala normală se așteaptă ca copiii să priceapă destul de repede și toți în acelați timp chestii destul de abstracte fără ca pregătirea anterioară să fie (de multe ori) prea solidă. Atunci când sunt puși față în față cu această situație prea abstractă pentru ei, mulți copii renunță.

M-a lovit în moalele capului acel „they just give up”. Mi-am amintit momentul exact când eu am renunțat, în ce bancă stăteam și ce făceam, ce mi-a spus învățătoarea (care era o doamnă mișto, de altfel) și apoi, în pauză, privind cutia, am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut eu dacă aș fi avut ocazia să pun mâna pe acest obiect. Sau dacă ar fi existat Montessori pe vremea mea. Poate că aș fi fost bună la matematică. Cu siguranță n-aș fi avut această teamă de cifre. Poate nu mă mai îndrepta mama către uman, văzând că cu matematica nu mă înțeleg deloc. Poate, poate, poate.. But there I was, un adult, un om în toată firea, care se bloca la auzul unei formule de care nu-și mai amintea nici în ruptul capului pe care probabil o întâlnise în clasa a cincea or so (parcă, nu?).

Traduc de 4 ani la Institut. Am trecut deja de două ori prin acest curs, tocmai a început a treia tură. Acum revelațiile sunt mai puține, dar îmi amintesc des de acel moment wow legat, culmea!, de o formulă. În continuare am o mică ezitare atunci când traduc despre cutia cu triunghiuri (triunghi obtuzunghic isoscel este, de exemplu, ceva la care ezit – obtuse-angled isosceles triangle e in engleză) sau despre împărțiri și înmulțiri. Însă mă farmecă în continuare modul în care un copil este ajutat de mic să se dezvolte în acord cu ritmul său și cu etapele de dezvoltare prin care trece, cu tot ce implică ele. Considerația asta pentru o ființă în dezvoltare, deseori nerespectată de adulți, mă face să mă gândesc că poate nu e deloc o prostie și nici un regres în carieră să lucrezi la grădiniță.

Posted in hmmm | Tagged , | Leave a comment

D-ale creierului

Mi s-a întâmplat de câteva ori de când sunt translator o chestie ciudată pe care nu știu s-o explic, care mă amuză după, dar care, atunci când se întâmplă, e destul de deranjantă.

Se făcea că eu mă aflam în fața unui grup de oameni pe care-i vedeam aproape pe toți pentru prima dată-n viață. Alături de mine, persoana pe care o traduceam, literally, trainerul cursului. De obicei (spun asta pentru că o traduc cam de 4 ani), e o plăcere să lucrez cu ea. Are fraze logice, cu sens, clare, de obicei nu foarte lungi, știe când să se oprească pentru traducere, e foarte înțelegătoare atunci când o rog să repete dacă mi-a scăpat ceva și a învățat destulă română ca să știe dacă, după o poveste mai lungă, am scăpat din vedere ceva esențial.

Azi nu a fost deloc diferită. Însă m-am trezit că, în timp ce o ascultam, am devenit extrem de conștientă de procesul pe care-l face creierul meu în traducere, un proces de altfel automat deja, doar că în momentul acela eu nu mă mai puteam concentra pe cuvintele ei, ci doar pe felul în care acele cuvinte ajungeau în mintea mea și modul în care căutam cuvintele cheie cu care să fac legăturile logice corespunzătoare, astfel încât să pot reproduce, cât mai fidel, sau să adaptez adecvat, ceea ce tocmai auzisem. Partea bună a fost că am reușit să redau o parte din ceea ce spusese trainerul, am știut însă că am pierdut pe drum o parte, atâta vreme cât am fost mai conștientă de procesul creierului decât de cele spuse.

Mi-am dat seama apoi că, atunci când sunt într-o situație de genul ăsta, eu de fapt urmăresc conținutul, ideea, în sensul că mă interesează realmente ce se spune acolo, cu excepția că eu sunt un canal prin care cuvintele acelea capătă o formă într-o altă limbă. Cumva mi se pare că gura vorbește fără mine, că sunt într-un proces automatizat, pe care nu-l mai conștientizez sau pe care îl conștientizez prea puțin, poate doar atunci când apar cuvinte pe care nu le cunosc sau pentru care îmi lipsește cuvântul în română/engleză.

M-am surprins, în momentele în care eram conștientă de proces, în loc să mă concentrez pe ce am de făcut, că încercam să ies din „schema” asta, să zic creierului meu „nu acum, te rog, nu acum, că nu mă pot concentra” și am descoperit că stăteam foarte încordată, cu fălcile încleștate, iar cuvintele-mi ieșeau din gură de parcă le dăduse afară din casă maștera cea rea.

În fine, chestia asta nu mi se întâmplă foarte des, thank God, dar e îndeajuns de enervant mai ales atunci când sunt în fața unor oameni pentru că mie mi-e de fapt destul de teamă de vorbit în public, chiar dacă vorbitul se reduce la a transpune într-o altă limbă cuvintele cuiva.

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

Chestia asta cu scrisul…

Observ că în ultimele posturi din ultimii câțiva ani nu fac decât să mă plâng că n-am mai scris și să-mi jur solemn că o voi face :)). Well, oricât aș trage de mine, pur și simplu nu mi se întâmplă așa de des precum aș vrea. Și asta pentru că am avut dreptate într-un fel: nimeni nu-și mai face blog (personal) în era Facebook. Îți faci blog dacă vrei să fii influencer, dacă vrei să faci bani din blog, dacă ai un subiect despre care vrei neaparat să vorbești și nu ai chef să-ți bați capul cu un site. Cred că sunt foarte puțini cei care-și fac blog așa cum am făcut eu acum 13 ani, doar pentru chestii personale, for the sake of writting și alte asemenea.

Mă gândesc doar că nu vreau sub nicio formă să fiu influencer. Nici să fac marketing (sincer, mi se pare cea mai mare porcărie, in a way, this blog marketing), nici să scriu despre produse, nici să fac reclamă de niciun fel, nici să fac bani din ce scriu. D-asta am trecut prin epurarea asta, am mai zis-o, cred. Dar, deși am ajuns unde îmi doream, la zero, scrisul nu mai e chiar la îndemână. Poate m-am plictisit. Poate mi-am pierdut obișnuința. Poate n-am nimic de zis. Poate, dacă am ceva de zis, nu e de scris pe blog. Poate că totul e atât de public în viețile noastre acum încât îmi doresc să țin anumite chestii private, despre care să nu vorbesc virtual deloc.

Dar poate că totuși merită să faci uneori un exercițiu, așa cum recomanda și Inoza pe blog, și să scrii ce-ți trece prin cap. De funcția cathartică a scrisului nu am uitat, dar probabil că nu am avut nevoie de ea. Însă acum mă gândeam „what if I start writting stupid boring things?”. O să fie un blog despre nimic :))). Dar conceptul ăsta e deja atât de vechi că mi-e și rușine să-l mai zic.

Anyway, deci despre nimic scriu.

Posted in hmmm | Tagged | Leave a comment

În renovare

O să țin minte vara lui 2017, n-am nicio îndoială, datorită numărului de meșteri cu care am avut de-a face și al lucrărilor coordonate fără să am habar ce naiba e de făcut, ghidându-mă după bunul simț, sfaturile altora și după nevoie.

La început de iunie am decis în familie, eu și S., că ne apucăm de o mică renovare a bucătăriei de la țară. A fost refăcută acum vreo șapte ani, iar în urma lucrării am rămas cu o traumă din care mi-am revenit doar acum, atât de nasoală a fost țeapa. Așa că am vorbit cu un meșter de la țară să vină să ne ajute cu diverse (reparat acoperiș, tencuit, podit, chestii d-astea). Omul a venit, a văzut despre ce e vorba și a spus un preț. Am fost de acord, deși mi s-a părut că prețul e cam mic, însă eram pregătită de update-uri pe parcursul lucrării. Doar că omul trăgea mâța de coadă într-un stil extrem de enervant, găsind pricină oricărei chestii pe care o avea de făcut (că peretele nu e drept, că grinzile sunt strâmbe, că trebuie să-și stropească cartofii și nu poate sta toată ziua etc). Cu mine vorbea într-un fel, cu S. schimba ceea ce spusese, asta de față cu mine, mințea și ne amâna la nesfârșit. Într-un final a decis să nu mai vină, după ce l-am confruntat și i-am cerut să-mi spună clar când vine să facă treaba, când o termină și exact pentru ce sumă. N-am aflat niciun răspuns, noroc că nu-i dădusem nimic înainte, așa că l-am plătit pentru ce făcuse și gata. S-a supărat pentru că am dat pe scândura de podit mai mulți bani decât ceruse el pentru lucrare (!!!) și pentru că era beat atunci când ne-a zis prețul și nu estimase bine lucrarea, pentru că nu ne-a ascultat. Am rămas ca doi fraieri cu materialele cumpărate și ne-am apucat să facem noi (mai bine zis, jocuri porno să facă S. iar eu să ajut) tot ce era de făcut. Am cerut sfaturile rudelor pricepute, iar S. și-a pus toată experiența la bătaie. Nu e vorbă, satisfacția a fost mai mare așa, dar și oboseala.

Prin iulie, S. a decis, cu vecinii din casă, să repare acoperișul. Casa în care stăm a fost construită în 1900 de un armean, iar acoperișul e din tablă. A mai fost înlocuit sau reparat din când în când, dar acum era necesară o schimbare. Din recomandare în recomandare, am ajuns la un tip de pe lângă București care s-a angajat să facă treaba în trei zile. După vreo săptămână, făcuse mi puțin de jumătate. A venit prima dată cu un alt tip tare dubios, apoi a venit vreo două zile la rând cu tatăl său care părea a fi meșterul principal. Apoi n-a mai venit deloc, iar la mesajele lui S. a răspuns „vă rog să nu mă mai hărțuiți că și așa sunt supărat cu prietena mea”. Ultima dată când a venit, lucrurile erau deja destul de tensionate, însă credeam că va termina ce începuse. Pe naiba! Și-a luat sculele și a fugit, deși îi dădusem deja o parte din bani (un avans, apoi bani pentru transport, apoi iar niște bani în avans, în total cam jumătate din suma convenită). Prin mesaje (n-a răspuns la telefon niciodată) n-a recunoscut nicio clipă că plecase cu banii și a spus: că el foarte bun meșter, al treilea din țară, că a avut de plătit ceva la niște clienți și că nu e vina lui, deci noi trebuia să plătim noi treaba aia (!!!), că primul om cu care a venit i-a luat banii și l-a amenințat cu niște gealați din localitate, că la noi în pod e groaznic de praf și că el s-a îmbolnăvit (deși el stătea pe acoperiș) și că, all in all, noi ne pricepem să dăm țepe. Am rămas fără cuvinte la chestia asta. Ne-am speriat apoi că rămânem cu casa descoperită și tocmai ne luasem bilete să plecăm la Viena. Din fericire pentru noi, omul care-l recomandase p-ăsta, de rușine, a venit și a făcut el restul în lipsa noastră, ne-a trimis poze pe Whatsapp și s-a jurat că nu mai recomandă pe nimeni că nu vrea să-și strice numele față de clienții cu care deja lucrează și-l recomandă (în cazul nostru era un amic arhitect).

Ultima lucrare mai mică, tot la țară. În sfârșit, la mine-n sat s-a dat drumul la canalizare și toată lumea avea voie să se lege la canal, așa că am zis să nu rămân de căruță. Dar nici aici lucrurile nu sunt așa de simple. În sat toată lumea are job. Să dea dracii, m-am gândit, un așa dezavantaj al bunăstării economice n-aș fi preconizat. Cei care se ocupă de diverse lucrări erau programați și para-programați, așa că am decis să o iau pe pași. 1. Cineva să sape șanț. 2. Cineva să conecteze țevile la canal – unde trebuia făcută o gaură într-un perete gros de beton. 3. Cineva să astupe totul. Punctul 1 s-a rezolvat destul de repede, a inclus și cumpărarea țevilor necesare. Și cum stăteam eu așa în poartă cu șanțul ăla în față, apare vecinul Tarzan (da, așa e porecla. nu, nu știu care e numele lui real, și maică-sa îi zice tot așa). Zice „stai că te ajut eu” și dispare pe bicicletă. Se întoarce cu altul și cu o mașină de găurit. Cam o oră a durat, dar s-a rezolvat și punctul 2. Punctul 3 a fost rezolvat de noi, că știu și eu să dau la lopată, totuși. Din fericire, această ultimă lucrare s-a rezolvat într-o zi jumate și nu m-a costat o avere, mai puțin decât cerea nush ce firmă pentru trebușoara asta, dar cu mai multă umblătură.

Așadar, în urma celor de mai sus (sunt în mood de vocabular legislativ, traduc un contract), am rămas cu următoarele concluzii:
– nu te grăbi – graba strică treaba, serios. Dacă nu ne-am fi grăbit cu acoperișul ăla, poate nu ne luam țeapă.
– nu da prea mulți bani în avans. Dacă se poate, deloc.
– stabilește clar și precis ce e de făcut și pentru ce sumă și în cât timp.
– nu neaparat să fii al naibii, dar fermitatea e de apreciat
– încearcă să te informezi cumva înainte despre ce e vorba, ce are omul de făcut și ce-ți dorești, de fapt, ca să poți urmări cât de cât ce se întâmplă. Nu e mereu posibil și, în sinea mea, nu sunt de acord să trebuiască să știu și eu ce are meșterul de făcut, că d-aia e meșter. Băi nene, dar am descoperit că altfel nu e ok.
– majoritatea meșterilor tratează femeile altfel decât bărbații, ceea ce înseamnă că dacă ești femeie singură, trebuie să te înarmezi cu mai multă răbdare, toleranță și să fii și mai bine informată și fermă.

Poate că nu sunt toți așa, nu vreau să generalizez, dar cred că e extrem de frustrant să fii mereu nevoit să-ți iei o altă față, să fii mereu atent, în alertă, pentru că altfel oamenii pe care îi plătești să-ți facă o treabă poate că o fac prost. Desigur, sunt uscăciuni de ambele părți, nu mă îndoiesc. Dar cred că la noi un meșter serios, care face bine treaba, ar avea numai de câștigat.

Posted in aberatii | Tagged , , | Leave a comment

Bună dimineața, 2017!

Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.

Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.

Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.

Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.

Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.

La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.

So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.

Posted in hmmm | Tagged , , , , | Leave a comment

Aproape ‘la revedere’ 2015

Dacă aș fi primit câte un leu de fiecare dată când am zis „azi scriu pe blog”, probabil că aș fi adunat o avere frumușică. Cu toate astea, probabil că dacă nu m-am apucat de-a dreptul, asta o fi însemnând ceva, și hai să nu forțăm lucrurile dacă nu vin de la sine, nu cu blogul at least – cam asta a fost în capul meu.

Însă cu un post de final de an tot mă simt datoare, cred că l-am scris aproape tot timpul de când am blog, asta și pentru că în felul ăsta mi se pare cel mai simple de făcut bilanțul. Și a fost un an destul de liniștit. La fel ca revelionul trecut, mai degrabă așezat și fără prea multe artificii. Asta poate și pentru că am eu superstiția că așa cum e revelionul, așa o să fie și anul. Maybe, maybe not, n-am probat statistic, însă mereu mă străduiesc să-mi dau seama dacă revelionul și bilanțul au vreun numitor comun. De data asta au.

Premierele de anul ăsta:
– m-am mutat, după 9 ani, într-o altă casă. E o schimbare dramatică, eu am locuit în sectorul trei (de la Baba Novac, la Piața Miniș), cu o singură întrerupere de vreo 8 luni, cam din anul 2000 (OMFG, adica 15 ani!), iar 9 ani au fost petrecuți în aceeași casă. M-am mutat în centru, într-o casă frumoasă, adică, cum s-ar spune, la mai bine, însă în capul meu procesul de mutare nu s-a terminat, eu încă tânjesc după liniștea din fosta mea casă, după drumurile hipercunoscute la piață și la alte magazine, după lumina frumoasă de după-amiază și balconul enorm cu castanii care țin umbră. Desigur, aici îmi voi forma alte obiceiuri, alte scurtături, calapodul este altul și simt cum asta mă schimbă. Am senzația că pisica s-a adaptat mai repede decât mine la noua casă.

– am ajuns să văd, pentru prima dată, niște munți de 4-5000 m înălțime, adică Caucazul, în Georgia. De asemenea, prima dată în viață când am vizitat partea asta de lume – am fost și puțin prin Armenia – și e o experiență în sine. Nu e chiar comod, nu e chiar genul de vacanță paradisiacă, e mai degrabă de descoperire și experimentare. Mi-a placut.

– nu e tocmai o premieră, însă este ceva ce nu s-a întâmplat secolul ăsta: am stat la mine la țară 3 săptămâni! Nu mi s-a mai întâmplat asta din 1996, I guess, sau poate 1997. Cred că o să devin un semi-down-shifter și mă voi căra la țară vara, mai ales atunci când dau căldurile în București și tot asfaltul devine insuportabil. Pot munci fără probleme de acolo, internet să am. Check language school in los angeles.

actually am stat destul de mult la țară, dacă includ și practica antropologică de la Borca, jud. Neamț, unde am descoperit că nu-mi vine chiar așa de simplu să intru în vorbă cu oamenii cum credeam și că nici treaba cu interviul nu e o chestiune atât de simplă precum aveam senzația. But well, a fost o lecție de învățat pentru mine, mi-a prins bine.

– încă pedalez, e prima dată în viața mea de biciclistă când mă dau cu bicla și-n decembrie, în anii trecuți bicicleta era deja pusă la hibernare pe vremea asta.

Altfel, am simțit că Universul mi-a acordat un an de pauză, de liniște, să mă regrupez nițel în (încă) noua configurație în care mă aflu. Sunt tare curioasă de anul ce vine, sper sa nu treacă la fel de repede ca ăsta.

P.S. – încă râd când îmi amintesc de momentul ăsta: în aprilie, în toiul mutării am decis că nu am nevoie decât de vreo 5 cutii (!!) pentru TOATE lucrurile mele, ceea ce, desigur, a fost o greșeală. More like 25 de cutii am ajuns să număr până la final. În ultimele 10, neprevăzute (la fel ca cele 10 de dinainte), am îndesat tot felul de lucruri, mai degrabă pături, pleduri, șaluri, ca o friguroasă ce mă aflu. Pe tot parcursul mutării, n-am auzit decât „Băi, dar aici ce naiba mai ai?!”, de mă și simțeam vinovată pentru toate lucrurile care-mi aparțin. Drept pentru care, atunci când am auzit a mia oară întrebarea de mai sus în legătură cu ultimele cutii, am izbucnit în plâns și am zis „Niște păturiiiici!”. Desigur, „niște păturici” e numele meu de scenă acum :)). Bașca, ce credeți că și-a dorit mama de Crăciun? O păturică, normal!

Posted in hmmm | Tagged , , , , | 2 Comments