Nevoia de singuratate

Probabil Costin o sa spuna ca am imbatranit dupa ce va citi postul asta :)). Eu as spune doar ca m-am maturizat un pic.

Pana acum vreo cativa ani, singuratatea era ingrozitoare pentru mine. Nu suportam ideea sa fiu singura. Sa ma duc undeva singura. Sa mananc singura. Intotdeauna luam o prietena cu mine, daca era sa merg undeva: la un curs de dans, la film, la teatru. Cum sa merg singura la film? Cum sa merg singura in oras sa mananc? O singura data am facut asta si m-am simtit atat de jenata, ca n-am mai repetat. Mi se parea ca toata lumea se uita la mine si gandeste uite-o, saraca, pe aia ca e singura la masa. Incercam sa-mi gasesc chestii de facut, citeam, butonam telefonul, sa para ca astept pe cineva… o mizerie.

Cele mai grele singuratati erau pauzele de relatii. Cand nu aveam un prieten, fugeam de mine in cel mai crunt mod. Nu stateam o clipa singura. Trebuia sa ies in fiecare seara. Sa am program in fiecare ora libera. Sa fiu acasa singura doar pentru cateva ore, cand aveam de facut x chestii. Ma panicam si ma deprimam atunci cand duminicile mele, dupa pranzul in familie, nu aveau un program. Intr-un cuvant, trebuia sa nu fiu singura niciodata. Absolut niciodata.

De curand am descoperit folosul si placerea singuratatii. De cand, probabil, am incetat sa ma mai pliez dupa lumea din exterior si sa caut lumea din interior. Abia atunci mi-am dat seama ca singuratatea e misto, ca am nevoie de timpul meu cu mine, ca fuga de mine insami nu duce decat la un desert interior. Ca efect, am inceput sa inteleg si dorinta de singuratate a altora, chestie care pana atunci mi se parea cel putin weird. Am o prietena care se ducea frecvent in vacante de cate o saptamana singura. Eu ma tot cruceam si-mi aminteam de cele 3 zile la New York, cand m-am plictisit groaznic pentru ca n-aveam cu cine sa comentez. Insa acum o inteleg, desi nu stiu daca m-as duce singura cuc intr-o vacanta.

Cel mai bine e ca, de fapt, nu mai exista panica singuratatii. Ma simt bine singura acum, imi apreciez orele in care pur si simplu sunt doar eu cu mine. Si cand pot, in sfarsit, sa-mi fac liniste in minte si sa ma concentrez doar pe ceea ce e important. Si chiar am inceput sa am nevoie de momentele astea, sa le caut, sa mi le creez, iar chestia asta mi s-ar fi parut o defectiune majora acum cativa ani.

E amuzant cum ne schimbam pe masura ce trec anii :).