Love story

Cred cu tarie ca exista povesti care nu trebuie lasate nespuse. Nu pentru ca ar avea o morala anume, nu pentru ca te-ar invata o lectie de viata. Pur si simplu pentru frumusetea lor, pentru ca s-au intamplat aievea si pentru ca, desi cineva candva le-a trait, par a fi zamislite de mintea unui scriitor.

Noiembrie 1998

Zile friguroase, de toamna. Ajung la scoala si, dupa o vreme, dintr-un motiv nebanuit, plec cu Simona jos in bar, sa facem cursul acolo. Ne asezam la o masa mare care pe parcurs se umple. Oameni necunoscuti pe care nu-i bag in seama. Simt, la un moment dat, ca cineva ma priveste fix. Imi ridic capul si, peste masa, observ un baiat care ma privea insistent. N-as putea sa spun cum arata exact, cum era imbracat si cu cine era. Ii tin minte ochii, privirea care ma tintuia.

Februarie 1999

Ma indrept agale spre amfiteatru, imi vad colegele adunate la tigara, in fata usii. Pana sa ajung in capatul holului, din stanga ma loveste din nou privirea aia halucinanta. Din cochetarie, si pentru ca ma facea sa ma simt bine faptul ca un baiat se holba in felul asta la mine, mi-am lasat geanta si m-am dus la baie, prilej cu care am mai trantit vreo doua ocheade. Nici in acel moment n-as fi putut spune cu exactitate cum arata baiatul care ma privea staruitor.

Aprilie 1999

Cobor scarile, in hol la facultate. Aveam castile walkmanului pe urechi, il vad pe bancuta de marmura din hol. Ii arunc o privire, zambesc ca pentru mine si-mi vad de drum. Ma opresc dupa cativa pasi sa-mi aranjez ceva, chipurile, la walkman, dar numai pentru ca voiam sa-i dau ragaz sa ma abordeze. He didn’t. Oh well.

Mai 1999

Aproape vara. Aproape sesiune. Ies din facultate cu colegele, ma indrept spre statia de autobuz. Ii simt privirea de departe de data asta, era la fantana de la Universitate, se ridicase sa-si caute bricheta. Atunci m-am gandit prima data ca era uimitor cum ii simteam ochii de fiecare data, oriunde m-as fi aflat, oricat de departe ar fi fost. Ma indrept spre statie zambind, sporovaiam cu fetele, la intrarea in pasaj ma intalnesc cu un flirt mai vechi si schimbam doua vorbe…

Simt, la un moment dat, ca ma ia cineva de brat. Il vad aproape de mine, imi face semn si-mi zice “vino putin” cu un glas autoritar, de parca facusem ceva rau. Eram socata. Era prima data cand vorbea cu mine si nu m-as fi asteptat in veci sa o faca. Ma obisnuisem cum starea asta de flirt pe mutelea si nici prin cap nu-mi trecea ca ar mai putea fi ceva.

– Uite, eu sunt C. (m-a rugat sa nu-i zic numele)
– Miruna.
– …Si voiam sa ne cunoastem. Si sa te intreb daca maine vrei sa bei o cafea cu mine
– Vreau, da.
– Cand scapi de la cursuri? Tu la ce sectie esti? Si in ce an? SI in ce grupa?
– Pai… nu stiu. Sunt la franceza-engleza, anul 2. Grupa 2b. Am ore pana la 4. Hai la 4 la Hasdeu.
– Bine, asa facem.

Am urcat repede in autobuz cu mainile tremurand. Nu-mi reveneam si ma uitam la Magda un pic uimita. Am facut apoi o gluma si am trecut la ale noastre. Insa orice am fi vorbit, nu puteam sa nu ma gandesc la el, rememoram toate cuvintele spuse si descopeream nuante noi. Aveam un mare nod in gat si fluturi in stomac de cate ori imi venea in minte.

A doua zi dimineata am dat nas in nas la poarta facultatii. Eu eram chiauna dupa o noapte aproape alba. M-a intrebat daca stau la cursul Pedagogie.

– Eu am pedagogie azi?, am zis mirata.
– Da, zice, de la 4 la 6.

Imi stia programul pe de rost! I-am zis ca nu, ca ne vedem la 4 cum stabiliseram, si am plecat. Am stat nitel la cursuri, insa n-aveam stare. Asa ca m-am dus acasa sa ma schimb si sa ma aranjez, aveam a big date. Cand am ajuns la scoala, pe la 2, el era acolo. Asa ca am dat naibii orice curs si am plecat impreuna pe drumuri. Am vorbit o gramada. Ne-am plimbat prin oras, prin baruri, pe la mine prin camin, am aterizat seara in Laptarie.

Primul sarut a fost electric. Ma mir ca nu au iesit scantei din noi. Si ma mir ca mi-l amintesc chiar si acum, imi amintesc senzatia, imi amintesc toate detaliile. Si-mi amintesc apoi toata luna care a urmat, intreaga senzatie era de floating, fluturii mei din stomac facusera niste aripi de vultur si ma trageau in sus, cat mai sus. Umblam noaptea pe strazi cu mirosul de tei din nari, radeam in continuu, ne pupam pe unde apucam.

Imi zisese de la inceput ca are prietena. Insa eu am ridicat din umeri si n-am vrut sa stiu decat de fluturii mei. Eram mica si stiam sa ma bucur de moment, fara sa ma gandesc prea mult la trecutul lui, al meu, la viitorul nostru. Si fara sa ma intereseze toate prostiile astea. Nu aveam telefon mobil sau fix, si acum incerc sa-mi aduc aminte cum faceam sa ne intalnim. Cred ca-l sunam eu acasa de la un telefon public. Cert e ca eram aproape tot timpul impreuna.

Primul moment greu a fost cand eu am plecat acasa la Deva, in vacanta. Mi se parea incredibil ca nu o sa-l mai vad si eram convinsa ca o sa-l pierd. In drumul spre casa ma gandeam cu amaraciune ca nici un baiat nu o sa astepte doua luni sa ma revada. Dar asta n-a durat prea mult. Au inceput sa curga scrisorile. Povestea noastra de dragoste s-a scris atunci, de fapt. Vocatia lui e sa fie scriitor. Si ma includea in universul lui povestindu-mi despre oamenii pe care-i vedea in fiecare zi, glumele lor, gandurile lui. Parca as fi fost cu el acolo.

Mi-a povestit mai apoi cum ma vana pe holurile facultatii, cum mereu isi compunea in cap un text sa ma abordeze si mereu ii scapam.

Asta a fost inceputul. Relatia noastra nu s-a terminat, de fapt, niciodata. Din 17 mai 1999 pana in ziua de azi, omul asta exista intr-un fel sau altul in viata mea. Ne-am iubit enorm si ne-am si urat, but in the end nu am putut sa nu stim unul de altul. Cred ca ma cunoaste mai bine decat oricine, am trecut impreuna prin o mie si una de schimbari si mi-a schimbat viata.

Povestea mea se afla publicata in ebook-ul “Povesti de dragoste“, primul din colectia CARTI S!MPA, un proiect al Cristinei Bazavan.

Cat de infidele suntem?

Am fost “lovita” de curand cu o intrebare destul de delicata. Fetele astea de la perfecte.ro, surorile noastre mai mici, voiau sa stie ce fac in situatia in care, in timp ce am o relatie, ma indragostesc de altcineva.

There goes my answer:

Dificila si delicata situatie. Si, evident, se poate intampla oricui. Si, la fel de evident, de la o relatie la alta si de la un om la altul reactiile sunt diferite. La 20 de ani probabil ca nu as fi gandit prea mult. Daca m-am indragostit de altcineva, inseamna ca am fost disponibila emotional pentru asta, inseamna ca oricum relatia actuala nu mai mergea si deci nu are rost sa ma amagesc si sa mai stau in ea. Pentru ca noua indragosteala mi s-ar fi citit pe fata si in comportament.

La 30 de ani lucrurile sunt mai complicate. Stai si diseci indragosteala, traiesti bucati din ea, intens, mai intens ca la 20, insa nu poti lua decizia aia ferma si categorica din prima. Experienta iti spune ca asta poate fi doar o atractie trecatoare, un moment vulnerabil in care partenerul nu-ti da atentia pe care o doresti, si nu vrei sa renunti la ce ai cladit. Nu vrei, insa, nici sa scapi ocazia unei chestii misto, asa ca, de cele mai multe ori, traiesti duplicitar pana cand lucrurile se lamuresc. D-asta zic ca un raspuns clar e complicat. Depinde de cum sunt eu in relatie, de cum e el in relatie cu mine, de cum s-a intamplat indragosteala asta si de cat de mult sunt dispusa sa renunt la ce am pentru ceva ce nu stiu daca o sa am.

Si mai cred ca totusi, daca e ceva autentic, lucrurile sunt destul de clare, m-as desparti pentru ca n-as putea trai complicitar.

Andressa si Miruna de la Siblondelegandesc au raspuns si ele la aceasta intrebare:).

too much Sex and the City

Apparently, this year started very good, in fact it was all that I wanted, something relaxed and not troubled…. It felt right, that’s the word for it…. Step by step, the waters calm down and everything becomes clear…. The chaos that was my life last year transformed into something else. It feels like I’ve grown up, and now every day comes as a surprise, coz things happen to me and I don’t really know how to react to some of them. Experiences from my adult life, things are shaping up now and maybe it’s all thanks to this new relationship that is not like anything else I’ve experienced. Of course, now I’m being extreme on the other side: if years ago I used to treat my relationships emotionally, by impulses, without thinking of them at all, now I’m over-thinking them and it ruins the fun, the magic, everything else. Maybe it’s a bad influence of this “Sex and the City” trend, very fashionable right now, to analyse in details the actions of the partner and your feelings as a response….but losing somehow the best of it. So, besides trying to find in me the resources to be a woman, exploring the possibilities of my inner self, I’m trying not to think too much… I never thought a 21st century woman could come to this conclusion, but here it is…

the truth

I should tell now the truth about it all, although I really don’t feel comfortable admitting that this way of life is actually my fault. Because it was me to let it happen, I was waaaay too indulgent with my ex boyfriend and everyone around me. So we broke up, of course i couldn’t have done it without some extra help and so some other guy … “happened”. Well, and this guy was kinda married, kinda divorcing because of me, kinda going back to his wife for a while, not emotionally but physically (cause we made the mistake to move in together, and after that he was gone, leaving me all alone, I really wonder how I managed to pay the rent so far) and kinda wanting to come back now, when I threw him out of me…. On top of this, as I was wondering one Sunday afternoon “do I really love anyone, or I’m just dried out for a while?”, I realized that I do love someone. And as you, readers, might expect, it’s not my ex boyfriend (I see him Thursday to Sunday each week), nor my new one, it’s someone else, who was there all the time, and now it’s impossible for us to be together. I’m not saying I hit the jackpot with him, but now I don’t even have the chance to see if it’s true or not… And this leaves me a little bitter and sad. But hey, life’s too short to be unhappy, isn’t it?



As for the problem of the last post, well, actually I got discouraged to see how troubled I was (and I still am) during the past few months. I think I’m gonna be the happiest person on earth when this fucking year is done. But thanks for being there, you guys:))…. (that’s no reference to male readers only 😛 )

worse

oh, ok, so they told I will get better in time but my only opinion is that I’m worse, ufff, I hate my life entirely right now, where is the mistake, the fact that I broke up with the man I considered the one (but who tortured me for five years), or the fact that I threw myself too soon in a very tricky relationship? If it wasn’t for M. I wouldn’t have had the power to break up with C., but one thing led to another, now we are living together, we meet only one hour per day, there are so many problems that I get dizzy….ufff. I guess now there’s nothing I could do but wait, how about now? What do I do NOW?

autumn already?

I hate this weather with all my heart, it seems like the world is doomed again and it makes me feel down, as if i wasn’t already. Walk up with a feeling that something is wrong, of course this feeling could be induced, but last night I really felt that there was something going wrong between me and M. But then I thought that I might be wrong because I created this situation, I was the one acting strange and he is only reacting to this thing, he is feeling it and he is leaving me alone, considering this is the best way to deal with it. I really don’t know. I really don’t know if I should talk about it, cause it might hurt his feelings, saying “u know what, I thought this would be easy, but it ain’t, trusting u and all, I feel you’re hiding things from me, that you’re not being honest…”……bleah, hate this kind of talk, this kind of words. Well, today I hate the world and probably, as a reaction, the world hates me as well.