Habemus Papam

V-am mai spus, cred, cat de tare ma uimesc potrivelile astea din viata mea, cand primesc exact ce am nevoie, fara ca macar sa-mi dau silinta prea mult. Pare a fi ceva la mana hazardului, a intamplarii, si cu toate astea lucrurile se potrivesc ca intr-un puzzle urias si ma incanta de fiecare data.

Am ajuns aseara la cinema “Habemus Papam” fara sa premeditez prea mult. Auzisem de el pe undeva, stiam prea putine, insa m-a intrigat ca in descriere erau cuvintele cheie “papa”, “alegere”, “psiholog”, “amuzant”. Asa ca m-am dus asteptandu-ma la un film cu o ironie subtila in care noul Papa si psihologul petrec o vreme impreuna, in discutii filosofice si/sau terapeutice.

Ei bine, filmul asta e despre alegeri, curaj, responsabilitate. Si inca multe altele. Insa in principiu, desi sunt mai multe niveluri ale povestii, e vorba de noul Papa care, in momentul alegerii, are un atac de panica si dezerteaza din Vatican, petrecandu-si 3 zile pe strazile Romei, alaturi de oamenii obisnuiti.

Nu m-am gandit niciodata cu adevarat la importanta acestui rol. La greutatea care apasa pe umerii acelui om care e ales Papa. La faptul ca si el e om, asadar cu problemele, dorintele, frustrarile, aspiratiile naturale fiecaruia dintre noi. Insa Nanni Moretti, regizorul, si-a imaginat toate astea. Acest nou Papa voia sa fie actor cand era tanar. Stia pe de rost piese de Cehov, iubea teatrul si ii era greu sa se gandeasca la el ca om, se raporta mai degraba la el ca preot. Si revelatia a venit in momentul numirii sale in acest rol important si greu de dus.

E vorba despre asteptarile celorlalti de la tine versus dorintele tale.
E vorba despre lupta interioara a omului de a impaca cele doua.
E vorba de curajul de a te asuma, in pofida asteptarilor celorlalti.
E vorba despre a fi extrem de sincer cu tine insuti/insati si de a decide in consecinta, chiar daca asta inseamna sa nu implinesti asteptarile celorlalti.

M-a emotionat tocmai pentru ca am devenit constienta de negocierea asta perpetua de curand si simt ca-ti trebuie curaj sa poti sa iei niste decizii care nu sunt conforme cu asteptarile celorlalti.

Am mai avut parte si de o madlena: e o scena care are ca fundal sonor “Todo Cambia” a lui Mercedes Sosa, o melodie pe care o iubeam prin anul de gratie ’99 si care a adus cu ea o groaza de amintiri si senzatii:). Am gasit-o pe youtube, there you go:

Iar aici aveti trailerul

Sea Rex 3D

Am fost saptamana trecuta sa vad unul dintre cele mai dragute documentare din ultima vreme, la Cinema City: Sea Rex 3D. E un film de vreo 40 de minute or so despre lumea acvatica preistorica in care informatia, foarte bine structurata si clara, era “servita” cu ajutorul unor animatii uimitoare.

Asta facea experienta intreaga extrem de captivanta si, desi e un film mai degraba pentru copii, mi-a parut rau ca s-a terminat asa de repede. Nu am fost mare fan al dinozaurilor si nu m-au preocupat chestiunile astea preistorice prea mult, insa atunci cand le afli in felul asta, nu se poate sa nu te atraga. Mi-au placut mai ales scenele in care apareau diversi cercetatori, in birourile lor sau in muzee, vorbind despre diversele reptile marine. De fiecare data “interventia” era hi-tech. Fie scheletul imens, proptit pe un perete, capata volum, plutea si apoi ne aparea in infatisarea lui completa, deasupra specialistei care vorbea, fie cercetatorul era si el un schelet, alaturi de scheletele preistorice de care ne povestea. Era si funny, dar si surprinzator in acelasi timp si te facea sa tii minte toate creaturile alea cu numele lor alambicate.

Am asa un feeling ca baietii au apreciat mai mult documentarul decat fetitele din sala. Desi copila cu care am fost eu, mai maricica, ce-i drept, a fost fascinata de experienta asta:).

Buna! Ce faci?



“Acest film e despre noi toti, despre dragoste, coincidente si intalniri neasteptate”.

E un film despre iubiri tinere, despre dragostea matura, despre mirajul indragostelilor virtuale. E o comedie romantica ROMANEASCA la care am ras cum demult nu mi s-a mai intamplat, mai ales la un film romanesc. E un film pe care l-am devorat si de care nu ma mai saturam. Au fost replici savuroase, un umor de situatie demential, personaje firesti. Dar nu va spun mai multe, ca nu mai are farmec, trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Din 4 martie, la cinema:).

A fost cea mai frumoasa supriza de 1 Martie pe care am primit-o si am avut parte de tot rasfatul: cocktailuri, flori, martisoare, hahaiala cat cuprinde cu fetele. Le-am intalnit si pe doua din actritele din film, Dana Voicu si Ana Popescu, cu care am apucat sa dezbat finalul care mie mi-a placut in mod deosebit tocmai pentru ca te lasa sa crezi ce vrei.

Iar pentru toate astea, am a multumi unei persoane speciale care a facut ca totul sa se intample asa cum s-a intamplat: Cristina Bazavan. Chapeau, cherie!

PS – sa nu va mire faptul ca, la un moment dat, cineva m-ar putea striga “Jipescu”. E un personaj in film, Miruna Jipescu, tocilara clasei, olimpica la fizica, cu care m-am identificat instant, iar dragele mele amice n-au putut sa nu speculeze situatia si sa nu-mi gaseasca o noua porecla.

Eat Pray Love – The Movie

La invitatia Hotcity si prin amabilitatea celor de la CinemaCity, am ajuns aseara in sfarsit sa vad “Eat Pray Love”. Nu citisem cartea, desi Joe mi-o promisese acum vreun an parca, si auzisem tot felul de lucruri amestecate despre ambele. Sincera sa fiu, dupa coperta, nu mi-as fi luat cartea niciodata, prea parea motivational bullshit for over 30 women. Insa la film m-am dus pentru ca-mi place sa ies cu fetele, it’s always fun, si oricum nu aveam prea mari asteptari de la film.

Ei bine, am iesit din sala toata un zambet si o veselie, ciripeam vesela cu Maldita, Sana si Jeanette de zici ca tocmai ingurgitasem ceva alcool sau fusese petrecerea de ziua mea si primisem toate cadourile din lume. But no. Filmul asta mi-a dat o stare buna, nu ma asteptam la reactia asta. Acum, dupa o zi, nici n-as sti cum sa incep sa va povestesc de el. Cred cu sinceritate ca nu e pentru orice femeie (mda, baietii cred ca s-ar cam plictisi). Cred ca nu e neaparat pentru femeile foarte tinere si happy. Se identifica cu personajul principal si cu cautarea ei mai degraba acelea din noi in care staruie o dilema, o incercare, o dorinta de schimbare, ca un program care ruleaza in background, fara sa-l stii, dar care-ti consuma resursele si-ti descarca bateriile.

Si nu, nu e doar pentru femei over 30. Apparently pentru mine a fost, a avut cateva replici la care am dat din cap a aprobare (Balance is not letting anyone love you less than you love yourself), momente in care am ras copios (sa vorbim italiana prin gesturi), sau in care am fost curioasa de deznodamant. Si da, peisaje ametitoare si o coloana sonora dementiala.

A, si mi-a mai placut ideea asta cu fiecare om sau loc care are un cuvant al sau, care il descrie. Femeia asta a gasit intr-un final cuvantul care i se potriveste… I have no idea which one is mine. Still searching.

Poze misto gasiti la Nina.

Joyeux Noel

Nu va ingrijorati, stiu ca suntem in iulie, stiu chiar in ce data suntem (desi azi am avut strania impresie ca e luni, da’ in fine, asta e alta discutie). Asta e titlul unui film pe care tocmai l-am vazut si mi-a placut tare, desi eu nu-s tocmai genul care se uita la filme/seriale de razboi (exceptie “Band of Brothers” care iar mi-a placut tare).

Filmul asta mi-a placut pentru ca, probabil, ma incanta foarte tare atunci cand vad cum se solidarizeaza oamenii atunci cand te astepti mai putin. Se intampla ca in ajunul Craciunului din anul 1914 sa se afle in transee langa Lens, in Franta, niste nemti, niste scotieni si niste francezi. Scotienii cu whisky, francezii cu niste sampanie, nemtii cu ce le trimisese imparatul. Si-i apuca pe scotieni pofta de cantat, asa ca scoate unul un cimpoi si canta de casa, de amar, de razboi si singuratate. Nemtii aveau un tenor printre ei, asa ca nu se lasa cu una cu doua si canta “Stille Nacht”. La care scotienii cu cimpoiul il acompaniaza si uite asa se aduna toti in no man’s land, fac schimb de sticle si vorbesc intre ei. A doua zi incing chiar o partida de fotbal mai mare dragul. Ca doar era ziua de Craciun. Se intorc in transee, dar apare neamtul si zice: “Bai, vedeti ca astia ai mei vor bombarda in 10 min. Haideti toti la mine sa ne adapostim”. Zis si facut. Trece bombardamentul, scotianul zice: “Neah, nu s-a terminat, acu’ vin ai nosti. Haideti la noi.” Si asa au si facut.

Din nefericire, solidaritatea asta n-a durat prea mult. Mai marii lor au aflat de toata tarasenia si i-au imprastiat, ba chiar i-au sanctionat. Erau furiosi, probabil, ca in toate scrisorile trimise acasa, oamenii povesteau incantati de noaptea armistitiului ad-hoc si-i injurau cu foc pe cei care i-au trimis la razboi. It’s a true story, they say:).

Sex and the City 2

Sambata, dupa o zi absolut horror in care am batut covoare, am tras de toate cutiile si de toti sacii din casa si dupa ce am mai dat niste gauri prin pereti, am zis ca e frumos sa petrec o seara cu fetele si sa ma duc la film. La Sex and The City 2. Pentru care facusem rezervare din timp si cu care ocazie ne gandeam sa ne si aranjam nitel, doar suntem niste doamne.

Well, poate ca era starea mea mai putin deschisa catre superficialitati d-astea muieresti sau poate ca am dreptate insa
– there is no story. no trace of it. no nothing. Acest film cred ca a fost facut sa putem sa le mai vedem inca o data pe cele patru zane in diverse rochii, care mai de care mai misto, indeed, si sa stam cu ochii cat cepele la peisajele misto din Abu Dhabi.
– Carrie arata horror in anumite scene. Imbatranita, masculina. In plus, n-are replici, nu e deloc jucausa, e pur si simplu o fitoasa boring care cauta sa se agate de trecut nitel. Cam asta.
– nici Charlotte sau Miranda nu-s mai stralucitoare for that matter
– uneori filmul o da in kitsch (sau poate mi se pare mie ca luxul extrem e deja kitsch? nush)

Dar…
– Samantha a ramas delicioasa. Ea a facut tot filmul si aproape toate fazele la care am ras au fost in jurul personajului ei
– da, am ras, asta e bila alba. Pot sa numar pe degete momentele astea, insa mi-au placut
– rochiile – call me shallow dar nu pridideam sa vad toate accesoriile, sa ma holbez la outfituri si la pantofi

So all in all nu-mi pare neaparat rau ca m-am dus, insa vad ca merg din rau in mai rau. Sex and The City 1 n-a fost mare branza, iar asta parca a fost si mai prost. Still, it was fun goin’ out on Saturday night with the gals.

Prince of Persia

Filmul, da. Dupa cum am anuntat ieri pe Facebook, m-am dus la film cu gagicile sa ne holbam la barbati bine. Nici nu ma asteptam, altfel, la vreo provocare intelectuala mai mult decat d-astea de genul “natura amplifica drama eroului”. Si cam la asta s-a rezumat; la sfarsit am fost acuzata pe nedrept ca sunt “acra” pentru ca mi-am exprimat cu voce tare nemultumirea fata de finalul siropos si previzibil. Parca era mai bine daca murea cineva pe neasteptatelea, daca ea nu se marita direct cu el, ala frumosu’ cu ochii albastri, ci cu frac’su (care arata ca un tatar, pe onoarea mea!), daca fratele cel mare se dovedea a fi de fapt capul rautatilor… nush… ceva de genul asta. Dar nu, s-a decis ca e mai bine sa nu avem emotii la final, sa putem dormi linistiti, asa ca totul a decurs frumos si previzibil.

Altfel…. I’ll always love a girls night out at the movies:).

The Alice in me

Cred ca fiecare om are in el, in diverse forme, o Alice in wonderland. Cand suntem mici, Alice asta din noi e mult mai activa, e vie si sanatoasa, calatoreste mult si nu i se pare nimic ciudat. Pe masura ce crestem, Alice incepe sa cam dispara. Evident, depinde de fiecare cat de mult. Sunt oameni pentru care Alice ramane vie si nevatamata no matter what. Altii pur si simplu o uita. Like me.

Cu gandul asta am plecat de la “Alice in Wonderland” a lui Tim Burton. Nu stiu exact cat de mult m-a impresionat faptul ca era IMAX, ca era 3D, am ramas cu senzatia asta ca the Alice in me is kinda gone. Eugen crede ca e un film “de muieri” si ca sunt sincope in scriitura (dar el se pricepe la teoriile astea scenaricesti, iar eu nu), insa mie mi-a placut in the end. Evident, nu e genul de film care sa ma dea pe spate, iar Johnny Depp e roscat si pictat pe toata fata:), iar eu l-am placut mai mult brunet si nespalat cum era in “Piratii din Caraibe”.

Ca si in cazul “Avatar” la IMAX, subtitrarea a fost o problema pentru ca e mica-mica in josul ecranului si e 2D. Altfel… it was nice.

Acrobatii de weekend

Made by Eugen

Cam asta am vazut noi duminica la Sirnaville. De fapt, era langa Sirnaville, locul unde se intampla festivalul de “arts and crafts” (ghilimelele au sens) era ingradit frumos iar biletul era 300 000 lei vechi. N-am intrat, dar ce-am putut sa vad prin gard mi s-a parut kinda lame. Asa au zis si cei care au intrat acolo dintre noi, ca cineva trebuia sa provide beer.

Eu am fost incantata sa stau sa ma uit la Zoltan cum se joaca. Ce-i drept, de cateva ori am zis ca nu e adevarat, ca e prea aproape, ca e prea jos… but well, I liked it.

Imi pare rau ca nu am ajuns la Editors. Liar ar trebui sa-mi povesteasca cum a fost. Sau Another Cherry.

So now o sa ma duc sa-mi iau portia de “2 and a half men” si o sa ma duc la culcare. And yet another week will start in Anurim land.

PS – am uitat: tocmai am vazut Ice Age 3D. Funny. Loved it. Just what I needed.

Bookfest & UP

Am avut o sambata de toata frumusetea. Cam agitata, ce-i drept, dar mi-a placut. Am trecut prin Cismigiu sa vad Festivalul International de Folclor. Asta pentru ca am o nostalgie legata de vremurile cand mergeam la genul asta de evenimente in calitate de participant and it was fun. Bine, asa am apucat sa vad de la o varsta frageda o mica parte din Europa si in plus imi placea sa dansez. Totusi, in Cismigiu nu am apucat sa vad oameni din alte tari dansand. In program erau minoritatile culturale de la noi which was fun, dar totusi ma asteptam sa vad, cum vedeam pe vremuri la Deva, niste dansuri exotice din Thailanda sau niste nebuni de mexicani. Oh well….

Dupa folclor, am ajuns la Bookfest. Am zis sa fiu acolo cand amicul Istodor isi lanseaza cartea, prilej cu care am aruncat un ochi pe la standuri. Funny thing, pe drum catre pavilionul cu pricina, ma intalnesc cu Leah:). Thing is, noi nu ne cunosteam, ea m-a recunoscut din poze si m-a oprit, a fost the cutest thing and it made my day. Leah era incarcata cu plase cu carti de la targ, si-a gasit cate ceva spre deosebire de mine, care n-am fost in stare sa ma concentrez si sa imi dau seama ce-mi doresc de acolo. Si, de vreme ce nu mi-a facut nimic deosebit cu ochiu’, am decis sa nu cumpar.

La targ era nebunie. Erau lansari de carti din minut in minut, cred, m-am ciocnit si de Irina Nistor, si de Hurezeanu, dar si de Tudor Chirila cu bratul plin. Prietena mea Vero de la Nemira mi-a zis ca lansarile devenisera deja sunet de fond. Am plecat exact cand, la standul Humanitas (cred), vorbea Cartarescu.

Dupa carti, a urmat film. Un 3D, UP se numeste. And I loved it. Mi-a lasat o senzatie extrem de pozitiva, e un film vesel si colorat.

Si dup-aia bere. Si dup-aia un pic de South Park inainte de culcare, sa dormim mai bine.

It was damn good.