Update din Maroc

Mai am două săptămâni și o zi și vin acasă de tot. Aproape număr zilele.

Nu-mi place aici, deloc. Nu-mi place orașul, deși am încercat să-i caut frumusețea și uneori părea că am găsit o urmă de ceva. Însă nu e doar orașul. E presiunea asta nespusă legată de felul în care mă îmbrac, de exemplu. Abia când am ajuns acasă în scurta vizită de la final de iunie mi-am dat seama că sunt destul de preocupată să nu mă îmbrac prea transparent, cu fuste prea scurte, cu umerii prea goi. Noroc că nu e prea cald aici, toți casablanchezii sunt fericiți că nu au parte de tradiționala zăpușeală de iulie. E ceva nespus, însă simt că îmi scrie în frunte „europeancă = ușuratică” sau ceva de genul ăsta. Nu cred că aș păți ceva cu adevărat, însă nu vreau să mă simt ciudat mergând pe stradă. Am ajuns săptămâna trecută într-un Irish Pub. E aproape de casă (m-am mutat mai central, cu două pisici, fără coleg uman de apartament, și cu o plasmă enormă cu abonament la Netflix. La ce credeți că mă uit? La Friends, băi nene!), însă aveam impresia că am ajuns într-un loc unde e așa, semi-permis să mergi. Era simpatic înăuntru, dar n-am văzut nicio marocancă la mese. Mai sunt, cică, cluburi și locuri unde merg localnicii mai răsăriți, n-am ajuns să le văd cu ochii mei. Iar prin „răsăriți” vreau să spun mai emancipați și mai înstăriți.

Apoi cursul. Nu-mi place profa, e așa de dezorganizată și de stresată de propria performanță că pur și simplu nu e loc de inspirație, motivație, plăcere. E doar muncă multă, haotică, ceea ce face totul și mai dificil. Din cauza asta sunt destul de obosită, n-am chef să fac nimic după-masa și practic aștept să treacă timpul și să mă întorc acasă. Probabil că e greșit, dar uneori nu am energie de nimic altceva.

În afară de asta, n-am ajuns niciunde în Maroc în afară de Casablanca și excursia de la început. A fost Ramadan, ceea ce făcea dificilă o călătorie de una singură (and I really hate travelling alone). La o săptămână după Eid (finalul Ramadanului) am plecat acasă. Am revenit și m-am mutat în alt apartament, așa că weekendul trecut l-am petrecut muncind și adaptându-mă la noua stare de fapt. Weekendul ăsta muncesc și poate merg la Rabat, care e doar la o oră distanță de Casa cu trenul. Iar weekendul viitor poate Marrakech. Mă gândeam că nici nu știu de ce am mai venit dacă nu am apucat să văd nimic, de fapt, în afara orașului ăsta care e murdar, gălăgios și complet insipid.

Cu toate astea, ceva bun tot iese și din experiența asta, desigur. Profesional, stau bine. Am reușit să fac ceva ce până acum n-am mai făcut, să fiu interpret EN-FR în fiecare zi, timp de două luni și ceva. Încă mai am momente în care nu-mi găsesc cuvintele. Însă e o performanță pentru mine și probabil că asta mă va ajuta cândva.

În plus, cred că așa am reușit să apreciez și să văd altfel ceea ce am acasă. Nu sunt aceeași de acum 2 luni, călătoria și experiența asta m-au schimbat. Am avut o luptă de dus cu mine, cu propriul ego, cu meteahna asta de care nu scap de a crede că acțiunile cuiva sunt făcute doar ca să-mi facă mie rău, de a lua totul prea personal. Am înțeles ce-nseamnă să-mi fie cu adevărat dor de pită cu slănină și ceapă, de telemea, de casa mea de la țară, de toți ai mei. Am reușit să produc, la un moment dat, niște mămăligă cu brănză (feta, din păcate) și smântână de care am fost tare mândră. Aproape că-mi venea să plâng mâncând.

Ce m-a ajutat mult au fost oamenii. Fetele de la curs, australiencele și chinezoaicele mai ales, de care m-am lipit cumva și care m-au făcut să mă simt că nu sunt complet singură p-aici. Colega de apartament din Pakistan care m-a răsfățat cu niște mâncăruri de-men-ția-le (biriani, să nu uit)! Pisicile din apartamentul actual care sunt mortale, fac numai prostii și mă fac să râd. All the little things.

Când am revenit la Casablanca, după câteva zile acasă, zici că eram de-a locului. Aveam doar un rucsac în spinare și mi-a fost simplu să mă mișc prin toată dezorganizarea lor, să iau trenul de la aeroport, să iau taxi de la gară spre casă și să mă asigur că taximetristul pune ceasul, iar a doua zi să fac bagajul, să chem un Careem (Uber local) și să mă mut. Poate că d-asta ultimele săptămâni aici sunt mult mai ușoare și probabil că ar fi fost bine să plec mai devreme acasă, să nu las să se acumuleze toată frustrarea, supărarea, oboseala, frica.

În tot timpul ăsta am plâns pe skype cu sotzu (doar o dată!), am plâns în aeroport când am plecat de la București, am plâns în primele săptămâni aici când primeam o poză cu pisica pe chat (literally, într-o zi, la prânz, prietena Mădălina mi-a trimis niște poze cu Mika și a trebuit să mă duc la baie să plâng) and all that drama. Dar ce curs cu 19 femei de pe aproape toate continentele e ăsta dacă nu e și niște văicăreală inclusă?

Mult a fost, puțin a rămas.

Primele zile in Africa

Băi, deci ce să vezi, acum cred că urmează postul ăla plângăcios în care zic că mi-e dor de acasă!

Primele zile în Maroc au fost roller-coaster. Am ajuns noaptea, am plecat dimineața către sud. Nu mi-era prea clar ce se întâmplă, nu puteam moțăi în mașină, eram complet amețită. Pe la 3 am ajuns la Al Maqam, un loc pe lângă Marrakech ținut de un pictor. Cică e un fel de pensiune care oferă rezidențe pentru artiști, are chiar și o galerie de artă unde erau expuse deja picturile unui artist marocan cunoscut.

Un loc cu o grădină simpatică, cu piscină și niște camere din care aveam scări ce duceau pe acoperiș unde era masă și scaune pentru lălăit la infinit. Minunat. Totuși, comitetul organizator a decis să ne pună și puțin la muncă, adică pe mine și colega traducătoare de chineză, însă n-a durut, doar că m-am speriat de groaznica limbă franceză pe care o scoteam pe gură.

A doua zi am plecat mai înspre sud, la Taroudant, un orășel destul de conservator cu niște pereți de cetate roșii, ca-n poveștile cu Sinbad. Ne-au cazat într-un fel de palat sau ceva de genul ăsta, se numește La Tour des Faucons. Proprietarul, un neamț slăbănog, mi-a arătat o pictură a lui Alexandre Istrati (executorul testamentar al lui Brâncuși) de care era foarte mândru, piesa de rezistență a colecției lui de altfel destul de bogate mai ales în artefacte africane. Și aici o grădină ce ar putea trece cu ușurință drept grădină botanică în unele locuri. Ne trezeau păsările dimineața, domnul care se ocupa de micul dejun se purta cu noi toate (19 femei) de zici că eram regine, ne ținea scaunul și ne servea ceremonios.

În tot paradisul ăsta, într-o seară am avut un fel de atac de panică. Abia atunci am realizat că eu voi sta cu fetele astea 2 luni. Că vor trece 7 săptămâni până să-mi văd familia din nou. Că e prima dată când sunt în Africa, atât de departe de orice îmi e familiar, fără nimeni lângă mine. Totul era o necunoscută. M-am panicat serios, recunosc, am și plâns puțin.

Ajunsă la Casablanca, am intrat în pâine. Am început să-mi amintesc franceza, însă în continuare îmi e greu să fac acel switch mental atunci când trebuie să schimb direcția de traducere. Dacă traduc de obicei din EN în FR, mi-e greu să o fac foarte rapid din FR în EN. Iar asta e cam enervant, la fel și faptul că apartamentul în care stau, pe care-l împart cu o pakistaneză de la grădinița Montessori care a organizat cursul, e cu vedere la o șosea foarte gălăgioasă.

I tell you, mă plâng aproape zilnic de București, stau în centru și sub fereastra mea se înjură în fiecare zi câte cineva. Nu mai vorbesc de claxoane. Dar aici nu mă aud gândind, măi frate! Din cauza oboselii, nu-mi vine nici să mă plimb, dar până la urmă mâine cred că mă încumet să ajung de la mine în centrul lor turistic, că ce naiba să fac cu atâta timp la îndemână.

Da, deocamdată adaptarea e grea și neplăcută. Nu-mi place că sunt singură, că sunt așa de departe, că nu pot pleca acasă mai des și mai repede. Mă gândesc la Bucureștiul plin de tei înfloriți, la casa și la ai mei, la tihna de acolo, deși când eram acolo nu e ca și cum mă simțeam tihnită. Îmi amintesc că așa au fost și primele mele zile în București. Deși stăteam la mătuși-mea, tot ruptă de casă mă simțeam și tot am plâns nițel în primele zile. Doar că atunci aveam 19 ani și altă energie. Mai vedem, deci.

You lose some, you win some

Am sentimente foarte amestecate cu privire la ziua de 8 martie. Probabil că cei care mă cunosc destul de bine știu deja de ce. Azi se împlinesc 15 ani de când tatăl meu nu mai e. Dar tot azi se împlinesc 7 ani de când am ieșit prima dată cu actualul soț.

Un ochi râde, unul plânge.

Nu știu dacă aș putea spune acum că mi-e dor de tata. Am trecut de dor, de fiecare dată când mă gândesc la el, simt un gol în piept. În toți anii ăștia am trecut prin toate etapele. L-am idealizat, l-am adorat, m-am certat cu el în capul meu, l-am urât, l-am disprețuit, l-am învinovățit de toate relele care mi se întâmplă acum. Până la urmă am ajuns să-mi dau seama, acum, în anul în care împlinesc 40 de ani, că el nu mai e și că tot frecușul ăsta din mintea mea nu are rost. Probabil că era doar modalitatea prin care eu mă agățam de ideea de tata, chiar dacă în minte îl înjuram. Ceea ce mă doare cu adevărat e că a murit prea devreme, mult înainte ca eu să-mi dau seama cine e el.

Dar ceea ce 8 martie mi-a luat, 8 martie mi-a și dat. Nu m-am gândit atunci, pe 8 martie 2011, că peste 7 ani o să fiu măritată cu omul cu care eram la un vin în oraș. Țin minte doar senzația de naturalețe din toată seara aceea, cum pur și simplu nu am avut vreo așteptare și for once in my life nu am vrut să sar etapele, nu am vrut să mă grăbesc, am luat-o așa cum era. Poate că d-aia a fost memorabilă. Mă bucur, restrospectiv, că am acceptat să ne vedem, în felul ăsta ziua de 8 martie s-a îndulcit un pic, după ce ani de zile, deși primeam flori sau felicitări, eram de fapt destul de tristă.

N-am o concluzie sau încheiere potrivită pentru gândurile de azi. Încă rumeg în cap tot felul de chestii, încerc să-mi pricep sentimentele, însă e clar că nu e o zi ca toate celelalte.

Cubul binomului

În 2013, după ce mi-am dat demisia, am decis că îmi pot permite să nu fac nimic job-wise vreo 2-3 luni ca să-mi dau seama ce vreau, încotro s-o apuc. Știam că mă voi întoarce la traduceri, până una-alta, asta știu să fac și pentru asta m-am antrenat în școală, pe lângă faptul că puteam să fiu și profesoară de engleză și franceză. Doar că atunci când am terminat facultatea am refuzat total gândul că m-aș putea duce la catedră.

Însă, 12 ani mai târziu, mi-am dat seama că tot ce ține de educație mă atrage și începusem să vorbesc cu diverși amici despre asta. Nu mă gândeam să mă duc la școală, nici măcar la grădiniță (așa cum auzisem că spusese, cu oareșcare dispreț, unul din șefii mei la auzul demisiei), însă voiam să fiu oarecum implicată în ceva ce avea legătură cu educația.

N-a trebuit să aștept prea mult, din om în om am ajuns până la urmă ca, la două luni de la demisie, să fiu unul dintre cei doi traducători ai primului curs pentru viitorii educatori Montessori, curs organizat de nou înființatul Institut Montessori București. Nu știam absolut nimic despre Montessori atunci, nu mai eram chiar antrenată să fiu interpret, însă Mariana și Madlena și Maria-Lena și Corina au fost atât de răbdătoare cu mine (cu noi), încât și în zi de azi le sunt recunoscătoare.

Pentru mine a fost un curs plin de mici revelații legate de mine însămi. Uneori îmi venea greu să nu mă emoționez până la lacrimi, alteori trebuia să-mi stăpânesc propria mirare și descoperire ca să pot traduce ce spusese Madlena (trainerul cursului), am avut mai multe discuții ad-hoc despre traducerea unor termeni, am avut emoții pentru că trebuia să traduc/vorbesc în fața unei clase de adulți.

Însă nu o să uit niciodată revelația pe care am avut-o atunci când Madlena a prezentat un material Montessori numit cubul binomului. Înaite de toate trebuie să spun că toată viața mea de școlar am urât matematica. Știu exact momentul în care mi-am dat seama că nu merge cu materia asta și pur și simplu am încercat să trag de mine în fel și chip să pot trece onorabil prin școală. În continuare am un blocaj când vine vorba de cifre, procente, calcule. Și mai ales când am de tradus din engleză chestii destul de simple cum e și cubul binomului.

Materialul despre care vorbesc e acesta:

Așadar, Madlena arată ce se face cu acest material, cum îl arăți (prezinți) unui copil. All fine and dandy, n-am ratat niciun cuvânt complicat. După care începe să povestească care e scopul acestui obiect. Pentru un preșcolar, scopul este să pună toate elementele înapoi cum erau astfel încât cutia să se închidă perfect. Dar, de fapt este o formă de a aduce în concret ceva abstract, cu care copiii vor avea de-a face abia la școală, când se vor întâlni din nou cu această cutie: materializarea formulei (a + b)³. Aici un pic m-am blocat. Apoi a început să scrie pe tablă formula desfășurată și cum fiecare cub reprezenta ceva din formula respectivă. O explicație lungă găsiți aici.

După care a explicat faptul că expunerea unui copil la un asemenea material nu face decât să-i ajute mai târziu înțelegerea mai profundă a unor lucruri abstracte, cum e algebra. Pentru că, a continuat ea, mintea copilului ajunge la un nivel de abstractizare în ritmul propriu, fiecare copil la un alt moment. De aceea e bine să le oferi șanse să poată internaliza, să zicem, în mod vizual, senzorial, unele abstracții, mai târziu le va fi mai ușor pentru că le pot lega de o experiență deja „stocată” în minte. Însă cumva școala normală se așteaptă ca copiii să priceapă destul de repede și toți în acelați timp chestii destul de abstracte fără ca pregătirea anterioară să fie (de multe ori) prea solidă. Atunci când sunt puși față în față cu această situație prea abstractă pentru ei, mulți copii renunță.

M-a lovit în moalele capului acel „they just give up”. Mi-am amintit momentul exact când eu am renunțat, în ce bancă stăteam și ce făceam, ce mi-a spus învățătoarea (care era o doamnă mișto, de altfel) și apoi, în pauză, privind cutia, am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut eu dacă aș fi avut ocazia să pun mâna pe acest obiect. Sau dacă ar fi existat Montessori pe vremea mea. Poate că aș fi fost bună la matematică. Cu siguranță n-aș fi avut această teamă de cifre. Poate nu mă mai îndrepta mama către uman, văzând că cu matematica nu mă înțeleg deloc. Poate, poate, poate.. But there I was, un adult, un om în toată firea, care se bloca la auzul unei formule de care nu-și mai amintea nici în ruptul capului pe care probabil o întâlnise în clasa a cincea or so (parcă, nu?).

Traduc de 4 ani la Institut. Am trecut deja de două ori prin acest curs, tocmai a început a treia tură. Acum revelațiile sunt mai puține, dar îmi amintesc des de acel moment wow legat, culmea!, de o formulă. În continuare am o mică ezitare atunci când traduc despre cutia cu triunghiuri (triunghi obtuzunghic isoscel este, de exemplu, ceva la care ezit – obtuse-angled isosceles triangle e in engleză) sau despre împărțiri și înmulțiri. Însă mă farmecă în continuare modul în care un copil este ajutat de mic să se dezvolte în acord cu ritmul său și cu etapele de dezvoltare prin care trece, cu tot ce implică ele. Considerația asta pentru o ființă în dezvoltare, deseori nerespectată de adulți, mă face să mă gândesc că poate nu e deloc o prostie și nici un regres în carieră să lucrezi la grădiniță.

Chestia asta cu scrisul…

Observ că în ultimele posturi din ultimii câțiva ani nu fac decât să mă plâng că n-am mai scris și să-mi jur solemn că o voi face :)). Well, oricât aș trage de mine, pur și simplu nu mi se întâmplă așa de des precum aș vrea. Și asta pentru că am avut dreptate într-un fel: nimeni nu-și mai face blog (personal) în era Facebook. Îți faci blog dacă vrei să fii influencer, dacă vrei să faci bani din blog, dacă ai un subiect despre care vrei neaparat să vorbești și nu ai chef să-ți bați capul cu un site. Cred că sunt foarte puțini cei care-și fac blog așa cum am făcut eu acum 13 ani, doar pentru chestii personale, for the sake of writting și alte asemenea.

Mă gândesc doar că nu vreau sub nicio formă să fiu influencer. Nici să fac marketing (sincer, mi se pare cea mai mare porcărie, in a way, this blog marketing), nici să scriu despre produse, nici să fac reclamă de niciun fel, nici să fac bani din ce scriu. D-asta am trecut prin epurarea asta, am mai zis-o, cred. Dar, deși am ajuns unde îmi doream, la zero, scrisul nu mai e chiar la îndemână. Poate m-am plictisit. Poate mi-am pierdut obișnuința. Poate n-am nimic de zis. Poate, dacă am ceva de zis, nu e de scris pe blog. Poate că totul e atât de public în viețile noastre acum încât îmi doresc să țin anumite chestii private, despre care să nu vorbesc virtual deloc.

Dar poate că totuși merită să faci uneori un exercițiu, așa cum recomanda și Inoza pe blog, și să scrii ce-ți trece prin cap. De funcția cathartică a scrisului nu am uitat, dar probabil că nu am avut nevoie de ea. Însă acum mă gândeam „what if I start writting stupid boring things?”. O să fie un blog despre nimic :))). Dar conceptul ăsta e deja atât de vechi că mi-e și rușine să-l mai zic.

Anyway, deci despre nimic scriu.

Bună dimineața, 2017!

Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.

Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.

Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.

Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.

Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.

La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.

So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.

Aproape ‘la revedere’ 2015

Dacă aș fi primit câte un leu de fiecare dată când am zis „azi scriu pe blog”, probabil că aș fi adunat o avere frumușică. Cu toate astea, probabil că dacă nu m-am apucat de-a dreptul, asta o fi însemnând ceva, și hai să nu forțăm lucrurile dacă nu vin de la sine, nu cu blogul at least – cam asta a fost în capul meu.

Însă cu un post de final de an tot mă simt datoare, cred că l-am scris aproape tot timpul de când am blog, asta și pentru că în felul ăsta mi se pare cel mai simplu de făcut bilanțul. Și a fost un an destul de liniștit. La fel ca revelionul trecut, mai degrabă așezat și fără prea multe artificii. Asta poate și pentru că am eu superstiția că așa cum e revelionul, așa o să fie și anul. Maybe, maybe not, n-am probat statistic, însă mereu mă străduiesc să-mi dau seama dacă revelionul și bilanțul au vreun numitor comun. De data asta au.

Premierele de anul ăsta:
– m-am mutat, după 9 ani, într-o altă casă. E o schimbare dramatică, eu am locuit în sectorul trei (de la Baba Novac, la Piața Miniș), cu o singură întrerupere de vreo 8 luni, cam din anul 2000 (OMFG, adica 15 ani!), iar 9 ani au fost petrecuți în aceeași casă. M-am mutat în centru, într-o casă frumoasă, adică, cum s-ar spune, la mai bine, însă în capul meu procesul de mutare nu s-a terminat, eu încă tânjesc după liniștea din fosta mea casă, după drumurile hipercunoscute la piață și la alte magazine, după lumina frumoasă de după-amiază și balconul enorm cu castanii care țin umbră. Desigur, aici îmi voi forma alte obiceiuri, alte scurtături, calapodul este altul și simt cum asta mă schimbă. Am senzația că pisica s-a adaptat mai repede decât mine la noua casă.

– am ajuns să văd, pentru prima dată, niște munți de 4-5000 m înălțime, adică Caucazul, în Georgia. De asemenea, prima dată în viață când am vizitat partea asta de lume – am fost și puțin prin Armenia – și e o experiență în sine. Nu e chiar comod, nu e chiar genul de vacanță paradisiacă, e mai degrabă de descoperire și experimentare. Mi-a placut.

– nu e tocmai o premieră, însă este ceva ce nu s-a întâmplat secolul ăsta: am stat la mine la țară 3 săptămâni! Nu mi s-a mai întâmplat asta din 1996, I guess, sau poate 1997. Cred că o să devin un semi-down-shifter și mă voi căra la țară vara, mai ales atunci când dau căldurile în București și tot asfaltul devine insuportabil. Pot munci fără probleme de acolo, internet să am.

actually am stat destul de mult la țară, dacă includ și practica antropologică de la Borca, jud. Neamț, unde am descoperit că nu-mi vine chiar așa de simplu să intru în vorbă cu oamenii cum credeam și că nici treaba cu interviul nu e o chestiune atât de simplă precum aveam senzația. But well, a fost o lecție de învățat pentru mine, mi-a prins bine.

– încă pedalez, e prima dată în viața mea de biciclistă când mă dau cu bicla și-n decembrie, în anii trecuți bicicleta era deja pusă la hibernare pe vremea asta.

Altfel, am simțit că Universul mi-a acordat un an de pauză, de liniște, să mă regrupez nițel în (încă) noua configurație în care mă aflu. Sunt tare curioasă de anul ce vine, sper sa nu treacă la fel de repede ca ăsta.

P.S. – încă râd când îmi amintesc de momentul ăsta: în aprilie, în toiul mutării am decis că nu am nevoie decât de vreo 5 cutii (!!) pentru TOATE lucrurile mele, ceea ce, desigur, a fost o greșeală. More like 25 de cutii am ajuns să număr până la final. În ultimele 10, neprevăzute (la fel ca cele 10 de dinainte), am îndesat tot felul de lucruri, mai degrabă pături, pleduri, șaluri, ca o friguroasă ce mă aflu. Pe tot parcursul mutării, n-am auzit decât „Băi, dar aici ce naiba mai ai?!”, de mă și simțeam vinovată pentru toate lucrurile care-mi aparțin. Drept pentru care, atunci când am auzit a mia oară întrebarea de mai sus în legătură cu ultimele cutii, am izbucnit în plâns și am zis „Niște păturiiiici!”. Desigur, „niște păturici” e numele meu de scenă acum :)). Bașca, ce credeți că și-a dorit mama de Crăciun? O păturică, normal!

Mutarea

Primul post din 2015 contine, pe langa micile vesti din Anurim-land, si ecoul unei framantari actuale. Dar s-o luam de la inceput
– am muncit in primele trei luni ale anului de n-am mai stiut de capul meu. S-au suprapus job-uri si sesiune intr-un amalgam din care ma mir ca am iesit cu bine. Cu foarte bine, pentru ca
– in sesiunea asta am reusit ceea ce n-am reusit toata viata mea de student – 10 pe linie si bursa! Dar cred ca asa e atunci cand iti place foarte mult ceea ce inveti, cand inveti cu entuziasm si te comporti, cumva, ca un indragostit. Absorbtia functioneaza mult mai eficient. Se mai adauga si niste ani in plus, poate si un pic mai multa ambitie si magia-i gata 🙂
– de curand pisica mea a implinit 10 ani. Acest magic 10 care ma urmareste de anul trecut.

Iar de curand, am decis sa ma mut din apartamentul in care stau de 9 ani (damn it, de mai stateam un an, va vorbeam si in 2016 de un 10 important:P). Ceea ce nu e lucru usor, mai ales cand ai adunat, de-a lungul timpului, lucruri de care ai uitat, tot felul de obiecte mai mult sau mai putin folositoare, tinute undeva cu gandul ca sigur vor folosi cumva, despre care exista la fiecare minut dilema “Ce sa fac eu cu chestia asta acum? O arunc? O pastrez?”.

Impachetarea si sortarea lor nu e ceva simplu. E ca o calatorie in trecut, unele lucruri imi vorbesc despre un “eu” pe care nu mi-l recunosc sau care pare altfel azi. E si o evaluare, e clar ca nu are rost si nu vreau sa le duc pe toate cu mine. Daca la haine sortarea a fost mai simpla (cateva kilograme in plus ajuta in acest proces:D), la restul treaba devine destul de anevoioasa. De exemplu, m-am pomenit cu o suma de cabluri de o mie de feluri cu care nu stiu ce sa fac. Le-am pus intr-o punga, in mijlocul camerei, si de atunci acolo au ramas, le privesc insistent incercand sa ma prind daca mai am nevoie de ele, daca nu, unde le arunc, unde se recicleaza asemenea obiecte? Sau lumanari, pixuri, cd-uri (cred ca am toate episoadele din Seinfeld de vreo 3 ori. sau daca nu toate, majoritatea), dischete (!!!), harti ale oraselor prin care am fost, badge-uri de la diverse evenimente.. jizas cate am strans in 9 ani!

Pe langa tot acest proces, in background ruleaza constant sentimentul ciudat de nostalgie amestecat cu rezistenta la schimbare care ma face sa vad casa in culori mai frumoase, sa ma uit la castanii din fata blocului cum infrunzesc si sa mi-i amintesc cum i-am urmarit de atatea ori, la care se adauga senzatia aia de parasire a cuibului. Si nu ca n-ar fi normale, doar ca pana acum ceva vreme nu ma vedeam asa legata de locul asta. A fost, multi ani la rand, mai degraba locul in care ajungeam sa dorm, unde statea pisica si unde-mi gaseam hainele, dar cam atat. Nu-mi dadusem seama ca ma atasasem de casa mai mult decat am crezut.

Si-apoi mai e si chestia asta de convietuire. Aici am locuit singura. Am decis singura daca spal sau nu vasele, cand fac curat, cat de cald sau frig e, aici m-am refugiat cand n-am mai vrut sa dau piept cu lumea, ci doar sa stau cu plapuma-n cap o zi intreaga. Si cred ca acea parte a mea care e control-freak este extrem de provocata zilele astea. Pentru ca acum, asa cum e normal, am de invatat ca nu e numai despre mine. Nu-i vorba, convietuirea asta nu mi-e ceva strain, am experimentat-o in doze mai mari sau mai mici, insa abia acum e permanenta. Si-abia acum imi dau seama ca nu sunt tocmai asa inteleapta cum ma credeam si ca uneori chiar trebuie sa asculti ce spune si celalalt.

De altfel, casa cea noua e minunata, dar inca semi-straina. Zilele trecute, in timp ce masuram din ochi pentru a nu stiu cata oara spatiul din dulap ce-mi e alocat, mi-am dat seama ca planuiam sesiunea de curatenie de dupa mutat. Si-am stat sa ma gandesc ce naiba ma apuca cu curatenia asta, ca tocmai ce se facuse curatenie de curand, nu ma mut intr-o casa nelocuita. Si-am priceput apoi ca in felul asta o faceam a mea. Asta e marcarea teritoriului pentru mine, momentul ala cand o cunosc in toate coltisoarele, cand sterg toate rafturile si reasez acolo, poate intr-o alta ordine, obiectele, abia atunci o fac “acasa”. E si asta un rit de trecere :).

La piata

Prin 2008 scriam postul asta cu acelasi titlu cu cel de acum. Doar ca atunci era vorba de altceva, insa ce a ramas la fel e fascinatia mea pentru piata, in continuare imi vine sa cumpar cate ceva de la fiecare taraba (cu diferenta ca acum chiar fac asta, pentru ca acum am timp sa gatesc si am si pentru cine :P).

Insa atunci cred ca am omis sa spun ceea ce simt si acum: fascinatia pentru piata nu e doar despre ce poti gasi acolo. E mai mult de atat. In fiecare oras strain in care am calcat, am vrut sa ajung la piata. Acolo simt orasul asa cum e, neturistic, daca am noroc, sau cat de putin turistic posibil. Evident, si pietele pentru turisti au farmecul lor, vezi Mercat de Boqueria sau piata din centrul Istanbulului (forgot the name), si chiar si ele spun ceva despre oras si despre cultura comunitatii de acolo. Prin felul in care-si organizeaza marfa si mai ales ce marfa au, felul in care negociaza cu tine sau in care te cheama sa cumperi ceva, viata cotidiana din piata, clientii fideli care cunosc vanzatorii si produsele lor… toate astea ma fascineaza de fapt.

As sta ore-n sir in piata sa ma uit la oameni. La Obor e un deliciu pentru mine, sunt atatea chestii de vazut (si cumparat, de acord, acolo gasesti tot) ca nu cred ca m-as putea plictisi. In plus, in multe tari straine la piata mananci cel mai bine. Si de multe ori cel mai ieftin si autentic. Si cred ca la piata la noi e o lume pe care putini o cunoastem pentru ca nu prea mai dam p-acolo. Insa stiu sigur ca sunt oameni care se cunosc intre ei, care au legat relatii acolo, in piata, ca functioneaza ca o comunitate, de fapt, si transcede cumva functia utilitara pe care i-o dam.

Cred ca daca vrem sa stim pe ce lume traim, in ce comunitate, langa ce oameni, ca sa-i/ne intelegem mai bine, ar trebui sa mergem mai des la piata.

Despre adolescenta, dupa 20 de ani

Am fost aseara la un bal a bobocilor, organizat nici mai mult nici mai putin decat in Bamboo. M-am dus in interes de studii, pentru ca am ales sa fac un fel de cercetare la acest eveniment. A fost cu atat mai interesant cu cat aveam si pe cine sustine la concursul de Miss, caci venisem invitata si pusa pe lista la categoria “parinti” (cred ca ar fi fost mai nimerit sa o numeasca pur si simplu “Adulti”).

Am ales subiectul asta de cercetare si dintr-un motiv personal: si eu am participat cand eram intr-a 9-a la Miss Boboc (am povestit foarte putin aici), deci cumva tema imi era familiara. Si-mi venea simplu sa ma pun in papucii lor, chit ca schema nu mai e aceeasi.

Dar ce sa vezi, nu numai ca nu mai e aceeasi, dar acum nici eu nu mai sunt chiar aceeasi! Sa ma explic. Pe parcursul balului am fost un pic surprinsa de prea senzualele/sexualele numere de dans dintre probe. Nu dansau rau fetele, dar m-a izbit frecventa gesturilor erotice, in combinatie cu imbracamintea. M-am mirat eu de mine si de propria-mi supriza: cum, tocmai eu, care as recomanda ca lumea sa mearga mai degraba la dans, in orice forma, de orice fel, decat la psiholog, ca “te rezolva” mult mai repede si mai bine, deci tocmai eu sunt asa ingusta la minte.. Apoi azi mi-am amintit altceva (ce m-a si determinat sa scriu) – cand eram intr-a 10a, am organizat la scoala un fel de bal de Craciun. Trei colege aveau o coregrafie pe “O, Carolina”, coregrafie invatata dintr-o revista de adolescenti de la vremea respectiva, iti arata acolo pas cu pas ce e de facut. Coregrafia era mai sexy, la fel ca melodia, si din acest motiv directorul scolii n-a lasat fetele sa danseze pe scena, insa au dansat dupa bal, in public, directorul uitandu-se la ele amuzat si deloc deranjat.. Tin minte ce tare m-a suparat atunci interdictia respectiva, mi se parea abominabil. Dar iata-ma, 20 de ani mai tarziu, judecand sau stramband din nas cand niste adolescente se unduiesc un pic mai nu-stiu-cum la Balul Bobocilor.

Alta chestiune: multe fete la bal, foarte dragute. Doar ca… prea fardate, prea impopotonate, exagerate intr-un fel sau altul, maturizate somehow (nu arata de 15 ani multe din ele, cel putin cum e in capul meu un om la 15 ani). Stateam si ma uitam la ele si parca aveam un fel de Photoshop in creier, imediat corectam in cap imaginea sau depistam exagerarile. But then again, cine zice ca eu am fost mai breaza? Doar ca eu am avut mai putine optiuni, sa zicem, si vremurile erau altele, dar si eu tot asa am fost.

Cred ca pur si simplu, la 20 de ani distanta, imi dau seama ca e destul timp pentru toate astea, pentru rochii, tocuri, exagerari de orice fel, si-mi vine sa le spun ca nu e nevoie sa se grabeasca chiar asa. Insa copiii astia traiesc pe bune like there’s no tomorrow si de fapt asta face adolescenta asa misto. Starea asta de urgenta, senzatia unicitatii evenimentelor, febrilitatea, energia, agitatia, haosul – astea fac amintirile puternice. Si-atunci cum naiba s-o iei incet, cand tu te iei in piept cu lumea, sa dovedesti ca existi si ca esti si tu om.

Deci bine. Lasati adolescentii in pace cu tot cu muzica lor mereu tare si mereu ingrozitoare pentru generatiile mai mari (am plecat din Bamboo cu capul praf, nu pricep cum poti sta expus atatea ore la galagia aia ingrozitoare. Iar eu nu sunt un om neiesit in lume), cu fustele prea scurte, cu machiajul exagerat sau dansul prea indraznet. Si noi am fost la fel. Si uite, n-am patit nimic :).