Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Inca un restart

De cand scriu pe blog din an in Pasti, cred ca de vreo doua ori mi-am zis ca gata, de acum incolo o sa fac si-o sa dreg, o sa scriu in fiecare zi, chiar daca despre nimic, chiar daca sunt trei randuri, cat un post pe Facebook. Si apoi tacere.

Acum fac la fel, dar sper ca a treia oara o fi cu noroc :). Cred ca impulsul a fost ca mi-a venit o idee de post si-mi parea ceva foarte dragut, interesant, putin filosofic chiar, insa am uitat cu desavarsire ce era. De vreo doua zile ma chinui sa-mi amintesc si nimic. Asa ca mi-am zis ca mai bine ma apuc eu sa scriu, ce-o fi acolo, si poate revine si ideea-minune ca-n proverbul acela cu “pofta vine mancand”. Pana acum nu s-a ivit, dar cine stie, poate chiar asta e momeala pe care a trebuit sa mi-o plasez mie insami pentru postul asta. Hopefully, si pentru altele.

Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH

Furie

Din seria revelatiilor post demisie, am realizat de curand ca eu sunt un om furios. N-as fi zis asta niciodata despre mine. Cred ca nici oamenii care ma cunosc n-ar fi zis ca sunt furioasa. Mai putin mama care, deh, ma cunoaste ca pe buzunarul ei.

Mi-a picat fisa intr-o dup-amiaza cand am decis sa trag un pui de somn. In viata mea adulta asta a fost mereu pe lista de TO DO in weekend, insa niciodata nu-mi iesea. Asa ca acum, considerand ca e momentul oportun pentru astfel de obiceiuri burgheze, m-am varat in pat in mijlocul zilei. Dar ce sa vezi pocinog, mi-era imposibil sa adorm. Pentru ca ma certam in capul meu cu cineva de la munca. Si-i ziceam eu vreo doua-trei, asa cum se cuvenea, iar corpul meu era tot incordat, ca si cum ma pregateam de bataie, ceea ce ma impiedica profund (Doh!) sa adorm.

M-am ridicat dupa juma’ de ora nervoasa si preocupata. Si, incercand sa disec ce naiba se intampla in capul meu, de ce am simtit nevoia sa ma cert in imaginatie cu omul ala, mi-am dat seama ca asta fac mereu. Ca de fapt ma abtin, din rusine, frica, lipsa de responsabilitate, incredere, sa zic ce gandesc, sa am o atitudine pe care s-o exprim si sa mi-o asum. Ca prefer sa fiu politicoasa and rather play dumb. Ca ma gandesc ca daca spun ce gandesc, asta o sa duca la cearta, iar cearta nu e deloc constructiva. Dar astea toate se aduna undeva, in mine, si atunci cand sunt mai relaxata, au ocazia sa iasa la iveala.

Mi-am dat seama ca am acumulat furie, ca e de ajuns un fapt cat de mic sa o declanseze (mai ales in trafic), ca fac deseori scenarii razbunatoare, violente, punitive in capul meu si ca in tot acest timp oricum nu se rezolva nimic, si mai ales ca eu sunt un caz light, pentru ca acum stiu de unde vine violenta asta gratuita din jurul nostru.

Oamenii sunt furiosi. Au fost tinuti prea mult timp cu cizma pe cap, li s-a bagat prea mult pumnul in gura cand aveau dreptate sau cand apucau sa zica ceva, iar furia asta nesabuita e efectul celor de mai sus.

Nu stiu cum sa facem sa nu mai fim asa furiosi. Insa uneori simt ca e o boala contagioasa, furia asta. De la furiosii din trafic, la cei de la ghisee, magazine, toti parca ma incarca cu si mai multa furie, iar eu o dau mai departe. Cum scapam de asta?

Schimbarea

De ceva vreme ma tot invart in jurul acestui post, sa-l scriu, sa nu-l scriu. Pana la urma m-am gandit ca blogul meu personal e despre mine, despre schimbarile si alegerile mele, cele pe care decid sa le impartasesc cu restul lumii. Iar asta e destul de importanta, pana la urma de ce sa nu scriu despre ea…

Ce-i drept, nu e o schimbare usoara si n-a fost o decizie usoara. Insa cred in continuare, la aproape o luna dupa, ca n-am facut o greseala. Si ca lucrurile se vor aseza altfel, in alta configuratie, si viata o sa mearga inainte.

Decizia de a-mi da demisia a fost una din cele mai grele din viata asta. Nu cred ca m-am mai gandit la ceva atat de mult. Am cantarit toate lucrurile de o mie de ori. Am facut tot felul de scenarii, care mai de care, despre cum ar putea fi. Si, dupa toate astea, am decis sa o fac. Nu aveam, si nu am in continuare, alta oferta. Nici bani prea multi stransi. Asa ca a fost un fel de aruncare in gol fara plasa. Acum inca zbor, asa ca n-as putea sa va spun daca o sa cad in picioare precum pisica-mea sau nu.

Ultimea mea zi la munca a fost extrem de emotionanta. Am plans, desigur. Am plans si atunci cand m-am urcat in masina, cu o cutie in brate, si m-am uitat la curte, la intrare, la bariera. Era marti pe la 7 juma, era cald si batea un pic vantul. Cred ca n-o sa uit niciodata senzatia aia.

Am vrut s-o fac pentru ca sunt convinsa ca trebuie sa ma apuc de altceva. Am invatat o droaie de lucruri in ultimii 7 ani, insa am simtit ca e momentul sa move on. Sa fac altceva. Ceva cu totul nou. Desigur, asta o sa vina si cu niste issues, ca nu e ca si cum e simplu sa ma apuc de ceva nou la 30+. Dar asta o sa aflu soon, cand o sa mi se termine perioada sabatica, aia in care am zis ca stau si nu fac nimic, pur si simplu. E imposibil sa nu fac nimic. Mereu fac cate ceva. Ma vad cu cineva, ma duc undeva, ma uit la ceva…

De la ultima mea zi de munca pana acum, daca ma intrebati ce-am facut, o sa va spun doar ca am dansat. M-am dus intr-o tabara de dans la Cisnadioara. Acum sunt la un atelier de dans. Tocmai ma anturez intr-un viitor proiect, tot cu dans. Contemporan. Da, am decis sa devin aceasta Pina a Romaniei :))). Asadar, nu prea am avut timp sa realizez ce si cum. Si cred ca o sa-mi mai ia o vreme, pentru ca e prima data de cand muncesc cand ma aflu in situatia asta.

Am avut si cateva momente de bucurie, de incantare. Primul, la doua zile dupa ce am ajuns la Cisnadioara, dimineata, in timp ce incercam sa ma trezesc cu o cafea. Era in timpul saptamanii, iar eu ma uitam de pe terasa la o livada mare, se auzeau cocosii, era liniste. Al doilea, duminica trecuta, cand nu mi-am dat seama ca e duminica, pentru ca lunea mea arata la fel precum duminica!

Poate asa ajung sa scriu si eu mai des pe blog :). Ce idee!

Anurim cea mondena

E o auto-ironie in titlu. Astia care ma stiti, v-ati dat seama. Pentru ca Anurim si mondenitatile e ca baba si mitraliera (sau “baba si chilotii”, desi acum n-as putea sa spun de ce, cand eram mici, dadeam acest maxim de incompatibilitate unei combinatii cum e asta :)). Cred ca pur si simplu ne placea sa zicem “chiloti”). Nu stiu sa ma adaptez unui mediu in care aparentele troneaza. In care sunt fotografi si cameramani care vaneaza vedete, si vedete care vin gata de pozat, fara cea mai mica imperfectiune, cu zambetul cuceritor mereu la indemana.

N-as putea sa suport sa maschez ca ma rod pantofii, ca nu-mi place pe tocuri, ca e prea cald, ca fardul asta imi nenoroceste tenul si sa afisez un zambet candid, sarmant, sa sorb din cocktail si gata. Eu, in schimb, am acest talent de a ma trezi cumva, sub forma de “atarnache”, cum m-a poreclit Robi candva, la diverse evenimente mondene. Nu sunt niciodata imbracata cum trebuie, ba mai mult, am tendinta sa gafez intr-una, spre iritarea sau amuzamentul celor din jur. Uneori apar in poze cu domnisoare bine aranjate. Eu arat ca venita din padure, transpirata, cu casca de bicicleta la indemana. Si in poza apar accidental, numai pentru ca nu mi-am dat seama ca acolo se face o poza, iar eu scot cate un cap de dupa rochii de matase, curioasa sa vad ce se intampla acolo de e adunata lumea :). Alteori dau din maini prea tare, gata sa rastorn tavi cu mancare frumos aranjata purtate de chelneri reverentiosi. Se mai intampla sa gasesc singura imperfectiune in podea si sa ma impiedic cumva de ea, sa cad, sa sparg cate ceva, sa vars un pahar, sa mor de cald de curg apele pe mine si sa ma sterg cu poalele bluzei, ca in curtea scolii.

Si in tot acest timp ma simt complet din alt film, cu toate astea insist sa fac fata si sa ma port cuviincios, sa nu stric treaba, sa ma imprietenesc cu lumea, sa fie bine. Si mereu plec cu o senzatie de jena. Imi amintesc pe repeat anumite momente si ma gandesc c-am fost penibila. Ca unii au ras de mine. Sau cel putin m-au privit de sus. Si tot incerc sa-mi spun ca de fapt n-ar trebui sa-mi pese.

I DO have a blog

Nu mai tin minte de cate ori am deschis wordpressul sa scriu ceva, aveam senzatia ca imi va iesi asa, pur si simplu, ca de obicei. Credeam ca atunci cand o sa vad spatiile astea necompletate o sa am o tendinta naturala spre a le umple, ca imi va placea sa scriu si ca ma voi bucura ca pana la urma am tras de mine sa deschid calculatorul, netul, wordpressul. Dar n-a fost asta. Ma trezeam ca nu VREAU sa scriu. Ca nu am ce, ca tot ce traiesc prefer sa traiesc in mine, fara sa mai povestesc nimanui. Ca-mi place sa ma entuziasmez de lucruri IRL (in real life) mai mult decat orice altceva.

Apoi am citit postul Alinei si am inteles-o perfect, intr-un fel m-am simtit usurata ca nu sunt singura in aceasta situatie ciudata si da, sterila, a numit-o ea bine. Si imi acceptam neputinta fara sa ma mai enervez fara sens. Cand mi-am facut lista cu lucrurile care imi plac, scrisul nu a fost acolo. Nu neaparat ca nu-mi mai place sa scriu, pur si simplu cred ca trec printr-o repozitionare fata de scris, printr-o schimbare a motivelor pentru care scriu si pentru care am un blog.

Mi-am dat seama in aceasta prima jumatate de an ca de fapt nu tin deloc sa fiu parte dintr-o comunitate blogosferica, nu ma intereseaza ce trafic am, ce page rank am, cine mi-a dat link, daca cineva m-a invitat sau nu la un eveniment. Poate ca eu nu sunt blogger, desi am blog. Poate ca eu prefer sa raman la motivele initiale ale intemeierii blogului, nu sa trec la altele mai pragmatice, nisate, specializate. Nu o sa scriu niciodata despre cifre, trafic, viata de om care munceste in online. Nu am nici un plan, strategie, viziune legate de blog. Nimic. Nu vreau sa fac bani cu el, nu vreau sa ajung celebra cu el. Nu vreau nimic.

Imi doresc doar sa regasesc acea placere a scrisului. Sa simt din nou cum ma mananca degetele sa scriu. Cum mi se inlantuie frazele in cap si ma grabesc sa ajung acasa sa scriu. Cum uneori rad ghidus ca am in cap o idee de post la care unii ar face niste fetze-fetze. De toate astea mi-e dor, senzatiile astea le vreau inapoi. Si mi-am dat seama ca au disparut in momentul in care a inceput sa-mi pese prea mult de campanii, de “online”, de blogosfera si prea putin de scris cu adevarat.

Asadar, Costin, dragul meu, aceasta “baba trista si obosita” iti multumeste pentru incurajare. Nu ma simt nici baba, deloc obosita. Pur si simplu acum sunt ca un sarpe care scapa de pielea veche pentru una noua. E un proces din care ramane doar ce e esential, misto, interesant, doar ce-mi place si ma entuziasmeaza CU ADEVARAT. Am subliniat cuvintele astea pentru ca e important sa fii sincer mai ales cu tine insuti, desi nu e neaparat la indemana.

Am un blog. Ce o sa ramana din el, cum se va transforma si ce o sa fac cu el mai departe, vom vedea.

Moments

– momentul ala cand sunt pe jumatate adormita, e intuneric, si nu o simt decat pe Mika cum se culcuseste pe picioarele mele si se misca incet, lenes, se intinde si isi face loc
– momentul ala cand iau prima gura de cafea cu lapte dimineata, cand simt cum lichidul ala fierbinte si dulce imi coboara pe gat in jos spre stomac si parca-mi intra in toate colturile corpului, pana in buricele degetelor
– momentul ala de dimineata de weekend cand imi dau seama ca pot sa mai lenevesc si ma intind de bucurie si ma intorc pe partea cealalta
– momentul ala cand, din varii motive, de obicei mici sau poate neinsemnate, detalii, imi vine sa sar de bucurie, simt ca pielea nu ma mai incape si chiui de veselie
– momentul ala cand cumpar bilete de avion si am un nod in stomac de emotie cu gandul la locurile pe care urmeaza sa le vad
– momentul ala in care simt ca nu vorbesc indeajuns de repede pentru toate cuvintele care-mi vin dea valma in cap, multe idei, multa informatie, mult entuziasm

Astea sunt micile mele comori. Si inca multe altele la care ar trebui sa ma gandesc mai des

Please take a number

Acesta e un anunt important pentru toti cei care:
– au nevoie de sustinere, incurajare
– au nevoie de un mic alint sau de gadilarea orgoliului
– trebuie sa ia o decizie si nu stiu ce sa faca
– au o dilema si nu stiu cum sa iasa din ea
– intra in diverse buclucuri pentru ca n-au stiut sa se organizeze si au nevoie de ajutor

Si in general pentru toti oamenii din jurul meu care isi exprima in vreun fel nemultumirea, problemele si cer, verbal sau nu, rezolvare

PLEASE TAKE A NUMBER

Ca sunt una si n-am cum, maica, sa pot sa va ajut pe toti.

Sa nu ma intrebati in ce context ajung eu mereu mama ranitilor, poate pentru ca Venus e in Casa I in horoscopul meu si din cauza asta imi doresc sa fiu tot timpul in ajutorul oamenilor. Dar uneori ma simt coplesita. Si-n acelasi timp, desi nu fac asta pentru vreo rasplata, mi se pare foarte funny cum problemele mele, atunci cand exista, sunt complet inexistente pentru altii pentru ca, nu-i asa, eu n-am niciodata probleme, doar solutii.