Bună dimineața, 2017!

Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.

Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.

Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.

Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.

Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.

La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.

So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.

10 ani

Ma simt aniversara azi, cu ocazia investirii noului presedinte. M-am uitat la televizor vreo cateva ore, pana cand Base a plecat de la Cotroceni, si-n cap adunam si puneam unul langa altul simboluri, faceam clasificari, incercam sa le dau o interpretare si apoi ma amuzam cum fac eu pe antropologul de pe canapea :). Probabil ca pe 21 decembrie 1989, adica acum 25 de ani, nu ne-am fi gandit ca in anul 2014 o sa avem un presedinte neamt si reformat, dar asta e normal, atunci aveam alte probleme de rezolvat. Iar investitura produsa fix in aceasta zi ii da o mai mare importanta, fiind asociata cu semnificatia acestei zile pentru noi, dar si cu faptul ca intr-adevar it is the end of an era. Si am vrut sa urmaresc toata ceremonia asta ca sa pot marca si eu momentul in capul meu, acela ca acum avem alt presedinte.

Si cu ocazia asta am luat la rand lunile decembrie din ultimii 10 ani de pe blogul asta, pentru ca, ce sa vezi, in 2004 Traian Basescu a fost ales presedinte, iar eu am inceput sa scriu pe blog :)). Si-mi pare ca am pierdut, in 10 ani, inconstienta cu care scriam, ca intr-un jurnal, despre gandurile si emotiile mele. Nu-mi era deloc rusine sa o fac, ba mai mult, ma simteam bine, eliberata, imi venea sa scriu in fiecare zi despre orice nimic, asa cum faceam si cu propriul jurnal. Incetul cu incetul am incetat sa scriu despre asta pana cand am incetat, aproape, sa scriu.

Probabil ca motivatia principala a scrisului era, pentru mine, cautarea de sine, care nu s-a mai putut produce in the open, mai ales dupa cateva admonestari din partea unor oameni la care tineam (“Nu vreau sa scrii despre asta pentru ca e si viata mea privata si nu vreau sa apara niciunde” mi-a zis prin 2006 un fost iubit. Sau “te rog sterge postul ala ca nu vreau sa vada ea ca noi ne-am vazut in ziua x” – rugaminte de la un alt fost la un an dupa ce ne-am despartit – si acum mi-e ciuda ca am facut-o). Si apoi, nu mai era cool, ma facusem bloggerita si scriam despre lucruri importante (sic!), nu despre mici cautari, intrebari, naivitati de om indragostit sau cu inima zdrobita, cum am fost de destule ori.

Citind azi prin posturile vechi de decembrie, de fiecare data amintindu-mi de tata, de bunica-mea, de cum era ziua mea cand eram mica, de cum a fost la Revolutie pentru mine, facand bilanturi si liste de to do, mi-am dat seama ca asta am pierdut in 10 ani, curajul de a ma arata fix asa cum sunt. It’s about time I fix this.

Inca un restart

De cand scriu pe blog din an in Pasti, cred ca de vreo doua ori mi-am zis ca gata, de acum incolo o sa fac si-o sa dreg, o sa scriu in fiecare zi, chiar daca despre nimic, chiar daca sunt trei randuri, cat un post pe Facebook. Si apoi tacere.

Acum fac la fel, dar sper ca a treia oara o fi cu noroc :). Cred ca impulsul a fost ca mi-a venit o idee de post si-mi parea ceva foarte dragut, interesant, putin filosofic chiar, insa am uitat cu desavarsire ce era. De vreo doua zile ma chinui sa-mi amintesc si nimic. Asa ca mi-am zis ca mai bine ma apuc eu sa scriu, ce-o fi acolo, si poate revine si ideea-minune ca-n proverbul acela cu “pofta vine mancand”. Pana acum nu s-a ivit, dar cine stie, poate chiar asta e momeala pe care a trebuit sa mi-o plasez mie insami pentru postul asta. Hopefully, si pentru altele.

Nepublicabil

Ii vad si acum in fata ochilor. Stateau in patul mare din dormitor si-si pasau unul altuia foaia pe care era scrisa, cu scrisul meu de mana dezordonat si de data asta si cam muncit, un fel de recenzie a unei carti de care eram extrem de entuziasmata. Parintii mei au fost primii cititori ai recenziei si amandoi repetau cuvantul asta: “nepublicabil”. Eu simteam cum ma prabusesc in mine, mi-era rusine de propriul entuziasm, de pasiunea cu care scrisesem, de faptul ca poate aceasta pasiune ma facuse sa nu fiu rationala in scris, sa fiu haotica si greu de inteles, sa-mi fi fost greu sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt….

Era o carte a Orianei Fallaci, o jurnalista din Italia care a scris in anii ’60 o carte reportaj (ca erau la moda atunci) despre calatoria ei in America pana la baza unde se antrenau cosmonautii. Era inaintea primului zbor pe luna, iar Oriana povesteste in detaliu in ce constau pregatirile, ce stare aveau oamenii, cum era America in anii aia, descrie atmosfera, motelurile, drumurile, tot. Eu eram la varsta la care imi doream sa ma fac jurnalista, avand o perspectiva extrem de romantica si idealista asupra acestei meserii. Cartea asta m-a entuziasmat peste masura, ma si vedeam facand acelasi lucru.

Desigur, recenzia mea poate c-o fi fost proasta. Eram prea incantata si naiva ca sa fiu in stare sa dau din starea mea, in scris, si altora. In plus, nu cred ca revista scolii ar fi apreciat exact genul asta de cronica. Am aruncat recenzia si de atunci n-am mai scris ceva public pana pe 2 iulie 2004.

Lupta interioara intre dorinta de a scrie materiale publicabile si teama/jena/groaza ca sunt nepublicabile a dus la o paralizie. Nu faceam nimic. Si apoi am decis sa fac totusi ceva, pe jumatate. Sa scriu ceva, orice. Si sa PUBLIC EU. Sa fie publicabile pentru mine. O vreme a fost amuzant. Am scris pe blogul asta de PMS, de relatii, de plictiseala la munca… Intotdeauna le-am masurat si le-am cantarit, cuvintele. Auto-cenzura e mai rea decat orice critica. N-am scris ce-as fi vrut ca sa nu supar. Ca sa nu fac valuri. Sa nu generez prea multe comentarii. Sa nu fie cineva care sa ma conteste sau critice pentru ca asta era echivalent cu “nepublicabil”. Am scris safe. Si am scris dragalasenii, povestioare, mai intai in engleza, apoi in romana, apoi aproape deloc.

Acum vreo saptamana-doua mi-am amintit ca blogul meu implineste 10 ani. Cand ma uit prin arhiva la posturile de inceput, imi pare ca atunci eram mult mai autentica, ca ma durea in cur de ce-o sa spuna lumea, ca-mi era de ajuns uneori sa scriu ca sa ma descarc (desi auto-cenzura functiona destul de bine si atunci). Dar blogul asta a devenit intre timp altceva. Nu mai e locul unde scriu eu despre mine, cu toate nebuniile. E locul unde lumea inregistreaza o imagine despre mine. Asa era cel putin pana cand mi-am dat seama ca atitudinea asta schizo intre ce sunt si cum par nu-mi face bine. Si atunci am inceput sa scriu altceva sau sa nu mai scriu deloc. Pentru ca locul asta nu ma mai reprezenta.

Dar in the end aici sunt adunate firmituri din viata mea din ultimii 10 ani. Cred ca nu exista vreun alt loc in care sa-mi fi tinut mai bine amintirile decat aici. Cu toate sincopele, ezitarile, auto-cenzura de care am fost in stare. Dar si cu entuziasm, bucurie, interes, dorinta.

Acest post este, pentru mine, el insusi nepublicabil. Nu l-am editat, nu l-am prea gandit, l-am scris exact asa cum mi-a venit, cum am facut atunci cand am scris recenzia. E foarte posibil ca fluxul gandurilor mele din acest moment sa nu fie comprehensibil pentru voi, cei care cititi. But I don’t give a fuck.

PUBLISH

I DO have a blog

Nu mai tin minte de cate ori am deschis wordpressul sa scriu ceva, aveam senzatia ca imi va iesi asa, pur si simplu, ca de obicei. Credeam ca atunci cand o sa vad spatiile astea necompletate o sa am o tendinta naturala spre a le umple, ca imi va placea sa scriu si ca ma voi bucura ca pana la urma am tras de mine sa deschid calculatorul, netul, wordpressul. Dar n-a fost asta. Ma trezeam ca nu VREAU sa scriu. Ca nu am ce, ca tot ce traiesc prefer sa traiesc in mine, fara sa mai povestesc nimanui. Ca-mi place sa ma entuziasmez de lucruri IRL (in real life) mai mult decat orice altceva.

Apoi am citit postul Alinei si am inteles-o perfect, intr-un fel m-am simtit usurata ca nu sunt singura in aceasta situatie ciudata si da, sterila, a numit-o ea bine. Si imi acceptam neputinta fara sa ma mai enervez fara sens. Cand mi-am facut lista cu lucrurile care imi plac, scrisul nu a fost acolo. Nu neaparat ca nu-mi mai place sa scriu, pur si simplu cred ca trec printr-o repozitionare fata de scris, printr-o schimbare a motivelor pentru care scriu si pentru care am un blog.

Mi-am dat seama in aceasta prima jumatate de an ca de fapt nu tin deloc sa fiu parte dintr-o comunitate blogosferica, nu ma intereseaza ce trafic am, ce page rank am, cine mi-a dat link, daca cineva m-a invitat sau nu la un eveniment. Poate ca eu nu sunt blogger, desi am blog. Poate ca eu prefer sa raman la motivele initiale ale intemeierii blogului, nu sa trec la altele mai pragmatice, nisate, specializate. Nu o sa scriu niciodata despre cifre, trafic, viata de om care munceste in online. Nu am nici un plan, strategie, viziune legate de blog. Nimic. Nu vreau sa fac bani cu el, nu vreau sa ajung celebra cu el. Nu vreau nimic.

Imi doresc doar sa regasesc acea placere a scrisului. Sa simt din nou cum ma mananca degetele sa scriu. Cum mi se inlantuie frazele in cap si ma grabesc sa ajung acasa sa scriu. Cum uneori rad ghidus ca am in cap o idee de post la care unii ar face niste fetze-fetze. De toate astea mi-e dor, senzatiile astea le vreau inapoi. Si mi-am dat seama ca au disparut in momentul in care a inceput sa-mi pese prea mult de campanii, de “online”, de blogosfera si prea putin de scris cu adevarat.

Asadar, Costin, dragul meu, aceasta “baba trista si obosita” iti multumeste pentru incurajare. Nu ma simt nici baba, deloc obosita. Pur si simplu acum sunt ca un sarpe care scapa de pielea veche pentru una noua. E un proces din care ramane doar ce e esential, misto, interesant, doar ce-mi place si ma entuziasmeaza CU ADEVARAT. Am subliniat cuvintele astea pentru ca e important sa fii sincer mai ales cu tine insuti, desi nu e neaparat la indemana.

Am un blog. Ce o sa ramana din el, cum se va transforma si ce o sa fac cu el mai departe, vom vedea.

Vreau o schimbare

La acest subiect as avea multe de scris. As schimba felul in care imi administrez timpul, felul in care ma port cu unii oameni (desi in general ma port cu toti cat de bine pot), ce mananc, ora de somn si ora de trezire, cateva perspective asupra lucrurilor. Dar astea sunt chestii prea grele pentru ora asta si pentru ziua grea care sta sa treaca, asa ca vreau sa vorbesc de o alta schimbare.

As vrea sa schimb felul in care arata blogul asta. Vreau un design nou. Vreau sa-l organizez altfel, desi n-am nu stiu ce continut. Imi place headerul:), dar as vrea sa-l integrez intr-o alta tema.

Voi ce ziceti? Sa-l schimb? Daca da, in ce fel? Sugestii de teme, anyone?