BACK HOME

Cred că foarte rar mi s-a întâmplat să fiu așa de bucuroasă să mă întorc acasă. Chiar și azi, la 2 zile după, sunt fericită. Toate lucrurile parcă au altă lumină, orașul ăsta care mă scotea din minți mi se pare acum o minunăție față de Casablanca, prietenii și mâncarea și terasele și chiar și ploile de vară mă încântă nespus.

Ultima perioadă din Maroc a fost mult mai bună. Poate și pentru că m-am mutat, poate și pentru că deja mă obișnuisem, dar cumva a trecut mai repede și cu mai puține resentimente.

Într-o duminică am fost la Rabat. Mi-a plăcut foarte mult, pare un fel de Cluj al lor, atât cât am putut să văd din el pe jos e mai degrabă așezat și liniștit, însă cu un souk destul de bogat și pe alocuri aglomerat. Mi-a plăcut mult cafeneaua din Jardin des Oudayas cu vedere spre un mic golf. Era extrem de liniștită, în ciuda turiștilor care se perindau pe acolo.

În ultimul weekend în Maroc mi-am luat inima-n dinți și-am plecat la Marrakech. Am fost avertizată că e un oraș extrem de turistic și că turiștii sunt portofele ambulante pentru tot felul de oportuniști care mai de care mai creativi. Însă, pe de altă parte, pentru mine singură era mai ok să mă duc acolo decât la Fes sau Tangier, nu pentru că musai aș fi pățit ceva, ci pentru că m-aș fi simțit poate mai puțin în largul meu acolo. Marrakech, mi s-a spus, e un oraș foarte viu și mai liber. Prin asta se înțelege că fetele se îmbracă mai mult după moda europeană și că, datorită turismului de masă, locuitorii sunt atât obișnuiți să vadă străini de toate felurile că e deja ceva engrained în țesătura orașului.

Și așa a și fost, cu excepția unei situații în care un băiat m-a plimbat pe niște străduțe, la un magazin cu produse din piele și la tăbăcărie (unde eu nu voiam să ajung), totul a fost excelent la Marrakech. Orașul e mișto, ai ce să vezi si într-o zi și în mai multe, găsești și unde să mănânci ok și, dacă nu vrei musai să cumperi ceva din souk, poți merge la Ensemble Artisanal unde sunt magazine de meșteșugari cu prețuri fixe, deci nu e nevoie să negociezi. Eu am fost tare fericită să văd așa ceva.

Cel mai mult mi-a plăcut, însă, complexul Jardin Majorelle – Muzeul Culturii Berbere – Muzeul Yves Saint Laurent. Mai ales cel din urmă m-a impresionat în mod neașteptat. Nu le am deloc cu moda și nu m-aș fi dus la muzeul ăsta dacă nu era un combi-ticket ce le includea pe toate trei. Dar m-am bucurat că m-am dus pentru că experiența în sine e foarte mișto, felul în care sunt arătate lucrurile, printr-o combinație de medii (proiecții pe pereți, poze, o plasmă lungă cu schițe de haine și eșantioane de materiale), face ca muzeul ăsta să fie mai mult despre experiență decât despre haine. Alături, Jardin Majorelle e absolut demențială, la fel și Muzeul Culturii Berbere unde abia mă puteam dezlipi de vitrinele cu bijuterii.

M-am bucurat că m-am dus singură, m-am bucurat că riadul ales pe Booking a fost simpatic și m-am bucurat de ce-am văzut. Dar mai ales m-am bucurat să ajung acasă. Și mi-am amintit că prietena mea Andreia, după ce a terminat Camino, a postat citatul ăsta a lui Terry Pratchett care mi se pare că mi se potrivește și mie foarte bine:

“Why do you go away? So that you can come back. So that you can see the place you came from with new eyes and extra colors. And the people there see you differently, too. Coming back to where you started is not the same as never leaving.”

Update din Maroc

Mai am două săptămâni și o zi și vin acasă de tot. Aproape număr zilele.

Nu-mi place aici, deloc. Nu-mi place orașul, deși am încercat să-i caut frumusețea și uneori părea că am găsit o urmă de ceva. Însă nu e doar orașul. E presiunea asta nespusă legată de felul în care mă îmbrac, de exemplu. Abia când am ajuns acasă în scurta vizită de la final de iunie mi-am dat seama că sunt destul de preocupată să nu mă îmbrac prea transparent, cu fuste prea scurte, cu umerii prea goi. Noroc că nu e prea cald aici, toți casablanchezii sunt fericiți că nu au parte de tradiționala zăpușeală de iulie. E ceva nespus, însă simt că îmi scrie în frunte „europeancă = ușuratică” sau ceva de genul ăsta. Nu cred că aș păți ceva cu adevărat, însă nu vreau să mă simt ciudat mergând pe stradă. Am ajuns săptămâna trecută într-un Irish Pub. E aproape de casă (m-am mutat mai central, cu două pisici, fără coleg uman de apartament, și cu o plasmă enormă cu abonament la Netflix. La ce credeți că mă uit? La Friends, băi nene!), însă aveam impresia că am ajuns într-un loc unde e așa, semi-permis să mergi. Era simpatic înăuntru, dar n-am văzut nicio marocancă la mese. Mai sunt, cică, cluburi și locuri unde merg localnicii mai răsăriți, n-am ajuns să le văd cu ochii mei. Iar prin „răsăriți” vreau să spun mai emancipați și mai înstăriți.

Apoi cursul. Nu-mi place profa, e așa de dezorganizată și de stresată de propria performanță că pur și simplu nu e loc de inspirație, motivație, plăcere. E doar muncă multă, haotică, ceea ce face totul și mai dificil. Din cauza asta sunt destul de obosită, n-am chef să fac nimic după-masa și practic aștept să treacă timpul și să mă întorc acasă. Probabil că e greșit, dar uneori nu am energie de nimic altceva.

În afară de asta, n-am ajuns niciunde în Maroc în afară de Casablanca și excursia de la început. A fost Ramadan, ceea ce făcea dificilă o călătorie de una singură (and I really hate travelling alone). La o săptămână după Eid (finalul Ramadanului) am plecat acasă. Am revenit și m-am mutat în alt apartament, așa că weekendul trecut l-am petrecut muncind și adaptându-mă la noua stare de fapt. Weekendul ăsta muncesc și poate merg la Rabat, care e doar la o oră distanță de Casa cu trenul. Iar weekendul viitor poate Marrakech. Mă gândeam că nici nu știu de ce am mai venit dacă nu am apucat să văd nimic, de fapt, în afara orașului ăsta care e murdar, gălăgios și complet insipid.

Cu toate astea, ceva bun tot iese și din experiența asta, desigur. Profesional, stau bine. Am reușit să fac ceva ce până acum n-am mai făcut, să fiu interpret EN-FR în fiecare zi, timp de două luni și ceva. Încă mai am momente în care nu-mi găsesc cuvintele. Însă e o performanță pentru mine și probabil că asta mă va ajuta cândva.

În plus, cred că așa am reușit să apreciez și să văd altfel ceea ce am acasă. Nu sunt aceeași de acum 2 luni, călătoria și experiența asta m-au schimbat. Am avut o luptă de dus cu mine, cu propriul ego, cu meteahna asta de care nu scap de a crede că acțiunile cuiva sunt făcute doar ca să-mi facă mie rău, de a lua totul prea personal. Am înțeles ce-nseamnă să-mi fie cu adevărat dor de pită cu slănină și ceapă, de telemea, de casa mea de la țară, de toți ai mei. Am reușit să produc, la un moment dat, niște mămăligă cu brănză (feta, din păcate) și smântână de care am fost tare mândră. Aproape că-mi venea să plâng mâncând.

Ce m-a ajutat mult au fost oamenii. Fetele de la curs, australiencele și chinezoaicele mai ales, de care m-am lipit cumva și care m-au făcut să mă simt că nu sunt complet singură p-aici. Colega de apartament din Pakistan care m-a răsfățat cu niște mâncăruri de-men-ția-le (biriani, să nu uit)! Pisicile din apartamentul actual care sunt mortale, fac numai prostii și mă fac să râd. All the little things.

Când am revenit la Casablanca, după câteva zile acasă, zici că eram de-a locului. Aveam doar un rucsac în spinare și mi-a fost simplu să mă mișc prin toată dezorganizarea lor, să iau trenul de la aeroport, să iau taxi de la gară spre casă și să mă asigur că taximetristul pune ceasul, iar a doua zi să fac bagajul, să chem un Careem (Uber local) și să mă mut. Poate că d-asta ultimele săptămâni aici sunt mult mai ușoare și probabil că ar fi fost bine să plec mai devreme acasă, să nu las să se acumuleze toată frustrarea, supărarea, oboseala, frica.

În tot timpul ăsta am plâns pe skype cu sotzu (doar o dată!), am plâns în aeroport când am plecat de la București, am plâns în primele săptămâni aici când primeam o poză cu pisica pe chat (literally, într-o zi, la prânz, prietena Mădălina mi-a trimis niște poze cu Mika și a trebuit să mă duc la baie să plâng) and all that drama. Dar ce curs cu 19 femei de pe aproape toate continentele e ăsta dacă nu e și niște văicăreală inclusă?

Mult a fost, puțin a rămas.

Eu, europeanca

Mi-am dat seama astazi ca, vorbind cu fetele astea de la curs, ma refer la mine ca fiind europeanca. M-am amuzat teribil auzindu-ma vorbind de Germania si Franta de zici ca sunt colea, peste gard, de Romania. Insa perspectiva e diferita, mi-am explicat in timp ce parcurgeam lungul drum catre casa pe jos (ca si cu tramvaiul e tot un drac).

La cursul asta sunt fete din China, Australia, Canada/Martinica, America, Egipt, Maroc si Congo. Doar eu sunt din Europa. Profa e buthaneza tibetana si locuieste la NY, asistenta ei de curs e din California. Colega mea de apartament e din Pakistan. Asadar, cumva, in microclimatul prezent si poate si din punctul de vedere al celorlalti, oricat de familiari ar fi cu Europa si tarile ei, eu sunt europeanca.

Si de unde noi in Romania ne uitam cu jind spre vest dorind o tara “ca afara”, cu sosele bune, spitale normale, administratie eficienta, politicieni care sa dea macar 2 bani, daca nu chiar mai mult, pe ceea ce au de facut, iata ca e de ajuns genul asta de schimbare de perspectiva ca sa ne simtim mai… acolo.

Pentru ca doar ajunsa in situatia asta mi-am dat seama ca, desi marocanii fac nuntile la fel de vesele si lungi ca noi (poate chiar mai rau) si si-au pus masinile pe un fel de soclu, iar daca esti pieton, s-a dus dracu’ viata (Bucurestiu’ de ce nu se infrateste cu Casablanca nu stiu), eu ma identific mai degraba cu europenii, fie ei vestici sau estici, decat cu marocanii. Le inteleg mentalitatea flexibila de genul “hai ca merge si asa” sau “hai c-om vedea noi cum o fi” (punctualitate? organizare? e Ramadan, bre!) pentru ca am vazut-o acasa de multe ori. Insa e ceva mai profund de atat, cred, un fel de stare de fapt care vine din lucrurile mici de zi cu zi. STIU ca nu sunt in Europa and that’s a fact.

Insa romanii, sau poate balcanicii, sunt o specie anume de european. Suntem la mijloc, intre doua lumi, nu ne e strain orientul, nici occidentul, asa ca incercam sa impacam si capra si varza cum putem mai bine. Si d-asta nu am un soc cultural prea mare, spre deosebire de australience care au cu totul alta abordare. Despre chinezoaice nu se stie mare lucru, isi fac cuminti treaba si nu vorbesc prea mult (mai ales pentru ca nu stiu engleza), iar restul just blend in.

E amuzant cum s-au organizat si bisericutele, astea saxone sunt mereu impreuna. Marocancele stau ciorchine, congoleza e pe treaba ei, iar eu am ramas cu chinezoaicele, ca doar relatiile romano-chineze sunt destul de vechi si ar fi pacat sa nu le onoram si la asa scara mica. Oricum, traducatoarea lor e foarte simpatica si celelalte trei fete par ca ma privesc cu simpatie si ele, iar cand sunt extrem de obosita si vorbesc cu toata lumea in romana pentru ca engleza si franceza imi dispar din creier, mi se pare ca inteleg oarecum chiar si ce vorbesc ele intre ele :)).

Primele zile in Africa

Băi, deci ce să vezi, acum cred că urmează postul ăla plângăcios în care zic că mi-e dor de acasă!

Primele zile în Maroc au fost roller-coaster. Am ajuns noaptea, am plecat dimineața către sud. Nu mi-era prea clar ce se întâmplă, nu puteam moțăi în mașină, eram complet amețită. Pe la 3 am ajuns la Al Maqam, un loc pe lângă Marrakech ținut de un pictor. Cică e un fel de pensiune care oferă rezidențe pentru artiști, are chiar și o galerie de artă unde erau expuse deja picturile unui artist marocan cunoscut.

Un loc cu o grădină simpatică, cu piscină și niște camere din care aveam scări ce duceau pe acoperiș unde era masă și scaune pentru lălăit la infinit. Minunat. Totuși, comitetul organizator a decis să ne pună și puțin la muncă, adică pe mine și colega traducătoare de chineză, însă n-a durut, doar că m-am speriat de groaznica limbă franceză pe care o scoteam pe gură.

A doua zi am plecat mai înspre sud, la Taroudant, un orășel destul de conservator cu niște pereți de cetate roșii, ca-n poveștile cu Sinbad. Ne-au cazat într-un fel de palat sau ceva de genul ăsta, se numește La Tour des Faucons. Proprietarul, un neamț slăbănog, mi-a arătat o pictură a lui Alexandre Istrati (executorul testamentar al lui Brâncuși) de care era foarte mândru, piesa de rezistență a colecției lui de altfel destul de bogate mai ales în artefacte africane. Și aici o grădină ce ar putea trece cu ușurință drept grădină botanică în unele locuri. Ne trezeau păsările dimineața, domnul care se ocupa de micul dejun se purta cu noi toate (19 femei) de zici că eram regine, ne ținea scaunul și ne servea ceremonios.

În tot paradisul ăsta, într-o seară am avut un fel de atac de panică. Abia atunci am realizat că eu voi sta cu fetele astea 2 luni. Că vor trece 7 săptămâni până să-mi văd familia din nou. Că e prima dată când sunt în Africa, atât de departe de orice îmi e familiar, fără nimeni lângă mine. Totul era o necunoscută. M-am panicat serios, recunosc, am și plâns puțin.

Ajunsă la Casablanca, am intrat în pâine. Am început să-mi amintesc franceza, însă în continuare îmi e greu să fac acel switch mental atunci când trebuie să schimb direcția de traducere. Dacă traduc de obicei din EN în FR, mi-e greu să o fac foarte rapid din FR în EN. Iar asta e cam enervant, la fel și faptul că apartamentul în care stau, pe care-l împart cu o pakistaneză de la grădinița Montessori care a organizat cursul, e cu vedere la o șosea foarte gălăgioasă.

I tell you, mă plâng aproape zilnic de București, stau în centru și sub fereastra mea se înjură în fiecare zi câte cineva. Nu mai vorbesc de claxoane. Dar aici nu mă aud gândind, măi frate! Din cauza oboselii, nu-mi vine nici să mă plimb, dar până la urmă mâine cred că mă încumet să ajung de la mine în centrul lor turistic, că ce naiba să fac cu atâta timp la îndemână.

Da, deocamdată adaptarea e grea și neplăcută. Nu-mi place că sunt singură, că sunt așa de departe, că nu pot pleca acasă mai des și mai repede. Mă gândesc la Bucureștiul plin de tei înfloriți, la casa și la ai mei, la tihna de acolo, deși când eram acolo nu e ca și cum mă simțeam tihnită. Îmi amintesc că așa au fost și primele mele zile în București. Deși stăteam la mătuși-mea, tot ruptă de casă mă simțeam și tot am plâns nițel în primele zile. Doar că atunci aveam 19 ani și altă energie. Mai vedem, deci.

The beginning of a (hopefully) beautiful friendship

Mi-am dorit foarte tare sa-l vad pe Nick Cave in concert, dar cumva nu s-a potrivit niciodata sa ajung sa fac asta. Cand s-a anuntat concertul in Romania, cred ca am fost printre primii cumparatori de bilete si eram tare incantata de cum va arata o parte din vara anului astuia.

Dar pare ca Universul a avut alte planuri pentru mine, asa ca nu o sa ajung sa-l vad pe Nick. Deocamdata..

Maine plec la Casablanca, Maroc, pentru 2 luni si jumatate. Nu plec in vacanta anuala, ci plec sa muncesc. Cumva a ajuns la mine faptul ca cei de la Asociatia Montessori Maroc cauta un traducator pentru cursul lor pentru viitori educatori, grupa 3-6 ani. Am aplicat si.. what do you know, m-au acceptat! Asa ca m-am trezit ca toate planurile de vara s-au schimbat radical si pana pe 28 iulie o sa locuiesc la Casablanca.

Am emotii, nu-i vorba. N-am mai tradus de ceva vreme din engleza in franceza (trainerul e strain, studentii sunt francofoni), deci o sa fie si asta o provocare. Plus toate necunoscutele, oricat de bine as sti ce urmeaza si oricate planificari si programe as primi pe mail.

But what the hell, de cate ori in viata se intampla sa am o ocazie d-asta? Asadar, urmatorul meu post o sa fie de acolo si sper sa nu fie unul d-ala plangacios despre cum mi-e dor de sot, de casa si de pisica.