Am facut-o si pe asta. Credeam ca-mi va fi mai usor, sincer, insa pantofii roz si-au facut hachitele cu mine toata ziulica, inca de dimineata cand m-au luat durerile de pingele. Norocul meu a fost ca nu a trebuit sa alerg prea mult, asa ca am pasit cu atentie, am coborat scarile cu grija si ca principiu am fost foarte aware de faptul ca nu stau dreapta si ca merg ca un pinguin uneori din cauza ca nu stiu sa calc cum trebuie in pantofi cu tocuri.
Reactiile colegilor au fost dragute si variate, de la “ce bine iti sta pe tocuri!” la “Miruna are pantofi de Barbie!” (Maldita) sau la “eee, da’ ce e cu tine, ai vreun program diseara?”. De dimineata, dupa un search pe youtube, am gasit un tutorial de mers pe tocuri (cui, ce-i drept) care m-a distrat foarte.
La un moment dat, dupa-masa, am avut un moment de echilibru cand chiar am crezut ca o sa fie ok. Da’ de unde, ti-ai gasit, Anurim si tocurile, baba si mitraliera. Pana la 8 seara eram terminata si, desi am gasit un mijloc de transport facil, tot n-am rezistat sa-i scot din picioare pe strada, indreptandu-ma spre masina. Era prea mult pentru mine.
Mi-am dat seama ca ma transforma comportamental, adica nu mai sunt eu, aia agitata, imi taie din mobilitate, insa imi adauga o nota de pretiozitate care nu ma caracterizeaza. Mersul asta incet, intr-un anume ritm, cu grija sa nu te descompui, parca, nu prea ma incanta. Dar mai vedem. Relatia asta abia a inceput, iar eu sunt incapatanata.