Hello, October

August și septembrie au trecut ca și cum n-ar fi fost. Mă întrebam ieri ce naiba am făcut de când m-am întors din Maroc și mi-am dat seama că doar am muncit. Am fost de două ori la mine la țară, am fost de joi până sâmbătă la mare și ATÂT!!

I’m in shock. Cum adică am reușit să fac pe dos vrerii mele de la începutul freelancingului, când am decretat că vara nu se lucrează? Ei bine, asta am făcut, doamnelor și domnilor, stimați invitați, am reușit nu numai să nu-mi realizez obiectivul, ci să fac chiar pe dos cu vârf și îndesat.

În afară de asta n-am reușit nimic. Am o grămadă de planuri pe care tot reușesc să le amân pentru perioada când n-o să mai iau alte proiecte de traduceri decât ce e necesar, și deci o să am timp, și deci atunci să vezi ce-o să bubui. Însă îmi dau seama că planurile sunt realizabile și fără amânarea asta la nesfârșit, fără procrastinarea asta frustrantă. Ar fi realizabile doar dacă n-aș mai sta atât pe FB, să dau scroll la infinit, dacă n-aș mai binge-watching seriale de spălat pe creier (care sunt funny, da, dar totuși, să stau până la 1-2 noaptea ca să mă uit la niște prostioare…) și dacă m-aș organiza puțin mai bine.

Și aici e chichița. Rămân mereu la condițional. Niciodată nu trec la indicativ. Mereu zic „dacă aș”, niciodată „fac”, „voi face”. Rămân prinsă mereu în cercul ăsta vicios al „ar fi bine să/aș vrea să” care nu se îndeplinește niciodată pentru că mereu apare altceva care împinge și mai departe planul cu pricina. Ce-mi lipsește? Ce nu e bine? Ce nu vreau? Oare e depresie? Oare e lipsă de motivație? Să fie de la tiroidă?

Hopefully, sper ca octombrie să fie luna care să-mi aducă măcar câteva răspunsuri în acest sens. Însă am decis, în așteptarea unei revelații, să fac și eu una alta, iar expunerea publică a problemei, a planurilor, a unor posibile decizii poate ajută la înfăptuirea lor. Poate, dacă nu mai rămân doar în capul meu să se învârtă acolo de dimineața până seara, dacă le dau în vileag și le arăt la lume, atunci ceva, undeva o să cedeze, o să se întâmple.

Așadar, ce-mi doresc să fac și nu-mi iese:
– să mă întorc la yoga/pilates/dans (și să mă țin de ele)
– să îmi termin toate proiectele handmade începute și părăsite undeva prin niște cutii prin casă/demisol
– să învăț să lucrez cu un CAT tool (MemoQ ar fi preferatul meu)
– să stau mai puțin pe FB
– dacă stau pe FB, măcar să caut să aflu/învăț/citesc ceva interesant
– să citesc mai mult
– să ies mai mult la chestii care ar putea fi interesante

Planul este să-mi fac un plan în care să încep să fac lucrurile astea, pas cu pas. Am aflat despre mine că-mi pun niște obiective foarte pretențioase și greu de atins repede, așa că mă dezumflu la fel de repede și nu mai fac nimic. Asta e de schimbat. Deci pas cu pas.

Eu, europeanca

Mi-am dat seama astazi ca, vorbind cu fetele astea de la curs, ma refer la mine ca fiind europeanca. M-am amuzat teribil auzindu-ma vorbind de Germania si Franta de zici ca sunt colea, peste gard, de Romania. Insa perspectiva e diferita, mi-am explicat in timp ce parcurgeam lungul drum catre casa pe jos (ca si cu tramvaiul e tot un drac).

La cursul asta sunt fete din China, Australia, Canada/Martinica, America, Egipt, Maroc si Congo. Doar eu sunt din Europa. Profa e buthaneza tibetana si locuieste la NY, asistenta ei de curs e din California. Colega mea de apartament e din Pakistan. Asadar, cumva, in microclimatul prezent si poate si din punctul de vedere al celorlalti, oricat de familiari ar fi cu Europa si tarile ei, eu sunt europeanca.

Si de unde noi in Romania ne uitam cu jind spre vest dorind o tara “ca afara”, cu sosele bune, spitale normale, administratie eficienta, politicieni care sa dea macar 2 bani, daca nu chiar mai mult, pe ceea ce au de facut, iata ca e de ajuns genul asta de schimbare de perspectiva ca sa ne simtim mai… acolo.

Pentru ca doar ajunsa in situatia asta mi-am dat seama ca, desi marocanii fac nuntile la fel de vesele si lungi ca noi (poate chiar mai rau) si si-au pus masinile pe un fel de soclu, iar daca esti pieton, s-a dus dracu’ viata (Bucurestiu’ de ce nu se infrateste cu Casablanca nu stiu), eu ma identific mai degraba cu europenii, fie ei vestici sau estici, decat cu marocanii. Le inteleg mentalitatea flexibila de genul “hai ca merge si asa” sau “hai c-om vedea noi cum o fi” (punctualitate? organizare? e Ramadan, bre!) pentru ca am vazut-o acasa de multe ori. Insa e ceva mai profund de atat, cred, un fel de stare de fapt care vine din lucrurile mici de zi cu zi. STIU ca nu sunt in Europa and that’s a fact.

Insa romanii, sau poate balcanicii, sunt o specie anume de european. Suntem la mijloc, intre doua lumi, nu ne e strain orientul, nici occidentul, asa ca incercam sa impacam si capra si varza cum putem mai bine. Si d-asta nu am un soc cultural prea mare, spre deosebire de australience care au cu totul alta abordare. Despre chinezoaice nu se stie mare lucru, isi fac cuminti treaba si nu vorbesc prea mult (mai ales pentru ca nu stiu engleza), iar restul just blend in.

E amuzant cum s-au organizat si bisericutele, astea saxone sunt mereu impreuna. Marocancele stau ciorchine, congoleza e pe treaba ei, iar eu am ramas cu chinezoaicele, ca doar relatiile romano-chineze sunt destul de vechi si ar fi pacat sa nu le onoram si la asa scara mica. Oricum, traducatoarea lor e foarte simpatica si celelalte trei fete par ca ma privesc cu simpatie si ele, iar cand sunt extrem de obosita si vorbesc cu toata lumea in romana pentru ca engleza si franceza imi dispar din creier, mi se pare ca inteleg oarecum chiar si ce vorbesc ele intre ele :)).

Așa, deci..

… a trecut și ianuarie 2018. Am ratat momentul marilor planuri pe blog, am uitat să mă lamentez cu privire la orice subiect de actualitate, o fac suficient cei din bula mea de pe Facebook, mă încarcă îndeajuns toate știrile care își fac drum cumva la mine. Dar am o scuză, am muncit în ianuarie mai dihai ca în orice altă lună a anului trecut, dar nu mai mult decât în acel ianuarie de acum vreo 3 ani când aveam pe cap sesiune, traduceri și curs la MIB care era destul de dificil, multe documente de tradus și acolo. Când am ieșit din luna aceea, am zis că sunt în stare să fac orice.

Luna asta n-a fost chiar așa de rea, dar a fost istovitoare. Am avut din nou de câteva ori impulsul de a scrie ceva, dar procrastinarea caracteristică și volumul de muncă m-au făcut să nu mai vreau să văd ecran în fața ochilor. M-am apucat de tricotat :)) (right, I know, mămăiță, corect? Finally mi se potrivește porecla pusă de Robi acum… 10 ani) pe sistem nervos, cum zice mama, e într-adevăr rewarding să văd că totuși iese ceva concret din mâinile mele.

De fapt, dorința asta de a vedea rezultatul unei activități mă ține în continuare în traduceri. Am sentimentul că sunt măcar puțin de folos cuiva, că văd rezultatul concret, chiar dacă sunt, de cele mai multe ori, cuvinte pe un ecran. Atunci când sunt interpret e și mai bine: e one-way job, când traduc ceea ce spune cineva nu am timp să mă gândesc la altceva, să procrastinez, să mă uit pe Facebook, să visez cu ochii deschiși. Mă duc acolo, ăsta e jobul, asta am de făcut, sunt oameni care depind de cuvintele mele în română sau engleză, e de ajuns pentru ca asta să fie o muncă satisfăcătoare pentru mine. E important și conținutul, e importantă și atmosfera, e adevărat, dar până la urmă ceea ce fac e concret, vizibil, are efect imediat.

Îmi place și faptul că, de obicei, la cursurile Montessori totul se termină pe la 4. Așa că o iau alene cu bicicleta pe singura pistă mai de doamne-ajută din București, pe Calea Victoriei, și admir clădirile, oamenii, cânt și mă gândesc în treacăt la ale mele. Nu prea mult, nici prea des, că orașul nu permite asemenea reverii decât în ocazii speciale, altfel trebuie să fiu mereu cu ochii la drum, să nu mă trezesc cu mașini și pietoni în cale (da, pe pistă, ce credeați?).

Mă gândesc, însă, tot mai des de ceva vreme, că în curând traducerile vor fi o muncă preluată de AI, cel puțin cele care se plătesc mai bine (cele tehnice sau medicale, de exemplu, fără prea multe metafore) și că poate ar fi înțelept să mă reorientez. Există deja softuri care traduc sute de pagini pe zi, după ce sunt antrenate anterior, desigur, cu care nu are cum să concureze niciun traducător. Chiar și google translate a început să facă treabă bunicică cu documente simple, reduce mult timpul petrecut pe un document. Deocamdată, asta e în avantajul traducătorilor care pot face un volum mare în mai puțin timp. Dar am senzația că perioada asta o să ajungă curând la un final. Poate nu atât de curând pe cât cred eu (10 ani, să zicem), dar în timpul vieții mele cu siguranță.

So, what to do? Mă fac profă, e primul meu gând. Asta, măcar, știu că e complicat de pus pe o mașinărie. În primii ani de viață, cel puțin, un copil nu învață o limbă străină de la un ecran, creierul are nevoie de mai mult decât de stimulentul dat de acesta, e nevoie de un om care să transmită prin cuvintele străine și înțelesurile lor nespuse. Asta e o pistă. Să reiau antropologia? Ar putea fi și acolo ceva interesant, desigur, încă nu mi-e clar dacă sunt făcută pentru asta. Mă mai gândesc, încă mai am puțin timp.

All in all, cam astea sunt unele din gândurile de început de februarie 2018, nici prea prea, nici foarte foarte.

20, 39, 3, 24…

Cam de prin adolescență percep ziua asta de 31 decembrie într-un fel oarecum dramatic, însă doar în mine, fără să manifest în niciun fel senzația amestecată de sfârșit și de început, de restart, dar doar pe jumătate.

Când eram într-a 9-a și aveam primul meu prieten, pe 31 decembrie citeam „Maitreyi” și trebuia să mă pregătesc de petrecere, prima petrecere la care aveam voie să merg singură, dar ce să vezi, n-am putut s-o fac până nu am terminat cartea, iar finalul ei, combinat cu înserarea și presiunea că trebuia să mă îmbrac, plus așteptările adolescentine față de o așa petrecere importantă, mi-au dat o senzație unică de sfârșit de lume și început de viață. Cumva, așa și era. De atunci, 31 decembrie înseamnă pentru mine exact senzația aia nedefinită și amestecată. Au trecut 24 de ani de atunci și, evident, sentimentul se estompează în timp, se modifică, capătă și alte arome.

Sunt de 20 de ani în orașul acesta, capitala României, București, este ora prânzului, afară e soare, am pus două pâini la copt, mă uit pe geamul din fața biroului meu în dezordinea care mă caracterizează și mă bucur de liniște.
Sunt 20 de ani de când a murit bunica mea pe care am iubit-o nespus. Am o poză cu ea pe birou în care purta perle și cercei și zâmbea. Mi-e dor de ea. N-am cunoscut-o cu perle la gât, ci mai degrabă aplecată peste mașina de cusut în holul lung al casei noastre de la țară. A fost omul care m-a învestit cu încredere atunci când aveam nevoie de asta și care a considerat că e necesar ca eu să am casa mea, chiar dacă mică și la țară, ca să nu fiu la mâna nimănui.

Anul ăsta am împlinit 39 de ani. Dacă mi-ai fi spus, acum 24 de ani, că la 39 de ani o să fiu așa, cred m-aș fi bucurat. În schimb, eu azi, cu tot soarele de afară, sunt melancolică și simt cum umblu prin casă cu o bulă în care scrie „what if” atașată de creier.

Sunt căsătorită de 3 ani și cred că ăștia au fost cam cei mai buni trei ani din viața mea matură. Au venit la pachet cu tot felul de chestii noi, dar în același timp abia acum, în sfârșit, mă întorc spre mine, mă preocup de mine așa cum probabil ar fi trebuit s-o fac de multă vreme.
****************************************************************
Pe blog am făcut de multe ori liste cu ce-mi doresc pentru noul an. Niciodată nu m-am ținut de ele. Poate pentru că nu mi-am luat niciodată în considerare cu adevărat dorințele, le vedeam ca pe niște mofturi. De aceea am renunțat să le mai scriu, acum doar mi le spun. Nici anul ăsta n-o să scriu new year resolutions, dar anul ăsta, poate pentru prima dată după multă vreme, simt că sunt mai hotărâtă și că până la urmă doar eu am puterea să fac ceva în ceea ce mă privește. Nu știu de unde vine senzația asta de empowerment, în jurul meu totul e descurajant (așa, la nivel macro), poate e o chestie legată de vârstă, dar nu mai contează.

Deci hai, 2018, gimme your best shot!

D-ale creierului

Mi s-a întâmplat de câteva ori de când sunt translator o chestie ciudată pe care nu știu s-o explic, care mă amuză după, dar care, atunci când se întâmplă, e destul de deranjantă.

Se făcea că eu mă aflam în fața unui grup de oameni pe care-i vedeam aproape pe toți pentru prima dată-n viață. Alături de mine, persoana pe care o traduceam, literally, trainerul cursului. De obicei (spun asta pentru că o traduc cam de 4 ani), e o plăcere să lucrez cu ea. Are fraze logice, cu sens, clare, de obicei nu foarte lungi, știe când să se oprească pentru traducere, e foarte înțelegătoare atunci când o rog să repete dacă mi-a scăpat ceva și a învățat destulă română ca să știe dacă, după o poveste mai lungă, am scăpat din vedere ceva esențial.

Azi nu a fost deloc diferită. Însă m-am trezit că, în timp ce o ascultam, am devenit extrem de conștientă de procesul pe care-l face creierul meu în traducere, un proces de altfel automat deja, doar că în momentul acela eu nu mă mai puteam concentra pe cuvintele ei, ci doar pe felul în care acele cuvinte ajungeau în mintea mea și modul în care căutam cuvintele cheie cu care să fac legăturile logice corespunzătoare, astfel încât să pot reproduce, cât mai fidel, sau să adaptez adecvat, ceea ce tocmai auzisem. Rezultatul a fost că am reușit să redau o parte din ceea ce spusese trainerul, am știut însă că am pierdut pe drum o parte, atâta vreme cât am fost mai conștientă de procesul creierului decât de cele spuse.

Mi-am dat seama apoi că, atunci când sunt într-o situație de genul ăsta, eu de fapt urmăresc conținutul, ideea, în sensul că mă interesează realmente ce se spune acolo, cu excepția că eu sunt un canal prin care cuvintele acelea capătă o formă într-o altă limbă. Cumva mi se pare că gura vorbește fără mine, că sunt într-un proces automatizat, pe care nu-l mai conștientizez sau pe care îl conștientizez prea puțin, poate doar atunci când apar cuvinte pe care nu le cunosc sau pentru care îmi lipsește cuvântul în română/engleză.

M-am surprins, în momentele în care eram conștientă de proces, în loc să mă concentrez pe ce am de făcut, că încercam să ies din „schema” asta, să zic creierului meu „nu acum, te rog, nu acum, că nu mă pot concentra” și am descoperit că stăteam foarte încordată, cu fălcile încleștate, iar cuvintele-mi ieșeau din gură de parcă le dăduse afară din casă maștera cea rea.

În fine, chestia asta nu mi se întâmplă foarte des, thank God, dar e îndeajuns de enervant mai ales atunci când sunt în fața unor oameni pentru că mie mi-e de fapt destul de teamă de vorbit în public, chiar dacă vorbitul se reduce la a transpune într-o altă limbă cuvintele cuiva.

În renovare

O să țin minte vara lui 2017, n-am nicio îndoială, datorită numărului de meșteri cu care am avut de-a face și al lucrărilor coordonate fără să am habar ce naiba e de făcut, ghidându-mă după bunul simț, sfaturile altora și după nevoie.

La început de iunie am decis în familie, eu și S., că ne apucăm de o mică renovare a bucătăriei de la țară. A fost refăcută acum vreo șapte ani, iar în urma lucrării am rămas cu o traumă din care mi-am revenit doar acum, atât de nasoală a fost țeapa. Așa că am vorbit cu un meșter de la țară să vină să ne ajute cu diverse (reparat acoperiș, tencuit, podit, chestii d-astea). Omul a venit, a văzut despre ce e vorba și a spus un preț. Am fost de acord, deși mi s-a părut că prețul e cam mic, însă eram pregătită de update-uri pe parcursul lucrării. Doar că omul trăgea mâța de coadă într-un stil extrem de enervant, găsind pricină oricărei chestii pe care o avea de făcut (că peretele nu e drept, că grinzile sunt strâmbe, că trebuie să-și stropească cartofii și nu poate sta toată ziua etc). Cu mine vorbea într-un fel, cu S. schimba ceea ce spusese, asta de față cu mine, mințea și ne amâna la nesfârșit. Într-un final a decis să nu mai vină, după ce l-am confruntat și i-am cerut să-mi spună clar când vine să facă treaba, când o termină și exact pentru ce sumă. N-am aflat niciun răspuns, noroc că nu-i dădusem nimic înainte, așa că l-am plătit pentru ce făcuse și gata. S-a supărat pentru că am dat pe scândura de podit mai mulți bani decât ceruse el pentru lucrare (!!!) și pentru că era beat atunci când ne-a zis prețul și nu estimase bine lucrarea, pentru că nu ne-a ascultat. Am rămas ca doi fraieri cu materialele cumpărate și ne-am apucat să facem noi (mai bine zis, să facă S. iar eu să ajut) tot ce era de făcut. Am cerut sfaturile rudelor pricepute, iar S. și-a pus toată experiența la bătaie. Nu e vorbă, satisfacția a fost mai mare așa, dar și oboseala.

Prin iulie, S. a decis, cu vecinii din casă, să repare acoperișul. Casa în care stăm a fost construită în 1900 de un armean, iar acoperișul e din tablă. A mai fost înlocuit sau reparat din când în când, dar acum era necesară o schimbare. Din recomandare în recomandare, am ajuns la un tip de pe lângă București care s-a angajat să facă treaba în trei zile. După vreo săptămână, făcuse mi puțin de jumătate. A venit prima dată cu un alt tip tare dubios, apoi a venit vreo două zile la rând cu tatăl său care părea a fi meșterul principal. Apoi n-a mai venit deloc, iar la mesajele lui S. a răspuns „vă rog să nu mă mai hărțuiți că și așa sunt supărat cu prietena mea”. Ultima dată când a venit, lucrurile erau deja destul de tensionate, însă credeam că va termina ce începuse. Pe naiba! Și-a luat sculele și a fugit, deși îi dădusem deja o parte din bani (un avans, apoi bani pentru transport, apoi iar niște bani în avans, în total cam jumătate din suma convenită). Prin mesaje (n-a răspuns la telefon niciodată) n-a recunoscut nicio clipă că plecase cu banii și a spus: că el foarte bun meșter, al treilea din țară, că a avut de plătit ceva la niște clienți și că nu e vina lui, deci noi trebuia să plătim noi treaba aia (!!!), că primul om cu care a venit i-a luat banii și l-a amenințat cu niște gealați din localitate, că la noi în pod e groaznic de praf și că el s-a îmbolnăvit (deși el stătea pe acoperiș) și că, all in all, noi ne pricepem să dăm țepe. Am rămas fără cuvinte la chestia asta. Ne-am speriat apoi că rămânem cu casa descoperită și tocmai ne luasem bilete să plecăm la Viena. Din fericire pentru noi, omul care-l recomandase p-ăsta, de rușine, a venit și a făcut el restul în lipsa noastră, ne-a trimis poze pe Whatsapp și s-a jurat că nu mai recomandă pe nimeni că nu vrea să-și strice numele față de clienții cu care deja lucrează și-l recomandă (în cazul nostru era un amic arhitect).

Ultima lucrare mai mică, tot la țară. În sfârșit, la mine-n sat s-a dat drumul la canalizare și toată lumea avea voie să se lege la canal, așa că am zis să nu rămân de căruță. Dar nici aici lucrurile nu sunt așa de simple. În sat toată lumea are job. Să dea dracii, m-am gândit, un așa dezavantaj al bunăstării economice n-aș fi preconizat. Cei care se ocupă de diverse lucrări erau programați și para-programați, așa că am decis să o iau pe pași. 1. Cineva să sape șanț. 2. Cineva să conecteze țevile la canal – unde trebuia făcută o gaură într-un perete gros de beton. 3. Cineva să astupe totul. Punctul 1 s-a rezolvat destul de repede, a inclus și cumpărarea țevilor necesare. Și cum stăteam eu așa în poartă cu șanțul ăla în față, apare vecinul Tarzan (da, așa e porecla. nu, nu știu care e numele lui real, și maică-sa îi zice tot așa). Zice „stai că te ajut eu” și dispare pe bicicletă. Se întoarce cu altul și cu o mașină de găurit. Cam o oră a durat, dar s-a rezolvat și punctul 2. Punctul 3 a fost rezolvat de noi, că știu și eu să dau la lopată, totuși. Din fericire, această ultimă lucrare s-a rezolvat într-o zi jumate și nu m-a costat o avere, mai puțin decât cerea nush ce firmă pentru trebușoara asta, dar cu mai multă umblătură.

Așadar, în urma celor de mai sus (sunt în mood de vocabular legislativ, traduc un contract), am rămas cu următoarele concluzii:
– nu te grăbi – graba strică treaba, serios. Dacă nu ne-am fi grăbit cu acoperișul ăla, poate nu ne luam țeapă.
– nu da prea mulți bani în avans. Dacă se poate, deloc.
– stabilește clar și precis ce e de făcut și pentru ce sumă și în cât timp.
– nu neaparat să fii al naibii, dar fermitatea e de apreciat
– încearcă să te informezi cumva înainte despre ce e vorba, ce are omul de făcut și ce-ți dorești, de fapt, ca să poți urmări cât de cât ce se întâmplă. Nu e mereu posibil și, în sinea mea, nu sunt de acord să trebuiască să știu și eu ce are meșterul de făcut, că d-aia e meșter. Băi nene, dar am descoperit că altfel nu e ok.
– majoritatea meșterilor tratează femeile altfel decât bărbații, ceea ce înseamnă că dacă ești femeie singură, trebuie să te înarmezi cu mai multă răbdare, toleranță și să fii și mai bine informată și fermă.

Poate că nu sunt toți așa, nu vreau să generalizez, dar cred că e extrem de frustrant să fii mereu nevoit să-ți iei o altă față, să fii mereu atent, în alertă, pentru că altfel oamenii pe care îi plătești să-ți facă o treabă poate că o fac prost. Desigur, sunt uscăciuni de ambele părți, nu mă îndoiesc. Dar cred că la noi un meșter serios, care face bine treaba, ar avea numai de câștigat.

Despre ziua mea

In ultimii ani mi-am ocarat ziua de nastere ceva de speriat. Aveam tot felul de argumente, de la “primesc un singur cadou, si de Craciun si de ziua mea” la “nu pot face petrecere ca nu vine nimeni” sau “nu-si aminteste nimeni de ea ca sunt toti cu capul in brad sau in cozonaci”. Si am ramas cu argumentele astea desi de facto situatia se schimbase dramatic.

De cand cu Facebook, toata lumea isi aminteste de ziua mea. Desigur, acea prietena care uita de ziua mea acum 8 ani, si acum face la fel, pentru ca probabil nu intra pe Facebook pe 24, in Ajun, ca sa-si aminteasca. Dar in rest, ziua mea a devenit o zi in care raspund mesajelor venite pe toate canalele si ma gandesc serios sa angajez un call center pentru asta 😛 :)).

Cat despre cadouri, de la ai mei in continuare primesc unul singur, insa mai sunt prieteni care imi dau doua, ca m-au tot auzit bitching around about this. Dar cred ca acum nu-mi mai pasa prea mult cate primesc. Ma bucur de ele, cate sunt, si cam atat. Imi place, in schimb sa fac cadouri de ziua mea, mi-am dat seama ca de fapt asta e tot scopul zilei asteia, ca d-aia m-am nascut eu in Ajun, ca uite ce frumos e sa dai. Si e adevarat, imi da o satisfactie mult mai mare procesul de detectare a cadoului potrivit si reactia omului cand il deschide.

Iar la capitolul petreceri, de ziua mea oamenii reusesc cumva sa se adune unii cu altii, in diverse combinatii, asa ca as putea spune ca oricum parte de un fel de petrecere tot am, chiar si fara sa ma stradui prea tare.

Deci gata, s-a schimbat feng-shuiu’. Ziua mea e misto. Si de fapt, chiar mi se pare fain ca am venit pe lume in momentul asta, poate ca Universul a incercat de la inceput sa-mi spuna ceva, iar eu abia acum incep sa pricep care-i faza :).

Ca tot e decembrie..

Citesc fara mirare ca “Singur acasa” a facut record de audienta la Pro zilele trecute. Ma mir doar ca l-au programat asa departe de Craciun, insa banuiesc ca grila din perioada aceea va contine filme mai noi, cel putin.

Discutand pe tema asta, am aflat ca rusii au un film la care se uita cu sfintenie de fiecare Revelion. E un film rusesc de acum vreo 30-40 de ani si nu exista Revelion fara el. Ba chiar, povestea spune ca o rusoaica la Paris, maritata cu un francez, cu musafiri romani in casa de Anul Nou, i-a pus pe toti “on hold” pentru ca trebuia sa-si vada filmul musai, altfel nu se putea.

Si nici la asta nu ma mir, dar e amuzant cum, desi avem nevoie de ritualuri ca sa marcam momentele importante, nu ni le recunoastem ca atare decat uneori. “Singur acasa” a devenit un astfel de rit. Nu e decembrie, nu e Craciun fara filmul asta. Te baga-n stare, iti aduce aminte ca incepe o perioada speciala din an.

E cum ne povestea doamna Zane la etnologie cu colindatorii. Ei veneau sa anunte sarbatoarea. Pai si ce, oamenii nu stiau ca e sarbatoare? Stiau, si erau chiar pregatiti, dar nu era intru totul sarbatoare pana nu veneau colindatorii sa anunte oficial, sa verbalizeze.

Asa si noi acum cu filmul asta. De unde audienta 🙂 (#mywildguess, #parereamea)

Cum n-am plecat (deocamdata) in Birmania

Mai siti cand va spuneam cu incantare ca urmeaza sa plec in Birmania/Myanmar in ianuarie? Si ca ce tare e chestia asta, mai ales ca imi doresc de ceva vreme sa ma duc undeva la soare cand aici e frig? Well… not so fast, you anxious and naive European tourist!

In ziua plecarii, ne prezentam la Otopeni sa facem check-in si sa pornim in calatorie. Ruta era Frankfurt – Bangkok – Yangon. Dam pasapoartele unei dudui care ne spune ca ne trebuie viza pentru Myanmar. In cunostinta de cauza, ii spun ca nu avem acum nevoie, ca viza ni se acorda pe aeroport contra unei sume, dupa ce am completat un formular si le-am dat si cate doua poze color. Se duce la sefa ei. Se intoarce sa ne intrebe daca nu avem nici un alt document care sa ateste ceva legat de viza. Sau macar o invitatie. N-avem nimic, am raspuns. Apare si sefa ei. Ne trimite la biroul de ticketing Austrian/Lufthansa. Noi urma sa zburam cu Lufthansa, iar la birou o domnisoara afla care este problema noastra, o suna si pe sefa dumneaei, raspunsul era “NU, clar”. Nu ne lasau sa plecam. Eram cumva siderata pentru ca:

1. informatiile despre viza de Myanmar mi le-am luat de pe site-ul mae.ro (acolo unde te interesezi, ca tot romanul, ce ai nevoie cand vrei sa pleci intr-o tara straina mai putin batuta de europeni). Acolo aflu “Începând cu data de 1 februarie 2013, cetăţenii români pot primi viză de intrare la sosirea pe Aeroportul Internaţional Yangon. Informaţii suplimentare cu privire la acordarea vizelor pot fi obinute accessând pagina de internet http://www.mofa.gov.mm” (de aici). Am cercetat, desigur, si site-ul birmanez indicat. Informatia cu pricina se gaseste aici, unde mie mi s-a parut cat se poate de clar, avand in vedere si prezenta Romaniei in lista, ca acelea sunt actele de care am nevoie.

2. cu toate acestea, Lufthansa are alte informatii despre regimul vizelor in Myanmar pentru cetatenii romani! In sistemul lor scria ca am nevoie de o scrisoare de pre-aprobare a vizei (!!!) sau o invitatie care sa dovedeasca faptul ca-mi va fi acordata viza.

Pana sa apara sefa de tura nr 2 si pana sa aflam exact care e treaba, era prea tarziu. Ne-am vazut avionul decoland fara noi si, in continuare siderati, am asteptat sa fim transportati inapoi acasa. Am intrat din nou pe net si am verificat informatiile. Astea erau, fara nici o urma de indoiala. M-am intrebat unde as fi putut sa ma interesez despre asta, altundeva decat la Ministerul de Externe – Myanmarul nu are ambasada sau consulat aici. Doamnele de la Lufthansa mi-au zis ca la ei poti intreba de regimul vizelor, dar cine face asta?

Sursa informatiilor lor interne, se pare, este acest Travel Information Manual, publicat de IATA in fiecare luna, dupa care se ghideaza orice companie aeriana din lume. Nu poate fi consultat decat de cei care il cumpara/se aboneaza la el. In acest manual apare ca romanii au nevoie de o scrisoare de pre-aprobare a vizei pentru Myanmar. Statul roman, Ministerul Afacerilor Externe, zice ca nu, avem dreptul sa primim viza acolo, pe aeroport.

Asadar, cine are dreptate? Cine stabileste regulile? Statul sau Lufthansa/IATA?

Luni sun la MAE. La Directia Consulara am dat peste niste doamne foarte dragute pe care le-am cam hartuit la telefon cu problema mea. Si care m-au asigurat ca informatia este corecta. Ca nu exista o alta informare cum ca am avea nevoie de alte lucruri pentru aceasta viza. Au facut chiar si un demers in numele meu, insa deocamdata nu au primit nici un raspuns.

De partea cealalta, aveam de decis ce facem: plecam in alta data, tot in Birmania, sau ne luam o parte din bani inapoi si aia e? Dar pana la urma, de ce asa? Noi nu am fost de vina cu nimic. Daca Lufthansa avea cerinte speciale legate de viza, de ce nu ni le-a zis? Am sunat la call center, asa cum ne-au indemnat doamnele din aeroport. Doamna de la call-center ne-a trimis inapoi in aeroport. Acolo, am dat peste aceleasi doamne. Care si-au sustinut punctul de vedere, desi ne-am certat cu ele si le-am adus tot felul de documente doveditoare ca avem dreptate (ce zice MAE romanesc, ce zic birmanezii). Ne-au zis ca ele sunt de fapt de la Austrian, ca Lufthansa nu are reprezentanta in ROmania decat acel call-center si doar acolo se rezolva problema (!!!!! – adica ne-au plimbat de la unii la altii, poate ne plictisim).

In aeroport am sunat la call-center. Dupa mai multe insistente si vorbit in contradictoriu, reusim sa vorbim cu o alta doamna cu o functie un pic mai mare. Ii repetam povestea si ea o tinea p-a ei: daca asa apare in sistemul nostru, nu va putem da drumul. Eram din ce in ce mai exasperati pentru ca nu pricepeam cum e posibil ca statul roman sa ma lase sa plec, iar Lufthansa nu! Pana la urma a cedat, oarecum, si am ajuns la urmatoarea intelegere: ne schimbam data biletului – 240 eur pentru amandoi, bani recuperabili daca venim cu o hartie de la MAE care zice ca nu avem nevoie de viza.

Dar banii pierduti pe rezervarea de la hotel? Dar nervii? dar oboseala? P-astea cine le plateste? Basca, trebuie sa facem rost de hartia de pre-aprobare a vizei ca altfel oricum nu ne lasa sa plecam. La un search pe google gasim mai multe site-uri care fac asta. OK, si cum, trimit banii asa cuiva pe net, care zice ca-mi da o hartie oficiala prin care mi se aproba viza? Pana la urma am ajuns la Ministerul Turismului din Myanmar (al treilea minister vizitat online pentru info despre viza dupa cel de Externe si cel al Imigratiei si Populatiei) unde am gasit un site care pare mai oficial decat celelalte. Unde am platit 95 $ + taxa (vreo 100$ in total, de fapt) pentru “express tourist visa” de primit in 3 zile. Si inteleg ca in aceasta suma sunt inclusi si cei 40$ cat costa viza pe aeroport.

Nici acum nu stiu daca aceasta hartie e obligatorie sau nu. In mod oficial, nu. Nici pe mae.ro, nici pe site-urile birmaneze nu apare nici urma de asa ceva – scrisoare de pre-aprobare a vizei. Doar un link, undeva, de unde te prinzi ca acolo afli cum e cu viza. Insa trebuie sa STII ca ai nevoie de asa ceva. Asadar eu, un cetatean simplu, cu oaresce indemanare la internet si ceva inteligenta, cum ar fi trebuit sa procedez sa aflu informatiile cu pricina? Pentru ca nu am vazut niciunde scris ca la compania aeriana te interesezi ce-ti trebuie pentru viza. Eu stiu ca acolo ajungi DUPA ce ai aflat cum e cu viza. DUPA ce incepi demersurile sau chiar ai viza. Atunci te duci sa-ti iei biletul de avion.

Well. Noua data a plecarii este 21 ianuarie. Pana atunci, ar trebui sa am si hartia cu pricina. Sunt curioasa cum vor decurge lucrurile de data asta.

Nu stim sa ne traim fericirea

Am senzatia ca avem tendinta sa ne ratam fericirea, sa fugim de ea atunci cand se intampla ca niste copii traumatizati care nu se pot relaxa atunci cand in sfarsit le e bine, pentru ca nu sunt obisnuiti cu asta.

Facem totul sa ajungem la fericire, orice ar insemna asta pentru fiecare dintre noi. Insa, cand in sfarsit am ajuns la o stare de bine (hai sa nu-i zicem neaparat fericire), in loc sa ne bucuram de ea pana in prasele, pana in fundul sufletului, pana la cer si inapoi (asa cum ne tot promitem in perioada antemergatoare binelui), stam putin acolo, avem cele 15 minute de glorie, dupa care fugim spre probleme noi. Ni le inventam, daca nu exista deja. Gasim o drama, o cearta, un defect de care sa ne agatam. Ceva trebuie sa fie in neregula.

Am auzit urmatoarea explicatie: traiam in somnolenta, simteam ca nu evoluez. Deci pana la urma aveam dreptate? Happy people are boring? Suntem chiar asa de batuti in cap incat, in loc sa ne traim binele/fericirea, fugim spre probleme pentru ca avem senzatia ca numai ele ne fac sa evoluam?