Imi place sa merg cu masina. Mult de tot. Mai ales ca, deocamdata, eu nu conduc niciodata ca n-am carnet. Cel mai misto e cand merg de la Bucuresti spre Ardeal. Incepand de pe la Sibiu simt cum deja ajung acasa. Ceva din dealurile alea, casele, curtile oamenilor in care trag cu ochiul in goana masinii, toate mi-s familiare si incep sa-mi amintesc de padurea din spatele casei mele, cum stateam cu orele prin gradina sub mar, cum isi punea buna-mea mainile in sold si ne striga din curte sa venim la masa…
De data asta n-am mai trecut pe la mine pe acasa, am luat-o pe alt drum, insa eram prin zona si toate peisajele m-au aruncat intr-o nostalgie greu de intrecut. Eu nu sunt o persoana prea tacuta, insa de data asta mi-era greu sa vorbesc, aveam prea multe madlene care ma invadau si ma aruncau in trecut.
La Sibiu mi-a placut. Am stat putin, dar intens, as zice, cu precadere intr-o cafenea pe langa Biserica Evanghelica unde canta un nene la pian. Live. Numai pentru el ne-am asezat acolo si nu mi-a parut rau deloc. Eram pe terasa si vedeam cum apune soarele. Era liniste, parca era duminica seara, savuram in tihna un cocktail si nu ma gandeam la nimic.