Acum cateva zile, in ajun de Craciun, ne-am strans in bucataria Sanucai o gasca de fete. Si nu mai stiu cum, dar am ajuns sa povestim despre bunicile noastre. Am auzit povesti incredibile despre niste femei care si-au luat viata in maini si si-au facut destinul, fara sa astepte sa le bata el la usa.
E foarte posibil sa fi pomenit eu de a mea, despre care am crezut mereu ca a avut o viata de roman si un caracter rar intalnit. A avut femeia asta curajul sa-si ia copilul de 5 ani de mana si sa plece din satul ei din Ardeal in lume, intr-un oras care-i era necunoscut, numai pentru ca acasa viata era un calvar. Iar pentru anii aia, gestul ei a fost considerat de-a dreptul nebunesc. Nici o femeie nu-si lasa casa, sotul, doar pentru ca era … groaznic. Ramanea acolo si incerca sa faca totul cat mai suportabil. Bunica mea a crezut ca se poate mai bine, asa ca a plecat. Nu i-a fost prea usor nici mai tarziu, insa a fost mereu stapana pe viata ei.
Era o femeie de stanca, insa in sinea ei a regretat mereu ca nu a avut o mare iubire implinita. Si din cauza asta era topita dupa filmele si romanele de dragoste. Cred ca a fost singurul abonat de peste 70 de ani la biblioteca satului; mai ales iarna era mereu cu cate o carte in mana. Avea ea un stres: sa nu cumva sa am destinul ei, mai ales ca ‘”suntem dintr-o zodie, muma”. N-a dorit sa fiu obligata, cum a fost ea, sa ajung sa am o viata condusa de ratiuni financiare. Sa trebuiasca sa traiesc intr-un compromis groaznic doar pentru ca nu se poate altfel. Si asa s-a gandit ca daca-mi cladeste o zestre frumusica, voi fi ferita de relele care au pandit-o pe ea.
Se delecta cu flirturile mele estivale, cand eram in vacanta la ea acasa. Ma intreba, mustacind, pe mine ma distra sa-i povestesc, ea-mi dadea pilde din cartile ei romantioase sau din diverse filme. Imi dadea incredere in mine pentru ca ea avea incredere in mine.
Bunica mea a murit acum 13 ani pe 28 decembrie.
stancile au proprietatea asta formidabila care ii face pe oameni sa spuna inca mult timp dupa ce s-au prabusit ori faramitat “era aici o stanca, pe ea am invatat la inceput sa ma catar” sau “de aici, de pe stanca care era aici am zburat prima oara”..
Buna,draga de ea,citind ce ai scris cu lacrimi in ochi imi amintesc copilaria noastra,ce frumos era cu bunicii… O femeie deosebita, saveta lu’ molodet, cu mainile de aur a impodobit toate muierile din cioara! Doamne odihneste-i sufletul!
@Maisouije – mare dreptate ai
@Nico – sa-i odihneasca pe toti ai nosti, tu fata:(
Sa-i odihneasca! Din cauza ca fusei acolo, parca am presia ca te aud, cand citesc 🙂
Frumos blog. felicitari.
Pentru bunica.
Dumnezeu s-o odihneasca in pace.
iti mai este dor de ea?