In numele bunicii

Acum cateva zile, in ajun de Craciun, ne-am strans in bucataria Sanucai o gasca de fete. Si nu mai stiu cum, dar am ajuns sa povestim despre bunicile noastre. Am auzit povesti incredibile despre niste femei care si-au luat viata in maini si si-au facut destinul, fara sa astepte sa le bata el la usa.

E foarte posibil sa fi pomenit eu de a mea, despre care am crezut mereu ca a avut o viata de roman si un caracter rar intalnit. A avut femeia asta curajul sa-si ia copilul de 5 ani de mana si sa plece din satul ei din Ardeal in lume, intr-un oras care-i era necunoscut, numai pentru ca acasa viata era un calvar. Iar pentru anii aia, gestul ei a fost considerat de-a dreptul nebunesc. Nici o femeie nu-si lasa casa, sotul, doar pentru ca era … groaznic. Ramanea acolo si incerca sa faca totul cat mai suportabil. Bunica mea a crezut ca se poate mai bine, asa ca a plecat. Nu i-a fost prea usor nici mai tarziu, insa a fost mereu stapana pe viata ei.

Era o femeie de stanca, insa in sinea ei a regretat mereu ca nu a avut o mare iubire implinita. Si din cauza asta era topita dupa filmele si romanele de dragoste. Cred ca a fost singurul abonat de peste 70 de ani la biblioteca satului; mai ales iarna era mereu cu cate o carte in mana. Avea ea un stres: sa nu cumva sa am destinul ei, mai ales ca ‘”suntem dintr-o zodie, muma”. N-a dorit sa fiu obligata, cum a fost ea, sa ajung sa am o viata condusa de ratiuni financiare. Sa trebuiasca sa traiesc intr-un compromis groaznic doar pentru ca nu se poate altfel. Si asa s-a gandit ca daca-mi cladeste o zestre frumusica, voi fi ferita de relele care au pandit-o pe ea.

Se delecta cu flirturile mele estivale, cand eram in vacanta la ea acasa. Ma intreba, mustacind, pe mine ma distra sa-i povestesc, ea-mi dadea pilde din cartile ei romantioase sau din diverse filme. Imi dadea incredere in mine pentru ca ea avea incredere in mine.

Bunica mea a murit acum 13 ani pe 28 decembrie.