N-am parte de zile prea banale in ultima vreme. Iar weekendul asta a fost cu totul deosebit.
Vineri seara mi-am aratat adevarata valoare la karaoke la Kopel’s. Iar cum faptele de vitejie nu au cum sa ramana nespuse, va rog sa click pentru dovezile filmate. Si sa-mi spuneti voi de nu suntem o trupa demna de orice festival din lumea asta:))).
Iar dupa ce am racnit din toti plamanii pe melodii clasice italienesti, se intampla dupa cum urmeaza:
Ora 02:23. Ies din casa de pe Sirenelor 87. Ploua si bate un vant rece. Astept un taxi care nu mai vine, ascult cum prietenii mei incearca sa ajunga la performantele vocale ale lui Freddie in “Bohemian Rhapsody” si incerc sa decid daca vreau sa plec in cautarea cuiva sau sa ma duc acasa. Apare taxi, decid sa caut lumea prin El Comandate. Asa ca zic, instinctiv, Centrul Vechi
Ora 02.45 Ajung in El Dictator, pe care-l confund cu El Comandate. Oameni beti, nici urma de ce cautam eu
Ora 02.55 Ajung in El Comandante (Junior, cum am aflat later). Tanti de la intrare imi zice ca daca platesc acolo si-mi pune stampila pe mana, pot sa ma duc gratis in altele. Atunci bine. Intru. Nici urma de oamenii mei. Plec
Ora 03.10 Ma urc in taxi, decisa sa plec acasa. Pe drum primesc detalii lamuritoare cu privire la locul pierzaniei in care se aflau ai mei. El Grande… Pai bine, du-ma bre, taxiule, la EL Grande totusi.
Ora 03.25 Ajung acolo si nu-i gasesc. Deja eram cu nervii. Dau sms, nimic. Urc scarile pana ajung fata in fata cu un bodyguard cumsecade care-mi insira toate cluburile din retea si pe unde se afla ele.
Din neant apare, in spatele nostru, Octavian Strunila. Da, ala din “Mostenirea“. De fu si la “Dansez“. Din trust, cum ar veni:). Nu-l cunosc, insa mi-e asa de cunoscut, incat atunci cand a facut misto de geanta mea mare in care ar incapea un Kalashnikov, i-am raspuns pe un ton familiar si complet neasteptat “haide bre, Strunila, las’o moarta”. Omu’ face ochii mari, nelamurit de unde-l stiu (dooooh). Si-i explic ca m-am incurcat in cele 4-5 EL Comandate si nu gasesc pe cine caut. Imi zice ca poate sunt la -2. -2, zic? Ce mai e si asta? Ma ia de mana usurel si ma ghideaza printre betivanii care sprijineau peretii clubului, la 4 dimineata. Ma impiedicam de oameni, dar el ma tinea strans si ma cerceta sa vada daca dau vreun semn ca recunosc pe cineva.
Usa spre -2 parca era the rabbit hole. Parca seulement pour les connaisseurs se deschidea ea, iar eu aveam un ghid cu “intrare”. Pe trepte muzica de la -1 spre -2 se amesteca si suna ca un vinil stricat, pana cand, ajunsa la ultima treapta, fredonam “I will survive”. La -2, cam gol. Dam turul, ma tinea la fel de strans de mana. Se uita la mine, eu dadeam din cap cu dezamagire: nope, nu-s nici aici. Pana cand, in ultimul colt ramas neverificat, am zarit o fatza cunoscuta. Si atunci m-am oprit. Mi-a zis “bine, te las”. Si a fugit.
And the rest is history.