Never let me go

We all complete. Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time.

Cu fraza asta se incheie filmul pe care l-am vazut ieri. A venit ca o recomandare pe Twitter. I-am citit inainte sinopsisul si am ezitat sa ma uit la el, ma gandeam ca mai rau imi fac, nu eram intr-o stare mentala/psihica/emotionala extrem de buna. Insa m-am gandit apoi ca poate merge metoda asta “cui pe cui se scoate”, asa ca am purces intru vizionarea lui. Si bine am facut.

E o drama quiet. Asa numesc eu povestile astea in care situatia e extrem de grava, de fapt, insa personajele se poarta cu un calm desavarsit. Varsa o lacrima, tensiunea exista, simti durerea lor, insa nimic nu se intampla peste nivelul acceptat de decibeli. Iar asta accentueaza, cel putin pentru mine, drama.

Mi-e greu sa va povestesc exact despre ce e vorba. Redus la basic, filmul e povestea a 3 personaje, doua fete si un baiat, care au trait intr-un internat ce-i pregatea sa devina donatori de organe. Si care si-au dus la bun sfarsit misiunea pentru care au fost creati (artificial, din cate am inteles), nu fara a trai viata asa cum au putut, cu iubiri, dezamagiri, gelozii, regasiri.

Pana spre sfarsit am privit povestea detasat, am empatizat cu ei pe alocuri si cat atat. Insa ultima scena m-a “lovit” in ce ma durea. Mi-am dat seama ca tot astept… nu stiu ce… sa pot sa fac ce-mi doresc. Cand, de fapt, momentul e mereu ACUM. Mereu ne plangem ca nu avem timp, insa asta e o chestiune relativa. De fapt, avem timp pentru ce vrem. Trebuie doar sa si facem. Si s-a legat instant in mintea mea aceasta scena cu un mail primit de la un prieten dupa moartea sotiei lui. Si el acelasi lucru spunea: sa nu ne mai pierdem in detalii, sa nu ne mai pierdem timpul cu prostii, sa vedem ce e cu adevarat esential pentru noi si sa facem ceva pentru asta.

Si dintr-o data m-am luminat.