Mi se intampla in ultima vreme ca viata sa imi dea fix ceea ce am nevoie, atunci cand am nevoie. Si nu contenesc sa ma mir de aceste mici “coincidente” si sa ma bucur de ele pentru ca am senzatia ca cineva acolo sus ma iubeste.
Fie ca a fost vorba de un spectacol de dans contemporan de la care am plecat cu ochii in lacrimi si care cumva m-a scos la lumina din perioada neagra pe care tocmai o traversam, fie ca ma gandeam la doua prietene, vorbeam despre ele, iar ele taman atunci s-au gasit sa ma sune, sau, zilele trecute, o piesa de teatru, toate m-au surprins prin timingul perfect in care s-au intamplat.
Duminica am fost la Teatrul Foarte Mic la “Ma tot duc“. De la un capat la altul am ras si am plans pentru ca era acolo, concentrata intr-o ora, cam toata viata mea amoroasa din ultima vreme. Ba plec, ba nu, mai stau. Ba nu, pleaca el. Gresit, mai sta. And now, repeat from the beginning.
Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu m-au bucurat, m-au emotionat si m-au ajutat sa ma vad de la distanta. Si sa ma obiectivez putin de ceea ce traiesc, sa-mi privesc bucata asta de viata, sa o constat si, fara sa o judec, sa o accept asa cum e. As vrea sa va pot spune in cuvinte mestesugite cat de misto e piesa asta, insa nu m-am priceput niciodata la cronici. Asa ca mai bine va indemn sa mergeti sa o vedeti, ca e mai simplu.