Nu mai tin minte de cate ori am deschis wordpressul sa scriu ceva, aveam senzatia ca imi va iesi asa, pur si simplu, ca de obicei. Credeam ca atunci cand o sa vad spatiile astea necompletate o sa am o tendinta naturala spre a le umple, ca imi va placea sa scriu si ca ma voi bucura ca pana la urma am tras de mine sa deschid calculatorul, netul, wordpressul. Dar n-a fost asta. Ma trezeam ca nu VREAU sa scriu. Ca nu am ce, ca tot ce traiesc prefer sa traiesc in mine, fara sa mai povestesc nimanui. Ca-mi place sa ma entuziasmez de lucruri IRL (in real life) mai mult decat orice altceva.
Apoi am citit postul Alinei si am inteles-o perfect, intr-un fel m-am simtit usurata ca nu sunt singura in aceasta situatie ciudata si da, sterila, a numit-o ea bine. Si imi acceptam neputinta fara sa ma mai enervez fara sens. Cand mi-am facut lista cu lucrurile care imi plac, scrisul nu a fost acolo. Nu neaparat ca nu-mi mai place sa scriu, pur si simplu cred ca trec printr-o repozitionare fata de scris, printr-o schimbare a motivelor pentru care scriu si pentru care am un blog.
Mi-am dat seama in aceasta prima jumatate de an ca de fapt nu tin deloc sa fiu parte dintr-o comunitate blogosferica, nu ma intereseaza ce trafic am, ce page rank am, cine mi-a dat link, daca cineva m-a invitat sau nu la un eveniment. Poate ca eu nu sunt blogger, desi am blog. Poate ca eu prefer sa raman la motivele initiale ale intemeierii blogului, nu sa trec la altele mai pragmatice, nisate, specializate. Nu o sa scriu niciodata despre cifre, trafic, viata de om care munceste in online. Nu am nici un plan, strategie, viziune legate de blog. Nimic. Nu vreau sa fac bani cu el, nu vreau sa ajung celebra cu el. Nu vreau nimic.
Imi doresc doar sa regasesc acea placere a scrisului. Sa simt din nou cum ma mananca degetele sa scriu. Cum mi se inlantuie frazele in cap si ma grabesc sa ajung acasa sa scriu. Cum uneori rad ghidus ca am in cap o idee de post la care unii ar face niste fetze-fetze. De toate astea mi-e dor, senzatiile astea le vreau inapoi. Si mi-am dat seama ca au disparut in momentul in care a inceput sa-mi pese prea mult de campanii, de “online”, de blogosfera si prea putin de scris cu adevarat.
Asadar, Costin, dragul meu, aceasta “baba trista si obosita” iti multumeste pentru incurajare. Nu ma simt nici baba, deloc obosita. Pur si simplu acum sunt ca un sarpe care scapa de pielea veche pentru una noua. E un proces din care ramane doar ce e esential, misto, interesant, doar ce-mi place si ma entuziasmeaza CU ADEVARAT. Am subliniat cuvintele astea pentru ca e important sa fii sincer mai ales cu tine insuti, desi nu e neaparat la indemana.
Am un blog. Ce o sa ramana din el, cum se va transforma si ce o sa fac cu el mai departe, vom vedea.
Păi da, ai. IRL. În “repoziționare față de scris” nu cred, totuși.
🙂 eu da, am mai trecut prin asta. Nu e fata de scris in sine, ci fata de motivele si felul in care scriu. Si unde scriu. On verra
draga miruna,
nicio scriitura nu iese asa, pur si simplu… toate sunt niste dezlipiri, unele naparliri binefacatoare, precum spui, altele doar sfasieri dureroase…
din niste texte foarte personale am facut un blog destul de impersonal. nu caut celebritate cu el, caut doar ca principala lui destinatara sa se intoarca din nou cu intreaga ei fiinta spre mine.
tie iti scriu pentru a te ruga sa arunci o privire. in el o sa gasesti cateva idei si imagini interesante, de care sunt aproape mandru. la schimb, daca le vei aprecia minimalmente, mi-as dori reactia ta scrisa, ca un fel de ajutor intre inteligente care se acorda dupa gen si dupa caz.
sarbatori senine
ultramuros